Material reciclat (III)

Ten
Dupa un Palme d'Or si recunoastere internationala, Kiarostami a impins cu adevarat limitele cinematografului cu "Ten". Filmul este compus din 10 secvente de lungimi variabile si, in general, alcatuite din cadre lungi, filmate exclusiv (mai putin, cred, un singur cadru scurt) cu o camera amplasata pe bordul unei masini si privind fie inspre soferita (o mama recent divortata), fie inspre interlocutorul acesteia (pe rand, fiul ei suparacios; o batrana religioasa; sora ei; o tanara religioasa si o prostituata). Conversatiile nu se rezuma numai la problemele casnice ale femeii (nu mai tin minte daca avea un nume), ci vorbesc despre traditii, Allah si statutul femeii in Iran-ul contemporan. Exista si un fel de interes pervers pentru intimitatea si problemele personale ale celorlalti, in special in discutia cu prostituata si cu tanara femeie care merge in fiecare zi la templu, dar si in cele cu fiul sau, pe care il intreaba despre viata personala a fostului ei sot.
Avand doar o ora si jumatate, "Ten" este un film acaparant. Lungimea cadrelor si a sectiunilor este perfect dozata pentru a crea un ritm si a conduce naratiunea nu numai prin dialoguri, cat si prin imagini si, foarte important, prin ceea ce se gaseste in afara acestora, redat mai mult prin sunete si priviri off-cadru (practic, aproape tot filmul se petrece in trafic).

Paisa
Al doilea film din asa-zisa trilogie despre al doilea razboi mondial (intre "Roma, citta aperta" si "Germania anno zero"), "Paisa" este compus din sase episoade care fac o cronica parcursului armatei americane in peninsula italica la sfarsitul razboiului, dintre Sicilia inspre delta raului Po.
Tonul filmul este destul de uniform, iar, pentru un film compus din bucati care nu au legatura intre ele, este destul de unitar. Rossellini gaseste un ton potrivit, undeva intre film de razboi/propaganda, neorealism si drama interioara (si spirituala). Poate ca nu sunt cei mai buni actori (in special americanii si nemtii nu sunt foarte credibili) si nici nu a avut la indemana o finantare serioasa sau mijloace tehnice, dar Rossellini face un portret excelent al starii/starilor de spirit care dominau Italia in anii aceia.
Singura problema este ca povestile sunt destul de scurte si unele nu au un final prea concludent (par sa se termine cand scenaristii s-au saturat de el). Mi-ar fi placut sa le vad pe unele facute sau reluate sub forma de lungmetraj (in special cea in care americanca trece in partea ocupata a Florentei pentru a-l cauta pe - probabil - un fost iubit, acum lider al rezistentei).

Gilda (SUA, 1946)

Gilda

(SUA, 1946)

Regia: Charles Vidor

Cu: Rita Hayworth, Gleen Ford, George Macready

Rating: 4/5

Johnny, un parior de doi bani (Ford) este angajat de Ballin Mundson (Macready), proprietarul unui casino argentinian, care are însă și alte afaceri mult mai importante și mai secrete. Johnny ajunge în scurtă vreme omul de încredere al lui Mundson, dar relația lor de afaceri este brusc amenințată când acesta din urmă se căsătorește pe nepusă masă cu Gilda, fosta iubită a lui Johnny.

”Gilda” este o „relicvă” din epoca în care filmele aveau personaje care vorbeau rapid, erau populate de spioni și comploturi în locații exotice, femeile erau fatale, iar bărbații niște șobolani, personajul principal un fraier care își povestea viața tristă, fără realizări și toate porcăriile pe care le-a făcut, destinele erau predestinate, iar povestea era spusă prin aluzii și insinuări. Acestea fiind spuse, ”Gilda” beneficiază de prezența dominatoare a Ritei Hayworth, dar și a lui George Macready, un maestru al caracterelor negative (vezi și ”Paths of Glory”, dar și ”Knock on Any Door”). În rolul său iconic, Rita Hayworth nu se deosebește de celelalte personaje fatale ale vremii sale, dar se prezintă ca o femeie potențial puternică, dar în realitate la fel de vulnerabilă și slabă ca bărbații care se îndrăgostesc de ea.

Sigur, există noir-uri mai bune decât ”Gilda”, dar, per ansamblu, este bine regizat și foarte entertaining, care te ține cu sufletul la gură pe măsură ce destinele personajelor se schimbă. Promisiunile repetate ale unui final tragic nu fac decât să crească tensiunea și suspansul, însă, în schimb, Charles Vidor ne oferă un deznodământ mai fericit, dar nu fără o oarecare ambiguitate...