Trei filme de Kubrick de văzut la TIFF 2012

Retrospectiva completă Stanley Kubrick de la KubrickFest TIFF 2012 se anunță a fi piesa de rezistență a acestui festival. Dar care sunt filmele maestrului care trebuie neapărat văzute?

Mai jos sunt propunerile mele, trei la număr. O observație, totusi. Nu va fi vorba despre cele mai bune trei filme al lui Kubrick (acestea le veți găsi în topul de aici), ci despre cele trei recomandări cele mai potrivite momentului. Ready? Go!

Paths of Glory (1957)

Cu: Kirk Douglas, George Macredy

Războiul este una dintre marile teme kubrick-iene. Într-una din formele sale, este fie subiectul principal, fie fundalul pentru cele mai multe dintre filmele sale. Printre filmele cu adevărat de război, ”Paths of Glory” este unul dintre cele mai bune. Povestea unei misiuni „sinucigașe” și a celor trei soldați condamnați la moarte pentru eșecul ei devine teatrul unui conflict moral, între colonelul Dax (Douglas) - un om cu picioarele pe pământ, aproape pacifist - și generalul Mirau (Macready) - un carierist pentru care nu contează decât victoria și răzbunarea. Tonul filmului este pesimist, aproape oprimant și deloc măgulitor pentru niciuna dintre părțile implicate. Dar finalul, care pare desprins dintr-o cu totul altă lume, schimbă în câteva secunde mesajul filmului și atestă umanismul și sensibilitatea excepțională a acestui regizor, considerat mult prea adesea și mult prea ușor de către necunoscători ca fiind prea rece și distant.

2001: A Space Odyssey (1968)

Cu: Keir Dullea, Gary Lockwood

”2001” este cel mai bun film al lui Kubrick - capodopera sa - și unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Dacă nu l-ați văzut, acum este cel mai bun moment. Dacă l-ați văzut deja, revedeți-l! (I know I am) Orice aș putea spune despre acest film nu i-ar face dreptate. Situat undeva la granița dintre science-fiction, documentar și film mut, ”2001” este unul dintre cele mai interesante experimente de succes pe care le-a suportat forma cinematografică. Imaginile sale de neuitat, ritmul lent impus de realizator și atenția pentru detalii garantează noi descoperiri cu fiecare revizionare. Și, ar mai trebui spus, este cel mai optimist film făcut vreodată de Kubrick.

Eyes Wide Shut (1999)

Cu: Tom Cruise, Nicole Kidman, Syndey Pollack

Aceasta poate părea o alegere ciudată, dar am să mă explic. Au trecut deja 13 ani de la premiera acestui film atât de controversat. Pentru unii, unul dintre cele mai autentice filme făcute de Kubrick vreodată, pentru alții, cel mai mare rateu al său. După mai mult de o decadă, este cazul ca filmul să fie reevaluat și apreciat la justa valoare. ”Eyes Wide Shut” filtrează cinematografia lui Max Ophüls, unul dintre cineaștii preferați ai lui Kubrick. Regăsim aici, pe de o parte, câteva dintre temele preferate al lui Ophüls (chestiunea fidelității, iluzii amoroase, stratificarea socială etc.), iar pe de altă parte, modul în care este filmat ne amintește de stilul regizorului german: bogăția decorurilor, fluiditatea mișcărilor de aparat etc. Dar departe de a fi un banal omagiu adus unui cineast care pare uitat de multă vreme, ”Eyes Wide Shut” se dovedește a fi cel mai personal film al lui Kubrick, despre o latură a naturii umane pe care o explorase mult prea puțin înainte: intimitatea.

Pithy Reviews (7) - Classic Sci-fi Edition

Let's travel to the future in the past, when America was afraid of a commie invasion and filmmakers exploited the hell out of it...

The War of the Worlds (Byron Haskin, 1953)

The first big-screen adaptation of the classic H.G. Wells novel (which is one of my favorite pieces of Sci-fi literature) is a bit clumsily made at times and the acting is pretty flat, but it compensates with a bunch of startling sequences, including the meeting with the alien "tentacles" at the farmhouse, the explosion of an A-Bomb, the cruel, rioting crowds in L.A. and many others.

Rating: 3.5 out of 5

Forbidden Planet (Fred M. Wilcox, 1956)

It's Shakespeare's "The Tempest" in outer space! Almost... Astronauts arrive on a distant planet searching for the survivors of a "shipwreck" that took place 20 years earlier. They meet a robot, a passive-aggressive scientist and his hot young daughter (the only survivors), the remains of an ancient alien civilization and they face the stuff that nightmares are made on.

Rating: 4 out of 5

The Incredible Shrinking Man (Jack Arnold, 1957)

After passing through a radioactive cloud, Scott Carey begins to lose height. The first half of the movie is mostly a awkward family drama (with the added benefit of some comedy), but after a pint-sized Carey is chased in the basement by his own cat, it becomes an adventure movie, as the character explores his almost-microscopic new world in a series on scenes that rely on mood, music and clever effects rather than the occasional narration. Also, the ending really puts things into perspective...

Rating: 4 out of 5

Valerie - English Language Review

Valerie

(USA, 1957)

Directed by: Gerd Oswald

Starring: Sterling Hayden, Anita Ekberg, Anthony Steel

Rating: 4/5

A noir in a western's clothing

This strange and forgotten gem begins with John Garth (Hayden), a cattle rancher, showing up at his in-laws' house. He goes in, shots are fired, then he comes out and quietly leaves the scenes. No words are spoken. Then, the camera follows a dog inside the house, where we pan across the dead bodies of the old man and woman and we pause on Anita Ekberg's wounded body in an armchair, an image which remains in the background of the opening credits. The rest of the movie uses Garth's trial as a plot device for a "Rashomon"-style account of Civil War veteran John Garth's marriage to Valerie Horvat (Ekberg), the daughter of two immigrants. Firstly, we hear it from the point of view of the new preacher (Anthony Steel), who kinda falls in love with Valerie, then from Garth's perspective and, finally, Valerie tells it. 

While one of the stories turns out to be more truthful than the others (the filmmakers were probably concerned about the fact than an ambiguous ending would make viewers angry), you cannot doubt the fact that everybody who takes the stand either lies, or o.mits facts, in the interest to create sympathy for himself. It's the reverse of Kurosawa's picture, where everybody blamed themselves. I find this approach more realistic, although undoubtedly less poetic.

"Valerie" was a good stage for Ekberg (much more famous from a certain scene in "La dolce vita") and Steel to show some acting abilities, but it's Sterling Hayden who dominates the screen. The powerful star of so many great movies ("The Asphalt Jungle", "The Killing", "Johnny Guitar" and, of course, "Dr. Strangelove") creates a unique and complex character, whose portrayal changes from one account of the story to another, from the concerned and cheated husband he is in his side of the story to the drunken, abusive maniac he is in Valerie's.