Micro Reviews (2)

The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014)
Admir noua ambiție a lui Wes Anderson de a face desene animate cu actori în carne și oase. Evident, experiența ”The Fantastic Mr. Fox” a fost mai mult decât o incursiune în lumea animației, iar impactul acelui film reverberează în continuare în opera lui Anderson. ”The Grand Budapest Hotel” este o aventură frenetică, un caper nebun care reunește câteva duzini dintre cei mai mari actori ai momentului cu somptuoase decoruri miniaturale și clin d'oeil-uri către Lubitsch, Hitchcock și mulți alții. Anderson aliniază fiecare cadru stilului său din ce în ce mai lucrat, dar lui i se opune o forță dominatoare aproape egală - Ralph Fiennes, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, M. Gustave, concierge demodat al unui hotel care își trăiește ultimele zile de glorie. Sufletul acestui film (greu de găsit dincolo de înfloriturile de stil) este relația dintre M. Gustave și tânărul său protejat, Zero, interpretat în anii tinereții de Tony Revolori. Iar ultimele 20 de minute sunt neașteptat de melancolice, privind nostalgic înspre prima jumătate a secolului al XX-lea și aproape reușind să integreze marile evenimente care au marcat mijlocul secolului în această stranie poveste despre un hotel din Alpi care arată ca un tort rozaliu. 
Rating: 4/5

Noah (Darren Aronofsky, 2014)
Până acum, Aronofsky a reușit să își mențină integritatea artistică indiferent de scara bugetelor pe care le avea la dispoziție. Din spusele sale, se pare că inclusiv ”Noah” a ieșit așa cum a vrut el și nu a fost ciopârțit în post-producție de casa de producție. Motiv pentru care noul său film este cu atât mai dezamăgitor. Nu că nu ar lipsi câteva secvențe pe care numai Aronofsky le putea pune pe ecran, precum excelenta cosmogonie pe care Noah o povestește copiilor săi. Dar ”Noah” este un epic biblic și moștenește toate păcatele acestui gen. Obligativitatea unei povești cât mai stufoase, a unui confict cât mai multilateral, prelungește timpul de proiecție la aproape două ore și jumătate, dominate de efecte speciale, confruntări armate și așa-zise climax-uri emoționale. Dilemele care îl frământă pe Noe de-abia sunt puse în scena, Aronofsky preferând să dezvolte un personaj negativ monoton și banal, interpretat cabotin de Ray Winstone. Am citit comparații cu ”The Fountain”, dar să ne înțelegem - ”The Fountain” este unul dintre cele mai originale și mai creative filme ale noului mileniu; ”Noah” e un action blockbuster cu câteva idei interesante. Să sperăm că nu este decât un accident nefericit.
Rating: 2.5/5

Captain America: The Winter Soldier (Marvel Studios, 2014)
Odiseea supereroilor Marvel continuă sub bagheta cuplului fraternal Anthony și Joe Russo, cei mai recenți regizori racolați de Marvel. ”The Winter Soldier” nu are look-ul lui ”The First Avenger”, dar parcă e ceva mai bine scris (deși nu pot să fiu sigur, a trecut ceva vreme...) Totuși, s-au spus lucruri despre el care nu sunt adevărate. Ceea ce este cel mai evident este nu avem de-a face cu un thriller à la anii '70. Doar fiindca Robert Redford joacă într-un film, nu înseamnă că suntem în fața unui nou ”All the Presidents Men”. O deconspirare a lumii actuale a spionajului... cu atât mai puțin. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult este că - odată ce aflăm identitatea acestui The Winter Soldier - miza filmului ar fi trebuie să fie relația dintre Captain America și acest personaj. Și cum o rezolvaă regizorii & scenariștii? Cu o bătaie. Concluzie: ”The Winter Soldier” este un episod dintr-o serie care începe din ce în ce mai tare să arate că e în lipsă de suflu și idei. 
Rating: 2.5/5

Lincoln (SUA, 2012)

Lincoln

(SUA, 2012)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Daniel Day-Lewis, Tommy Lee Jones, Sally Field, Joseph Gordon-Levitt, James Spader, David Strathairn

Rating: 4/5

Spielberg, maestru al cinematografului populist american, alternează de peste 20 de ani blockbustere mai puțin „serioase” cu filme istorice cu greutate și gravitate. Ne-a oferit capodopere și rateuri în ambele genuri. Ultimul său film „important”, care a adunat 12 nominalizări la Oscar-urile care se vor decerna peste vreo 3 săptămâni, ”Lincoln”, este de fapt două filme într-unul singur. Primul este un portret al omului Abraham Lincoln, privit în numeroase ipostaze (președinte, soț, tată, conducător al forțelor armate, manipulator, depresiv, îmbătrânit etc.), care ne este relevat de interpretarea fără cusur a lui Daniel Day-Lewis. Al doilea film este povestea lunii ianuarie a anului 1865, în care un Congres dominat de Republicani (dar nu cu cele două treimi necesare) încearcă să treacă al 13-lea amendament al Constituției, care urma să interzică sclavia.

Cred că nu este exagerat să zic că dimensiunile lui ”Lincoln” îl pot compara cu una dintre tragediile istorice ale lui Shakespeare. Dezbaterile pe măsuri legislative, comploturile, uneltirile pe sub masă par uneori desprinse din ”Iulius Caesar” sau ”Henry V”. Asemănările continuă. Eroul este charismatic, dar complex și abătut de multe necazuri, iar în plus are și darul povestirii, pretext pentru câteva monologuri mai mult sau mai puțin alegorice. Intervalului relativ scurt de timp care este prezentat i se opune esențialitatea amendamentului care urmează să fie votat, de importanță capitală și universală. Există până și trei personaje care fac mai degrabă comic relief, acei oameni din umbră care încearcă să „convertească” membri ai partidului Democrat în tabăra lui Lincoln, pe numele lor Bilbo, Latham si Schell. Dacă nu aș ști că sunt personaje istorice, aș zice că au fost special inventate ca omagiu trioului care îl însoțea pe Prințul Hal - Peto, Bardolph și Poins, comparație care devine și mai evidentă în scena în care Lincoln îi cunoaște pe aceștia și îl citează pe Falstaff din ”Henry IV”. Toate acestea fiind zise, îmi pot ușor imagina o versiune teatrală a lui ”Lincoln” și îmi închipui că scenariul (excelent, de altfel) al lui Tony Kushner nu ar trebui să sufere modificări foarte mari în această tranziție.

Ceea ce nu înseamnă că ”Lincoln” nu are calități filmice. E drept că Spielberg temperează efectele de genul desaturării imaginii (ca în ”Saving Private Ryan”) și nu apelează la alb-negru cu tușe roșii (ca în ”Schindler's List”) sau la un stil aproape documentar (ca în prologul lui ”Munich”). Însă alături de echipa sa fidelă (Janusz Kaminski operator, Michael Kahn editor etc.), nu pare să îi lipsească flerul în a poziționa camera și a tăia exact acolo unde trebuie. Mișcările de aparat sunt lente și subtile, ceea ce permite ca poveștile lui Lincoln sau chiar dialoguri întregi să fie cuprinse într-un singur cadru, care uneori alunecă încet de la close-up la plan de ansamblu (sau invers). Dacă în ”War Horse” războiul era stilizat și filtrat prin omagiul pe care Spielberg îl aducea Hollywood-ului clasic, lui John Ford și lui Selznick, aici primează realismul (sau, mai bine zis, verosimilul). Lumina, costumele și decorurile sunt astfel puse în scenă încât să recreeze cât mai fidel viața din timpul Războiului Civil American. 

Realizatorul lui ”Lincoln” este un Democrat înrăit, care își propune, cu acest film, mai mult decât un simplu portret istoric al celui mai admirat președinte american. Mai important pare să fie examinarea modului în care funcționează politica și democrația Congresului SUA, care opune nu doar două partide cu ideologii diferite, dar și diferite facțiuni în interiorul acestor partide. Se discută mult în acest film despre Republicani conservatori (cum e Preston Blair), radicali (cum e Thaddeus Stevens, rol destinat să îi aducă lui Tommy Lee Jones al doilea Oscar pentru actor în rol secundar) și moderați (cum pare să fie Lincoln). Aceste diferențe de nuanțe există și astăzi, într-o vreme în care discursul politic încearcă să polarizeze cele două partide și să elimine moderații din fiecare. Cu atât mai important este filmul în ziua de astăzi, în care lucrurile par să stea exact pe dos, în ceea ce îi privește pe Republicani și Democrați. Ciclicitatea istoriei, bătăliile grele duse de fiecare dată când o lege importantă trebuie adoptată pentru a face dreptate și paradoxala credință oarbă în Democrație - acestea sunt temele pe care le investighează Spielberg în ”Lincoln”.

A Tale of Two "Kon-Tiki"s

Kon-Tiki (2012)

Regia: Joachim Rønning, Espen Sandberg

Cu: Pål Sverre Hagen, Anders Baasmo Christiansen, Gustaf Skarsgård

Rating: 2.5/5

Nominalizat anul acesta la Oscar în sărmana categoria a filmelor „străine”, această coproducție norvegiano-danezo-germano-britanică este relatarea epică a adevăratelor peripeții pe male ale lui Thor Heyerdahl, explorator norvegian care - alături de alți cinci „nebuni” - a traversat Pacificul din Peru până în Polynesia pe o plută de lemn pentru a dovedi că azteci ar fi fost și ei capabili de așa ceva și, în consecință, ar fi populat ei Polynesia și nu populațiile asiatice. Deși este destul de bine făcut (o superproducție în adevăratul sens al cuvântului) și se pot face comparații cu „Odiseea” (dar și cu ”Life of Pi”), scenariștii au simțit nevoia să crească tensiunea și dramatismul evenimentelor care se petrec la bord până la ridicol. Și e păcat că, în loc să avem parte de personaje tridimensionale, avem niște stereotipuri de carton. Aș fi zis că doar Herzog poate face dreptate unei astfel de povești despre nebunie totală, însă - așa cum ne informează o bucată de text de la sfârșit - mai există un alt ”Kon-Tiki”, mai vechi:

Kon-Tiki (1950)

Regia: Thor Heyerdahl

Cu: Thor Heyerdahl, Herman Watzinger, Erik Hesselberg 

Rating: 4/5

Realizat de Heyerdahl însuși, acesta este filmul expediției, înregistrat de membrii „echipajului” în 16mm. Câștigător al Oscar-ului pentru cel mai bun documentar, ”Kon-Tiki” 1950 are deja o statuetă aurie, pe care urmașul său din 2012 probabil nu o va câștiga. Însă marele merit al acestui film este că ne transportă pe acea plută mult mai bine decât filmul contemporan plin de efecte speciale și imagini impresionante. Aflăm că a existat într-adevăr ceva dramatism la bord - atacuri de rechin, bărci pneumatice în derivă etc. - însă autenticitatea înregistrărilor face ca până și activitățile banale (de genul lansării unui balon pentru comunicarea radio, gătitul sau catalogarea speciilor de pești eșuați pe punte) să pară interesante. Ne dăm seama cât de grea a fost călătoria pentru că simțit mai bine singurătatea care îi cuprinde pe cei implicați (chiar dacă este un documentar destul de scurt). Sigur, focus-ul este pe aventură și încercările străbătute, iar din nou personajele sunt ignorate, deși fiecare membru al expediției este prezentat într-un split-screen de genul „atunci și acum” pe genericul de început.

War Horse (SUA, 2011)

War Horse

(SUA, 2011)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Jeremy Irvine, Peter Mullan, Emily Watson, David Thewlis

Rating: 3.5/5

Mi-a plăcut ”War Horse” poate mai multe decât ar fi trebuit să îmi placă. Bazat pe un roman pentru copii adaptat inițial pentru scenă cu mare succes (Premiul Tony în 2011), filmul lui Spielberg este un epic în stil clasic hollywood-ian, amintind nu de puține ori de „Pe aripile vântului”. Nu am văzut demult un astfel de film (cu atât mai puțin la cinema), dar nu acesta a fost motivul pentru care mi-a plăcut. Mai degrabă pentru că un film care a fost descris ca fiind episodic, fragmentar mi s-a părut foarte unitar, nu datorită poveștii sale, ci datorită ritmului impus de curgerea imaginilor si de muzica lui John Williams, care face legătura între diferitele „episoade” ale filmului prin repetarea unor leitmotive subtile. În plus, această poveste despre un cal miraculos, martor al celui mai mare conflict armat al vremii sale (Primul Război Mondial), este uneori mai degrabă un basm decât un epic de război semnat David Lean.

”War Horse” arată extraordinar. E ca o plimbare de două ore și jumătate printr-un muzeu consacrat picturilor după filme celebre. Spielberg recreează în culori și texturi aparte regiunea Devon, Franța rurală și câmpurile de luptă, reușind să creeze exact ceea ce cred că și-a dorit: un film de război cu rating-ul PG-13. Accept că filmul este prea lung și poate prea siropos (eu, personal, nu am plâns, dar multe scene fac apel la lacrimile spectatorului). Dar nu acesta este filmul pe care l-am văzut eu. Am văzut un film despre o (posibil ultimă) încercare disperată de a face un film așa cum se făceau de odinioară, de un realizator care are, totuși, o voce proprie... Sunt curios dacă Spielberg este conștient de acest conflict. Filmul este imperfect, cum numai el putea să îl facă. 

P.S.: Cea mai bună secventă a filmului, în care un soldat englez și unul german colaborează în no man's land pentru a-l elibera pe calul din titlu din sârma ghimpată, ar merita un Oscar dacă ar candida ca scurt-metraj „independent”.

The Ten Commandments (SUA, 1923)

The Ten Commandments

(SUA, 1923)

Regia: Cecil B. DeMille

Cu: Theodore Roberts, Charles de Rochefort, Estelle Taylor, Richard Dix

Rating: 3/5

DeMille a făcut două filme cu acest titlu. Cel mai celebru este uriașul său epic din 1956, cu Charlton Heston în rolul lui Moise. Originea acestui succes este în primul film, din 1923, care este însă unul destul de diferit. Legenda lui Moise ocupă doar primele 45 de minute, în care povestea este redusă doar la elementele de bază. A doua parte (bulk-ul filmului) este o poveste moralizatoare contemporană, care pune în discuție valabilitatea celor 10 porunci în lumea modernă. Astfel, îi urmărim pe doi frați, îndrăgostiți de aceeași femeie. Unul o cucerește prin lipsa sa de respect pentru cele sfinte, ajungând mai apoi un om de afaceri de succes și corupt, în timp ce „fratele cel bun” se mulțumește cu meseria de tâmplar și de compania mamei sale care apare, efectiv, cu Biblia în mână în aproape toate scenele sale.

Există un motiv pentru care DeMille a făcut carieră din filme epice naive și manipulatoare inspirate din Biblie sau despre creștini asupriți: cel mai sigur mod de a evita cenzura era să facă un film plin de mesaje creștine și astfel se justificau toate orgiile care aducea, de fapt, publicul la cinema. Acest aspect nu este foarte evident în ”The Ten Commandments”: chiar dacă există o petrecere nebună în jurul falsului idol în povestea biblică și vreo două scene de seducție în povestea modernă, filmul mizează parcă mai mult pe morala creștină.

Nu se poate nega că DeMille știe să construiască scene de mare amploare, utilizând din când în când efecte speciale impresionante: Exodul, Moise despărțind Marea Roșie sau primind poruncile pe munte, colapsul catedralei în partea a doua etc. Este, de asemenea, la fel de bun în a realiza scene de o mare intensitate dramatică și emoțională, precum prima apariție a fetei în partea a doua, crima comisă de „fratele cel rău” și decesul acestuia, în final. Dar are un mod destul de simplist de a folosi simboluri - tabelele cu poruncile, catedrala, lepra etc. Plăcerea de a vedea cum sunt construite scene excepționale care atestă un remarcabil har regizoral este subminată de sentimentalismul ieftin care transpare la sfîrșit și lipsa de coeziune a întregului.

Orphans of the Storm (SUA, 1921)

Orphans of the Storm

(SUA, 1921)

Regia: D.W. Griffith

Cu: Lillian Gish, Dorothy Gish, Joseph Schildkraut, Monte Blue

Rating: 4.5/5

Bazat pe piesa de teatru ”The Two Orphans”, filmul lui Griffith (ultimul mare succes al acestuia) este povestea tinerei Henriette, care ajunge la Paris alături de sora ei adoptată, Louise, care a orbit în urma unei epidemii și are nevoie de un doctor. Însă cele două se pierd una de cealaltă imediat ce au ajuns, iar apoi sunt prinse în „furtuna” Revoluției Franceze.

(Aproape) toate filmele lui Griffth sunt melodrame cu tematică socială și istorică, de obicei filme lungi, peste două oră. Însă niciunul dintre ele nu dezamăgește la capitolul spectacol, Griffith oferind de fiecare dată set pieces impresionante, fie că ele sunt orgii sau urmăriri pe râuri înghețate. În „Orfelinele furtunii”, după expozițiunea care trasează destinele personajelor, a două jumătate a proiecției (aproape o oră și jumătate, adică) te ține cu sufletul la gură în fiecare moment, odată ce Revoluția Franceză erupe, dar schimbarea de regim nu face decât să continue persecuția împotriva celor două surori. Griffith se dovedește, încă o dată, un maestru al montajului, reușind să îmbine mai multe fire narative împreună și să intercaleze inserturi și flashback-uri. Chiar dacă filmul capătă lungimi fiindcă regizorul își dorește ca acțiunea să fie cât mai limpede (aproape fiecare detaliu este explicat), filmul nu pare încărcat și menține accelerarea continuă a ritmului.

Ca și în filmele sale anterioare, Griffith experimentează cu cadrul cinematografic. Obturările unor porțiuni din cadru erau frecvente în era filmelor mute, dar Griffith preia tehnica și o folosește în scopuri narative și voi da două exemple. Primul: când Henriette (Lillian Gish) se trezește după ce a fost răpită de aristocrați în prima parte a filmului, începe să strige disperată după sora ei; urmează o înșiruire de prim-planuri cu răpitorii ei, în care extremitățile sunt defocalizate, iar ochii (privirile) amenințătoare sau indiferente ies în evidență. Al doilea exemplu este din a două jumătate a filmului, când luptele dintre revoluționari și armata regelui sunt redate prin obturarea părților superioare și inferioare ale cadrului, Griffith anticipând parcă ecranul panoramic care va deveni standardul filmelor epice peste vreo 30 de ani.

Pentru interpreta Henriettei, Lillian Gish, acesta este unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Bineînțeles, actrița are deja o dimensiune legendară și simpla ei prezență, în orice film (de la ”Way Down East” la ”Night of the Hunter”) domină ecranul. Dar jocul ei, chiar dacă aici nu iese din tipologia în care Griffith o distribuia, este seducător prin economia de mijloace și intensitatea cu care fiecare expresie este redată. În rolul surorii sale joacă sora sa din viața reală, Dorothy Gish,, făcând și ea un rol foarte bun. Monte Blue îl joacă pe Danton și are o scenă mare înspre punctul culminant al filmului.

Sigur, nu se poate trece cu vederea faptul că filmul este o declarație deschisă a convingerilor anti-bolșevice ale realizatorului (nu este urmă deîndoială, acest lucru este explicat chiar înainte ca filmul să înceapă), iar acesta găsește o paralelă între regimul lui Robespierre și revoluția sovietică bolșevică. Eu cred că filmul stă în picioare și fără acest mesaj, în ciuda poveștii exagerate la dimensiunile melodramei, fiindcă filmul este veridic, respectă satisfăcător de mult adevărul istoric, este o pledoarie împotriva tiraniei de orice fel și are acea calitate umană care este trăsătura comună tuturor filmelor lui Griffith.

RO 2010 - Partea a 15-a: Portretul luptătorului la tinerețe

Portretul luptătorului la tinerețe

(România, 2010)

Regia: Constantin Popescu jr.

Cu: Constantin Diţă, Bogdan Dumitrache, Catalin Babliuc, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin

Rating: 3.5/5

Odată cu acest film, mi-am îndeplinit unul dintre scopurile pentru acest an: de a vedea (și scrie despre) 15 filme românești. „Portretul luptătorului la tinerețe” este o cronică a rezistenței anti-comuniste din anii '50, centrată în jurul condus de Ioan Gavrilă-Ogoranu (Constantin Diță). Realizatorii aleg o structură narativă interesantă (care ridică anumite dificultăți): acțiunea filmului, care se petrece între 1950 și 1957 este prezentată în episoade sau tablouri, fără a se concentra pe un personaj principal și explorând din belșug și partea adversarilor (adică securiștii). În a doua jumătate a filmului, filmul se concentrează din ce în ce mai mult pe Ogoranu și pe grupul său din ce în ce mai restrâns, dar nu lipsesc abterile înspre alte evenimente.

„Portretul luptătorului la tinerețe” este cel mai aproape, din ultimii ani, de a fi un film epic românesc. Are multe dintre calitățile/trăsăturile unui astfel de film: lungimea (în jur de 2 ore și jumătate), plasarea acțiunii în trecut, bucata de timp pe care o acoperă (aproximativ 7 ani), abordarea unui grand sujet (lupta anti-comunistă/insurecția) și o distribuție bogată (mulți figuranți, dar și multe „vedete” în roluri pasagere: printre securiști îi regăsim pe Mimi Brănescu, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin, Teodor Corban sau chiar Mihai Bendeac, iar printre partizanii care mor destul de repede îi recunoaltem pe Alexandru Potocean („Nunta mută”, ”4,3,2” etc.) sau pe Paul Ipate („Hârtia va fi albastră” și deja mult prea multele reclame la Vodafone)).

În același timp, nu se poate spune că „Portretul luptătorului...” se încadrează în stilul absurd-minimalist care a consacrat cinematografia românească din ultimii ani, dar putem identifica unele trăsături ale „noului val” în acest film: absența muzicii (cu excepția a două secvențe: una în care partizanii cântă „Mă dusei să trec la Olt” pentru a sărbători moartea lui Stalin și alta în care reușesc să prindă un post de radio care transmite un blues) și faptul că este filmat din mână. Că nu e muzică ajută pentru a mări tensiunea în anumite secvențe, dar le face mult prea lungi pe altele. Cât despre filmatul din mână, e drept, acesta nu este specific cinema-ului românesc și poate fi întâlnit în alte filme cu care „Portretul...” s-ar putea identifica oarecum: ”Savind Private Ryan” sau - mai ales? - ”Che”, al lui Steven Soderbergh.

”Portretul luptătorului la tinerețe” este un film lung și ia timp până să se facă înțeles. Are și alte minusuri. M-a deranjat în special platitudinea personajelor negative, care vorbesc în sintagme învățate la partid și îi snopesc în bătaie pe legionari... ăăă, partizani. Nu mă îndoiesc că aceștia erau în realitate unidimensionali, dar - din punct de vedere narativ - nu te ajută să ai vreo 4-5 personaje care par să fie copia psihologică a aceluiași om. Nici luptătorii nu sunt personaje foarte complexe, iar datorită structurii narative inedite, filmul pare câteodată confuz, iar montajul creează lungimi nedorite. Totuși, până la urmă, cred că este un film bun și până la final răsplătește răbdarea de a sta și de a-l urmări.

Michel Strogoff (Franța/Germania, 1926)

Michel Strogoff

(Franța/Germania, 1926)

Regia: Viktor Tourjansky

Cu: Ivan Mozzhukhin, Nathalie Kovanko, Acho Chakatouny, Jeanne Brindeau

Rating: 4/5

”Mihail Strogoff” este unul dintre cele mai interesante romane ale lui Jules Verne. Deși păstrează simțul aventurii și exotismul specific autorului, povestea are un substrat politic și personaje foarte bine conturate. Filmul de față (care este doar una dintre cele câteva adaptări ale romanului) este o versiune destul de diluată a cărții, chiar dacă are o lungime de aproape 3 ore, dar este totuși o realizare fascinantă. Pe scurt, acțiunea îl surprinde pe Strogoff, curier al Țarului rus, trimis să ducă o solie foarte importantă într-un teritoriu ocupat de tătari.

Ca multe alte filme mute, deși filmate în alb-negru, și pelicula acestui film din 1926 este vopsită în diferite culori, în fucție de momentul zilei sau starea de spirit pe care o evocă (de exemplu, ziua în deșert este mai degrabă portocalie, noaptea este albastră/violet etc.) La fel, precum alte filme de prestigiu ale vremii, și ”Michel Strogoff” are câteva secvențe filmate în 2-strip technicolor, una dintre primele tehnologii care permiteau, folosind 2 pelicule (una colorată în roșu și una în verde) obținerea mai multor culori în același cadru. Una dintre scenele care beneficiază de această tehnologie este cea mai impresionantă parte a romanului, în care, odată capturat de tătari, Michel Strogoff este orbit cu o spadă încinsă.

Deși filmul este ușor melodramatic, în rest are cam tot ce își poate dori un cinefil de la un film mut: bătăi, bătălii, monarhi și baluri, doi jurnaliști pe post de comic relief, locații exotice, intrigi, spioni, trădători, țigani și o secvență de delir. În plus, menține și un ritm alert, iar de câteva ori surprinde prin tăieturile dese de montaj care par venite dintr-un film modern. Și mai trebuie menționată prestația lui Viktor Tourjansky, care începe ușor crispat, dar până în final dă dovadă de un mare talent pentru jocul în pantomimă.