One-Paragraph Reviews

În cele ce urmează voi vorbi despre câteva dintre filmele pe care le-am văzut la cinema în ultimele 1-2 luni, dar despre care nu am avut timp să scriu și „oficial”. Îmi propun un paragraf per film, să vedem dacă și reușesc! 

Captain Phillips (Paul Greengrass, 2013)
Puțini regizori reușesc să simuleze realitatea unei situații-limită precum Paul Greengrass. Chiar dacă nu este chiar la înălțimea lui ”United 93” (un film în care granițele dintre filmul „artistic” și re-enactment documentar erau șterse), ”Captain Phillips” pornește și el de la un caz real, raportat intens în presa americană la vremea lui (îmi amintesc „reconstituirea” făcută de cei de la The Daily Show într-o cadă și interviul ulterior al lui Jon Stewart cu realul căpitan Phillips). În mare, Greengrass își împarte filmul în două părți - prima arată cum pirații somalezi pun stăpânire pe un uriaș vas american, în timp ce a doua se petrece pe un modul de salvare, unde pirații îl țin ca unic prizonier pe căpitan, în timp ce Marina americană începe asediul asupra lor. Merită făcut comparații cu ”Zero Dark Thirty” (un alt film despre o misiune militară americană îndeplinită cu succes) și ”Kapringen” (un film danez, tot despre o luare de ostatici cu pirați somalezi, dar din perspectiva oamenilor de afaceri care conduc negocierile).
Rating: 3.5/5

 

Thor: The Dark World (Alan Taylor & James Gunn, 2013)
Pentru mine, este frapantă diferența dintre primul ”Thor”, o adevărată fantezie în care super-eroi spațiali joacă Shakespeare și continuarea ”The Dark World”, un film mult mai calibrat pentru a se încadra în producțiile de duzină a seriei Marvel. Evident, diferența se face la nivelul regizorilor. Kenneth Branagh, care a regizat prima parte, are nu numai bagajul teatral care l-a consacrat, dar și ochi aparte și un simț al spațiului - vezi panoramele Asgardiene (în special cele din deschidere) și minimalistul orășel în care se petrece confruntarea finală. Joss Whedon, care a continuat povestea în ”The Avengers”, are și el sensibilități de auteur asemănătoare, chiar dacă nu „prestigiul” pe care Branagh l-a câștigat pe scenă și pe ecran în ultimele trei decenii. Iar amândoi au adaptat pentru marele ecran ”Much Ado about Nothing”. Alan Taylor, pe de altă parte, format ca regizor de televiziune, este mult mai nimerit pentru a scoate un produs „la comandă”, fără prea multă personalitate, dar care nici să nu-i poți reproșa prea multe. Nici actorii nu se chinuie prea tare de data aceasta (probabil se distrează prea bine la filmări) - doar Stellan Skarsgård pare să fi evadat dintr-un film de von Trier, jocul lui fiind undeva între comic relief și sabotaj pur și simplu.
Rating: 2.5/5

Escape Plan (Mikael Håfström, 2013)
Aveam așteptări foarte mici, dar am fost surprins să îi găsesc pe Stallone și Schwarzenegger în cea mai mare formă posibilă (pentru vârsta lor). Între cele două-trei scene de acțiune, lungi discuții conspirative în penitenciar, un back-story pentru Sly și un monolog în germană livrat isteric de Arnie, cei doi se dovedesc la înălțimea actorilor de marcă din rolurile secundare (precum Sam Neil, Jim Caviezel sau Vincent D`Onofrio), aduși pentru un plus de calitate care, sincer, nu pare necesar. Și mai surprins am fost de faptul că scenariul nu este rău deloc. Iar decorul închisorii în care se petrece aproape întregul film ar merita să rămână antologic. Păcat doar de faptul că nu s-a găsit un regizor mai dibace care să lustruiască totul cu un pic de stil. Poate un coreean or something...
Rating: 2.5/5

Hunger Games: Catching Fire (Francis Lawrence, 2013)
Chiar dacă este prea lung, a doua parte a trilogiei (devenită tetralogie între timp) ”Hunger Games” este o continuare meritorie, care reușește nu doar să ducă povestea mai departe, dar și să o îmbogățească. S-ar putea ca primul film să-mi fi părut ceva mai anost datorită excesului de expozițiune necesar (o problemă comună pentru astfel de serii - vezi și ”Harry Potter” sau oricare ”Spider-Man”). În ”Catching Fire”, chiar dacă „jocurile” nu încep decât după aproape o oră și jumătate de proiecție, prima parte nu se pierde în dialoguri inutile, ci construiește - cu destul de multă răbdare - conflictele puternice care probabil vor erupe în ultimele două filme (atât personale, cât și politice). Iar cum legea francizelor impune aducerea de noi actori cu fiecare episod, realizatorii au făcut rost de Philip Seymour Hoffman, care fură fiecare scenă în care apare.
Rating: 3/5

Gravity (SUA/UK, 2013)

Gravity

(SUA/UK, 2013)

Regia: Alfonso Cuarón

Cu: Sandra Bullock, George Clooney

Rating: 4/5

În fața unui film pe care îl aștepți de ceva vreme este întotdeauna o provocare să-ți menții intact simțul critic (dacă îl ai). În cazul de față, așteptarea a durat destul de mult - Cuarón nu a mai făcut un lungmetraj din 2006, iar prietenul Guillermo del Toro lăuda ce a văzut din ”Gravity” încă de acum doi ani. Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât, la ieșirea pe ecrane, a fost întâmpinat de critici cu extaz aproape universal. Spun „aproape” pentru că a existat totuși o singură voce credibilă care s-a pronunțat împotriva filmului, unul dintre criticii mei preferați (și unul dintre puținii pe care îi citesc cât de cât regulat), Jean-Michel Frodon, care a desființat filmul cu ocazia premierei de la Veneția. Așa că, în ciuda hype-ului, am reușit să mă păstrez cu picioarele pe Pământ și să fiu, pe cât de poate, obiectiv.

”Gravity”, care a dobândit deja statusul de blockbuster, dezvoltă pe parcursul a doar 90 de minute (chiar mai puțin, dacă nu luăm în calcul genericul), o poveste destul de simplă: doi astronauți sunt proiectați în orbita Pământului de o „furtună” de resturi dintr-un satelit rusesc care a explodat. Cei doi trebuie să „plutească” (doar cu ajutorului unui jetpack) înspre Stația Spațială Internațională, de unde să se îmbarce pe un modul de salvare. E un survival story destul de tipic, iar unul dintre meritele scenariului este că nu încearcă să demonstreze ambiții pe care talentul lui Cuarón să nu le poată proba. Chiar îmi făceam griji că va trebui să-l compar cu ”2001”, dar se pare că acesta este singurul SF de calibru din ultimii ani care nu simte nevoia să ne umple de referințe la filmul lui Kubrick (nu că nu ar exista unul-două mici omagii, precum un pix care plutește „ostentativ” în foreground-ul unei secvențe de imponderabilitate).

Dacă la capitolul tematic, filmul este previzibil (și nu foarte solicitant), Cuarón plusează pe partea tehnică. Încă din ”Children of Men”, am putut observa cum acesta își dorește să depășească limitele de durată ale cadrului cinematografic, cu câteva planuri-secvență de mare virtuozitate, compuse de fapt din mai multe cadre mai scurte reunite digital prin cut-uri neobservabile. În ”Gravity”, ajutat și de faptul că decorurile sunt aproape integral simulate virtual, el merge și mai departe, astfel încât lungi secțiuni ale filmului par să fie un continuum, fără nici o tăietură vizibilă între ele, iar întregul film pare să se petreacă în timp real (chiar dacă timpul este ușor comprimat). Cuarón este creditat și ca monteur al filmului (alături de Mark Sanger), dar un merit la fel de mare îl are colaboratorul său de cursă lungă, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, care a avut o contribuție esențială în plănuirea secvențelor ce urmau să asigure montajul fluid la care aspiră regizorul mexican.

E un lucru bun că filmul nu durează foarte mult, pentru că astfel reușește să mențină starea de încordare pe care o resimte spectatorul și care din când în când se accentuează pe măsură ce evenimente din ce în ce mai nefericite și mai neașteptate se petrec. Iar când imaginația regizorului pare să rămână fără resurse, acesta îi predă ștafeta Sandrei Bullock, care trebuie să conducă filmul în special în a doua jumătate a sa. Nu îmi place Bullock în mod special, dar trebuie să recunosc că de data aceasta m-a convins, într-un rol foarte solicitant, ea fiind practic singura prezență umană pentru cea mai mare parte a timpului de proiecție. De asemenea, cred că este prima dată când o văd să-și folosească întreg corpul pentru a juca, nu atât din perspectiva încercărilor fizice pe care o presupun faptul că probabil a stat atârnată în hamuri majoritatea timpului, dar și fiindcă fiecare gest, fiecare mișcare sunt integrate în interpretarea ei. Într-un film foarte tehnic și care ar fi putut fi foarte rece, ea aduce un mai mult decât necesar human touch.

The Kings of Summer (SUA, 2013)

The Kings of Summer

(SUA, 2013)

Regia: Jordan Vogt-Roberts

Cu: Nick Robinson, Gabriel Basso, Moises Arias, Nick Offerman, Erin Moriarty

Rating: 3.5/5

Succes-surpriză la Sundance anul acesta, debutul în lungmetraj al lui Jordan Vogt-Roberts este unul dintre acele coming-of-age stories cu adolescenți care își iau lumea în cap și abandonează lumea părinților care nu trebuie să aibă multe alte calități pentru a cuceri publicul amator de indie-uri americane. Personajele principale, Joe (Robinson) și Patrick (Russo) fug de acasă și construiesc o casă într-o pădure din apropiere, unde singurul lor alt tovarăș este cel mai ciudat coleg de generație, scundul Biaggio, care pare să trăiască fiecare moment cu intensitate kinskiană. Cei trei reușesc să stăpânească tehnici esențiale de supraviețuire (cu ajutorul unui restaurant de la marginea autostrăzii care traversează pădurea), dar prietenia necondiționată dintre Joe și Patrick (uniți de disfuncționalitatea din sânul familiei fiecăruia) va fi pusă la încercare - previzibil! - odată cu intrarea în scenă a lui Kelly. 

”The Kings of Summer” suferă de comparațiile imediate care se pot face, în primul rând cu ”Stand by Me”, piatră de hotar pentru astfel de povești semnată de Rob Reiner în 1986 și, în al doilea rând, cu recentul ”Moonrise Kingdom”, fantezia lui Wes Anderson. Față de primul dintre acestea, filmului lui Vogt-Roberts îi lipsesc personalitățile puternice care încleiau grupul de patru prieteni. Față de al doilea, parcă nu are aceeași savoare a descoperirii aventurii și dragostei și nici doza de nebunie care e responsabilă pentru câteva dintre cele mai memorabile secvențe din filmul lui Anderson (primul sărut, uraganul care se dezlănțuie la final). Scenariul preferă să dezvolte mai serios un singur personaj, cel al lui Joe, din perspectiva căruia vedem cam tot ce se întâmplă, inclusiv relația „trădătoare” dintre Patrick și Kelly, dar și câteva secvențe fantastice în care eroul nostru se închipuie alpha-male în sălbăticie. Lui i se opune nu rivalul său în dragoste, ci tatăl său, Frank (Nick Offerman), ale cărui replici sarcastice sunt deliciul multor scene, dar care ascund amărăciunea unui om care și-a pierdut soția și s-a îndepărtat de copiii săi și semnalează, pentru Joe, degradarea ireversibilă a lumii adulților. 

Mud (SUA, 2012)

Mud

(SUA, 2012)

Regia: Jeff Nichols

Cu: Matthew McConaughey, Tye Sheridan, Jacob Lofland, Reese Witherspoon, Sam Shepard, Sarah Paulson, Michael Shannon

Rating: 3.5/5

Matthew McConaughey continuă să ne impresioneze de vreo doi ani încoace, alegând să joace personaje din ce în ce mai complexe și mai întunecate. Bine, a cam început să epuizeze tipologiile sudiste, motiv pentru care va pleca pe Wall Street în următorul film al lui Martin Scorsese. În ”Mud”, însă, este un nelegiuit care se ascunde de lege pe o insuliță pustie din delta Mississippi-ului. Acolo este găsit de doi băieți de 14 ani, Ellis (Tye Sheridan) și Neckbone (Jacob Lofland). Aceștia sunt de acord să îi aducă de mâncare, să îl ajute să recondiționeze o barcă eșuată într-un copac cu ocazia ultimei inundații și chiar să devină intermediari între Mud (căci aceasta este porecla sa și singurul apelativ care ne este furnizat) și iubita sa, Juniper (Reese Witherspoon), care se ascunde într-un motel din apropiere. Problema este că Ellis (adevăratul personaj principal al acestei povești) se află la o vârstă fragilă și - mai mult de atât - se confruntă cu o serie de probleme apăsătoare: posibilul divorț al părinților săi, care ar fi urmat de inevitabila mutare de pe casa plutitoare în care locuiesc acum, dar și prima dragoste, pentru o fată mai în vârstă decât el.

”Mud” nu este la fel de bun ca filmul precedent al lui Jeff Nichols, ”Take Shelter”, în care psihicul afectat al personajului principal (interpretat de genialul Michael Shannon, pe care îl regăsim aici într-un rol episodic) dădea naștere unei adevărate apocalipse. ”Mud” se petrece în lumea lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn și este o felie de Americana ca la carte, cu foarte puține update-uri contemporane. Acțiunea ar fi putut fi la fel de bine plasată în urmă cu un secol și jumătate. Este inevitabilă comparația cu ”Beasts of the Southern Wild”, cel mai recent film de succes care este plasat în aceeași lume. Dacă filmul lui Benh Zeitlin alegea realismul magic și parabola socio-politică (cu un pic de SF implicit pe post de condiment), Jeff Nichols se mulțumește cu simpla evocare, în culori idilice, a unui colț al Americii care pare, în același timp, să nu se schimbe niciodată, să fie amenințat continuu de schimbare și să nu fi existat cu adevărat niciodată, decât în imaginația poeților și cineaștilor.

Filmul este și un coming-of-age-story, o poveste inițiatică în care tânărul Ellis - care poate nu este la fel de neștiutor pe cât pare - primește câteva lecții rapide despre ce înseamnă să fii bărbat. El este introdus într-o lume a solidarității masculine, în care femeile nu sunt de încredere. Poate acesta este aspectul cel mai regretabil al filmului. Mizând pe o perspectivă „băiețească”, Jeff Nichols nu le dă aproape nimic de făcut unor actrițe foarte talentate precum Reese Witherspoon și Sarah Paulson. Iar săraca Bonnie Sturdivant (debutantă, în rolul febleței lui Ellis) este tratată de-a dreptul misogin. Aceste lipsuri și o oarecare rigiditate sau previzibilitate cu care decurge acțiunea sunt în bună parte compensate de jocul lui McConaughey - personajul pe care îl construiește este undeva între idealul romantic al genului reprezentat de Clyde Barrow și străinul perturbator din ”Teorema” lui Pasolini. Dimensiunea sa hors-la-loi este completată de o mitologie proprie și personală, compusă din numeroase talismane, tatuaje și ritualuri.

P.S.: La peste un an de la premiera sa de la Cannes, ”Mud” nu are o dată de premieră în cinematografele din România. De fapt, din ultimele șase filme ale lui McConaughey - cele care i-au adus (re)aprecierile criticilor de pretutindeni - doar jumătate au ajuns pe la noi. Pentru că de ce să arătăm aceste filme și altora decât cinefililor avizați care pornesc în căutarea lor pe internet?

A Tale of Two "Kon-Tiki"s

Kon-Tiki (2012)

Regia: Joachim Rønning, Espen Sandberg

Cu: Pål Sverre Hagen, Anders Baasmo Christiansen, Gustaf Skarsgård

Rating: 2.5/5

Nominalizat anul acesta la Oscar în sărmana categoria a filmelor „străine”, această coproducție norvegiano-danezo-germano-britanică este relatarea epică a adevăratelor peripeții pe male ale lui Thor Heyerdahl, explorator norvegian care - alături de alți cinci „nebuni” - a traversat Pacificul din Peru până în Polynesia pe o plută de lemn pentru a dovedi că azteci ar fi fost și ei capabili de așa ceva și, în consecință, ar fi populat ei Polynesia și nu populațiile asiatice. Deși este destul de bine făcut (o superproducție în adevăratul sens al cuvântului) și se pot face comparații cu „Odiseea” (dar și cu ”Life of Pi”), scenariștii au simțit nevoia să crească tensiunea și dramatismul evenimentelor care se petrec la bord până la ridicol. Și e păcat că, în loc să avem parte de personaje tridimensionale, avem niște stereotipuri de carton. Aș fi zis că doar Herzog poate face dreptate unei astfel de povești despre nebunie totală, însă - așa cum ne informează o bucată de text de la sfârșit - mai există un alt ”Kon-Tiki”, mai vechi:

Kon-Tiki (1950)

Regia: Thor Heyerdahl

Cu: Thor Heyerdahl, Herman Watzinger, Erik Hesselberg 

Rating: 4/5

Realizat de Heyerdahl însuși, acesta este filmul expediției, înregistrat de membrii „echipajului” în 16mm. Câștigător al Oscar-ului pentru cel mai bun documentar, ”Kon-Tiki” 1950 are deja o statuetă aurie, pe care urmașul său din 2012 probabil nu o va câștiga. Însă marele merit al acestui film este că ne transportă pe acea plută mult mai bine decât filmul contemporan plin de efecte speciale și imagini impresionante. Aflăm că a existat într-adevăr ceva dramatism la bord - atacuri de rechin, bărci pneumatice în derivă etc. - însă autenticitatea înregistrărilor face ca până și activitățile banale (de genul lansării unui balon pentru comunicarea radio, gătitul sau catalogarea speciilor de pești eșuați pe punte) să pară interesante. Ne dăm seama cât de grea a fost călătoria pentru că simțit mai bine singurătatea care îi cuprinde pe cei implicați (chiar dacă este un documentar destul de scurt). Sigur, focus-ul este pe aventură și încercările străbătute, iar din nou personajele sunt ignorate, deși fiecare membru al expediției este prezentat într-un split-screen de genul „atunci și acum” pe genericul de început.

Django Unchained (SUA, 2012)

Django Unchained

(SUA, 2012)

Regia și Scenariul: Quentin Tarantino

Cu: Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio, Kerry Washington, Samuel L. Jackson, Franco Nero

Rating: 4/5

Date fiind reputația sa, premiile câștigate și bugetele cu care lucrează, fiecare nou film al lui Quentin Tarantino este un eveniment cinematografic așteptat cu sufletul la gură de cinefili din întreaga lume. În ”Django Unchained”, Tarantino ia la trântă un nou sub-gen din tinerețea sa - western-ul spaghetti, cu un pic de blaxpoitation adăugat pe deasupra. În rolul principal este un sclav negru pe nume Django (Jamie Foxx) care este eliberat de un vânător de recompense german (Christoph Waltz), pentru a-i deveni ajutor în a urmări tot felul de pungași și nelegiuți. 

Tarantino îl evocă aici pe unul dintre maeștri western-urlui spaghetti, Sergio Corbucci, care a fost printre cei mai prolifici autori ai genului. Eu unul nu sunt atât de mare fan al lui ”Django”, filmul din 1966 cu Franco Nero, dar îmi plac foarte mult alte filme de-ale lui Corbucci, în special melancolicul, hibernalul ”Il grande silenzio” (despre care am mai scris aici) și fantezia sa cu revoluționari mexicani ”Vamos a matar, compañeros”. Tarantino și Robert Richardson (directorul de imagine) copiază stilul vizual al acestor filme, cu zoom-uri și close-up-uri specifice, iar coloana sonoră împrumută de la Luis Bacalov și Ennio Morricone (atunci când nu avem parte de un mic rap).

Sincer, nu m-am mai simțit demult atât de bine la un film. Da, sigur, e un film de trei ore a cărui lungime o simți, dar Tarantino știe cum să-și dozeze dramaturgia și - cel puțin de data asta - are un simț al timing-ului impecabil. El își dedică aproape o jumătate din film construirii relației dintre personajele jucate de Foxx și Waltz, pentru ca apoi să pună bazele unui revenge story care ar fi putut dura 3 ore în sine. Nu am simțit nicio clipă că filmul ar fi putut fi mai scurt - secvențele lungi dialogate își îndeplinesc rolul narativ, iar în momentul în care spectacolul este declanșat, baletul gloanțelor și al împroșcăturilor cu sânge întrece aproape tot ce a făcut Tarantino până acum în acest domeniu.

Cel mai straniu este că, pentru un film cu atât de multă hiper-violență, scenele care impresionează cele mai mult sunt cele care prezintă violență cât se poate de reală, fără ironie: biciuiri, însemnări cu foc încins, un sclav sfârșiat de un câine etc. ”Django Unchained” este un film controversat pentru că vorbește despre un subiect care arareori ajunge pe ecran - sclavia. Unul dintre meritele filmului este că nu glorifică această perioadă. În ciuda a ceea ce se spune, acesta nu este un revenge porn, în care istoria este distorsionată și un singur sclav negru se răzbună pentru toate injustițiile și îi omoară pe toți albii. Dimpotrivă, pentru prima dată cred, Tarantino pune la îndoială legitimitatea morală a demersului lui Django... până la un punct, e drept. Iar, cu mici excepții care țin de licență poetică, filmul este bine documentat, evită stereotipurile și le dă personajelor sale, fie ei albi sau negri, șanse egale de a fi buni sau răi (sau in between). ”Django Unchained” funcționează până la urmă, dincolo de scenariul bun și interpretările de mare forță, pentru că spune foarte bine o poveste pe care o recunoaștem ușor. Nu trebuie să fim nemți crescuți cu legenda lui Siegfried ca să ne identificăm cu Django și a sa Broomhilda vom Shaft.

The Hobbit: An Unexpected Journey (SUA/Noua Zeelandă, 2012)

The Hobbit: An Unexpected Journey

(SUA/Noua Zeelandă, 2012)

Regia: Peter Jackson
Cu: Martin Freeman, Ian McKellen, Richard Armitage, Hugo Weaving, Cate Blanchett, Christopher Lee

Rating: 2.5/5

Ce îmi mai rămâne mie de spus acum despre ”The Hobbit” decât câteva impresii la rece? Dacă ești fan și vroiai să vezi filmul ăsta de câțiva ani buni, sigur l-ai văzut deja? Dacă erai curios, dar indecis, probabil tot l-ai văzut deja. Pentru mine, reîntoarcerea lui Peter Jackson în Middle Earth nu are chiar aerul primului prequel semnat de George Lucas, dar tot este un film mult prea lung, prea puțin închegat și dedicat mai degrabă materialului-sursă decât spectatorului. Iar având în vedere că mai urmează încă două părți, nu am speranțe că se vor remedia cele mai importante dintre problemele acestui prim volum. Cât despre punctele forte ale filmului, acestea sunt puține, dar ușor de identificat: imagini frumoase, efecte de top, actori de cel mai înalt calibru... și cam atât.

Recunosc că nu am fost foarte impresionat de trilogia ”Lord of the Rings”, dar am apreciat aproape toate filmele anterioare ale lui Peter Jackson pe care le-am văzut. De aceea îmi este greu să înțeleg de ce talentul său se pierde atât de ușor când trebuie să dea viață poveștilor lui Tolkien. Poate faptul că trebuie să gestioneze un buget uriaș îl face să se piardă „în detalii”, construind cu migală decoruri, efecte speciale, filmând pasionat peisajele din Noua Zeelandă natală, pierzând din vedere sufletul poveștii. În ”The Hobbit”, mi se pare, în plus, indecis, șovăielnic. Nu știe care poveste din Middle Earth să o spună, așa că înghesuie cam cinci într-una (și, evident, niciuna nu este rezolvată). Secvențele de acțiune sunt incoerente în timp și spațiu, muzica răsună triumfător pe deasupra celor mai banale conversații, iar 3D-ul nu aduce niciun plus-valoare (decât la box-office). Din păcate, nu l-am văzut în 48fps (not available in my region), dar mă îndoiesc că această tehnologie ar rezolva problemele narative pe care filmul le are.

Life of Pi (SUA/China, 2012)

Life of Pi

(SUA/China, 2012)

Regia: Ang Lee

Cu: Suraj Sharma, Irrfan Khan, Adil Hussain, Tabu, Rafe Spall, Gérard Depardieu

Rating: 3.5/5

”Life of Pi” este o nouă încercare de a credibiliza tehnologia 3D ca fiind un mijloc artistic valoros, cu aplicație în cinemaul de artă și nu doar ca momeală lansată publicului de blockbustere. Povestea pe care Ang Lee a ales-o pentru a experimenta cu 3D-ul este preluată din romanul omonim al lui Yann Martel, despre un tânăr indian în derivă pe ocean alături de un tigru. După un început slab - o lungă expozițiune plină de pilde, filmul își regăsește suflul odată cu excelenta secvență a naufragiului. Ulterior, zilele petrecute de Pi în compania tigrului se succed în secvențe de o extraordinară frumusețeși inventivitate vizuală, care nu pot fi descrise în cuvinte și care fac mai mult decât să compenseze pentru un scenariu slăbuț. 

Vestea cea bună este că 3D-ul funcționează de data aceasta, mai mult decât în cazul lui ”Avatar”, ”Hugo” sau ”Cave of Forgotten Dreams”. Ang Lee și directorul său de imagine Claudio Miranda impresionează nu prin uriașe secvențe de acțiune, ci prin exploatarea relațiilor spațiale dintre diferite obiecte și personaje. Pe lângă secvența naufragiului, mai trebuie amintite atacul peștilor zburători (moment în care Lee schimbă formatul de la 1.85 : 1 la 2.35 : 1) și cea de-a doua furtună prin care trec cei doi eroi ai poveștii (secvență în care trecem de la un show de efecte special în exterior la close-up-uri cu Pi și tigrul ascunși sub prelata bărcii de salvare. Bineînțeles, aportul CGI este considerabil, de la animalele digitale (care însă te-ar putea păcăli că sunt reale în multe scene) până la două-trei secvențe pur digitale, cea mai frumoasă (și cea mai importantă) dintre ele fiind cea în care Pi are o viziune prin ochii tigrului.

Finalul este un punct mare minus al filmului. Explicația alternativă pe care Pi o oferă pentru ceea ce s-a întâmplat strică metafora centrală a filmului (omul și tigrul captivi pe ocean). Povestea nu avea nevoie să fie explicată în acest fel, iar chiar dacă păcatul este deja în cartea după care filmul este bazat, Ang Lee mai păcătuiește în plus, lăsându-l pe Pi să ne povestească în cuvinte, fără să recurgă la niciun „ajutor” vizual. Sigur, se poate vorbi aici despre ce înseamnă să fii un bun povestitor, despre valoarea invenției asupra adevărului și așa mai departe, dar Lee nu se angajează în această direcție și doar filmează sec, în cinci minute, o parte din carte care probabil nu i-a plăcut foarte mult. E evident că ce l-a fascinant este această odisee pe mare a unui bărbat în devenire alături de un tigru - așa că de ce să nu filmeze doar această parte? Totuși, în ciuda acestor probleme, ”Life of Pi” merită văzut pentru că ne arătă cele mai frumoase imagini ale anului. Dar nu sunt sigur că acestea sunt de ajuns pentru a-i câștiga un loc în Top Ten-ul pe care îl voi compila peste aproximativ 1 săptămână.

Moonrise Kingdom (SUA, 2012)

Moonrise Kingdom

(SUA, 2012)

Regia: Wes Anderson

Cu: Jared Gilman, Kara Hayward, Bruce Willis, Edward Norton, Frances McDormand, Bill Murray, Tilda Swinton, Harvey Keitel, Jason Schwartzman

Rating: 4/5

Nu sunt un prea mare fan al lui Wes Anderson. Îmi place ”Rushmore”, dar restul filmelor sale au părut să fie din ce în ce mai auto-indulgente, lâncezind într-un fel de detașare ironică, devenită marca de stil a regizorului. ”The Fantastic Mr. Fox” a fost o parțială revenire în formă, probabil și datorită faptului că animația i-a oferit o oarecare libertate lui Anderson și ocazia de a redescoperi magia unui cinema viu și dinamic. ”Moonrise Kingdom” seamănă mai degrabă cu acest film animat, decât cu restul creațiilor sale. Trupa de cercetași strecurându-se prin întuneric, cu căciulile de blană pe cap, pentru a-și pune în aplicare planul, ne amintește de trupa de vulpi și rozătoare care îi păcălesc pe cei trei industriași din ”The Fantastic Mr. Fox”, iar secvențele de acțiune sunt și ele foarte cartoony, Anderson chiar integrând un pic de animație în filmul său (barajul care se rupe, de exemplu).

În rolurile principale, a doi foarte tineri îndrăgostiți care fug de acasă pentru a avea o aventură, avem două interpretări destul de bune făcute de Jared Gilman și Kara Hayward. Aparent, ei sunt prototipuri Anderson-iene: băiatul inteligent, priceput la toate și fata la fel de inteligentă, dar 100% blazată. Însă cred că motivul pentru care mi-au plăcut caracterizările celor doi mai mult decât ale omologilor interpretați, printre alții, de Ben Stiller sau Gwyneth Paltrow, este că cei doi par să fugă și de aceste clișee pe care Anderson le tot propune. Iar, pe parcurs, Gilman se dovedește a nu fi deloc precoce pentru vârsta lui, iar Hayward ne tratează chiar cu câteva zâmbete. Iar în celelalte roluri, avem o pleiadă de mari actori jucând reținut, personaje lipsite de glamour, unii dintre ei împotriva tipologiilor pe care le-au cultivat decenii la rând: Bruce Willis este un trist polițist rural, rutinat (deși are un scurt moment ”Die Hard” la sfârșit), Frances McDormand și Bill Murray sunt un cuplu de avocați într-o relație searbădă, iar Edward Norton este un Scout master care nu pare a avea mai multă minte decât micii săi elevi. 

Unul dintre lucrurile pe care nu i le-aș putea reproșa lui Wes Anderson este că nu are o vastă cultură muzicală. Filmele sale anterioare ne-au tratat cu numeroase reprise-uri ale unor melodii de Rolling Stones, câteva John Lennon-uri, un șansonetist francez ocazional, a „furat” muzică din filmele lui Satyajit Ray, iar în sfera clasică i-a ales pe Beethoven, Debussy sau George Enescu. În ”Moonrise Kingdom”, o mare parte din fondul sonor este dedicat lui Benjamin Britten și în special două opere de-ale sale sunt mai mult decât un simplu fond sonor: ”The Young Person's Guide to the Orchestra”, care deschide și închide filmul și ”Noye's Fludde”, o operă concepută pentru a fi interpretată de amatori/copii, care prevestește potopul din finalul filmului. La fel ca și aceste bucăți, ”Moonrise Kingdom” se adresează nu doar publicului matur sau fanilor, ci și unui public tânăr, spunând această poveste pentru copii, care nu este deloc copilăroasă, dar în niciun caz serioasă. Foarte importantă este și treaba pe care o face compozitorul „delegat” al filmului, extraordinarul Alexandre Desplat, a cărui muzică va fi „descompusă” de către unul dintre copii, pe genericul de final al filmului, în maniera lui Young Person's Guide...

Și, apropo, ”Moonrise Kingdom” arată grozav. Filmat aproape în totalitate în aer liber, deja se demarcă de celelalte filme ale lui Anderson, unde predominau interioarele surprinse în compoziții de o precizie aproape matematică (sincer, acest aspect nu mă deranja atât de mult și regăsim destul de multe exemple și în filmul de față). Dar dincolo de noutatea aspectului vizual, se simte că Anderson spune această poveste cu mai multă căldură - pare să fie mai fascinat de personajele sale tinere și să îi pară mai rău de cele mai în vârstă, iar spectatorul este invitat să relaționeze cu ele și nu doar să le admire sau să le deteste de la distanță. Pentru mine, această mișcare nu a funcționat decât pe jumătate (I'm too jaded), dar, oricum, a fost pentru prima dată când Anderson a reușit să-mi inducă un pic de empatie pentru personajele sale. Și aș semnala cea mai reușită secvență a filmului, din acest punct de vedere și nu numai: dansul timid, urmat de primul sărut, iar apoi de primul french kiss, toate pe o melodie de Françoise Hardy. 

Brave (SUA, 2012)

Brave

(SUA, 2012)

Regia: Mark Andrews, Brenda Chapman

Voci: Kelly Macdonald, Emma Thompson, Billy Connolly, Julie Walters

Rating: 3.5/5

Grizzly Lass

Aș putea să o ascult pe Kelly Macdonald vorbind întruna timp de câteva filme întregi... În ”Brave”, ea dă viață unei prințese scoțiene care înfruntă tradiția conform căreia trebuie să se căsătorească cu unul dintre fiii celor trei clanuri peste care tatăl ei, regele, domnește. Evident, în încercarea ei de a evita căsătoria, Merida face niște boacăne care se vor solda cu consecințe neprevăzute. Filmul este un hibrid între poveștile cu prințese marca Disney (față de care scenariul nu se îndepărtează foarte mult) și calitatea tehnică excepțională a producțiilor Pixar.

Am apreciat foarte mult prima jumătate a filmului, în care am găsit multe lucruri care mi-au plăcut. A doua jumătate a filmului este, din păcate, mai inegală. Realizatorii mizează pe o răsturnare de situație, care să aducă în prim-plan relația dintre Merida și mama ei, însă acest artificiu nu ține, iar filmul își schimbă brusc tonul și devine mult mai previzibil și mult mai puțin interesant decât până atunci. Scene care ar fi putut fi terifiante (precum prima întâlnire cu vrăjitoarea) sunt complet ratate și m-au dus mai mult cu gândul la producțiile Dreamworks decât la ceea ce Disney și Pixar ne-au oferit în trecut. Cred că există idei bune în această a doua parte (precum faptul că personajele tot revin în acel cerc format din pietre antice, în care are loc și confruntarea finală), dar ele nu sunt exploatate la maxim și sunt sacrificate uneori pentru un cheap gag. Iar cea mai interesantă parte a filmului, care face referire la un prinț transformat într-un urs și reflectă povestea eroinei noastre, nu este mai mult decât un subplot prost dezvoltat.

Acestea fiind zise, ”Brave” este, totuși, o încântare pentru ochi. Nivelul de detaliu la care a ajuns animația Pixar este incredibil. Am apreciat, de asemenea, faptul că distribuția era formată aproape în întregime (cel puțin în rolurile mai importante) de actori scoțieni, cu accente puternice, dar melodioase. Hollywood-ul a bătut cale lungă de când Orson Welles a fost obligat să își dubleze versiunea sa după „Macbeth” în accente americane. Problema este, doar, că de la Pixar ne așteptăm la mai mult. Iar ”Brave”, oricât de frumos ar fi și oricât de mult profesionism emană, nu reușește să se ridice chiar la nivelul așteptărilor. Putem doar să sperăm ca ștafeta să nu coboare mai jos de atât.

P.S.: În cinematografe, filmul este precedat de un scurt-metraj animat foarte bun, La luna de Enrico Casarosa, care nu trebuie ratat.

Hitchcock Week: North by Northwest

Săptămâna Hitchcock are loc pe facebook și pe mai multe bloguri de cinefili. Sunt mai mult decât bucuros să particip și eu, cu un post despre unul dintre cele mai bune filme semnate de Maestru.

North by Northwest

Motto: And one man in his time plays many parts (As You Like It)

”North by Northwest” este un film pe care îl apreciezi din ce în ce mai mult după vizionări repetate. La o primă vizionare, poate părea „doar” un film de acțiune bine făcut, un caper standard construit în jurul a câtorva puncte culminante eminamente hitchcock-iene (asasinatul NATO, întâlnirea din lanul de porumb, confruntarea finală de pe muntele Rushmore). Ulterior, pe măsură ce mai completezi filmografia lui Hitchcock și revezi cu plăcere NxNW, începi să înțelegi cum funcționează regia lui Hitch, pentru ca în final filmul să îți apară complet altul: o deconstrucție genială a genului din care face parte, accesibil și enjoyable pentru un public lar, dar inovator, abstract și chiar subversiv pentru cei care au devenit complicii marelui autor. 

Pentru Hitchcock, filmul este apogeul unui scenariu îndrăgit: un om nevinovat este acuzat de o crimă pe care nu a comis-o; aflat mai mult sau mai puțin în posesia unor informații/obiecte de valoare, el ajunge să fie vânat atât de oamenii legii cât și de adevărații făptași; a, da, și de obicei, omul nostru se va găsi legat - uneori la propriu - de o frumoasă tânără duplicitară. De data aceasta, povestea este îmbogățită cu câteva teme neașteptate. Pentru mine, cea mai fascinantă este următoarea interpretare. Pe parcursul filmului, Roger O. Thornhill (Cary Grant) ajunge să joace mai multe roluri: inițial, este un om de afaceri rutinat, care ar avea nevoie de un pic de aventură în viața lui; întâmplări asupra cărora nu are niciun fel de control îl vor pune în situația de a fi un criminal cu sânge rece care trebuie să scape de justiție, apoi un spion care trebuie să deturneze un complot internațional, dar și un amant exemplar sau - în cea mai hilară scenă a filmului - un participant la o licitație care a băut un pic prea mult. Interesant este că alegerile sunt Thornhill sunt doar semi-conștiente. După ce acesta acceptă să joace rolul agentului secret inventat George Kaplan, acesta devine George Kaplan, un personaj aproape cu totul diferit de ce a jucat până în acel moment.

Avem astfel o perspectivă unică asupra modului în care Hitchcock își definește arta. După el, avem nevoie de cinema pentru a ne oferi un pic de aventură în viață. Banalul Thornhill din primele imagini ale filmului este un vessel potrivit pentru a fi umplut cu toate fanteziile realizatorului și ale spectatorilor. Iar pe structura clasică, Hitchcock își permite cât mai multe variațiuni și farse cinematografice, în stilul caracteristic: MacGuffin-uri peste MacGuffin-uri (George Kaplan este cel mai original dintre acestea create vreodată), scene clasice executate în moduri surprinzătoare (cel mai palpitant moment se petrece în miezul zilei și este fără muzică pe fundal, scena de amor turnată într-un spațiu îngust restricționează mișcările camerei și obligă interpreții să simuleze rotirile de 360 de grade à la ”Vertigo”) ș.a.m.d. ”North by Northwest” este unul dintre cele mai calculate filme făcute de Hitchcock, dar marele succes al său se datorează faptului că pare un film spontan, plin de răsturnări de situație neașteptate și schimbări de ritm suprinzătoare, care încă este disecat și la peste 50 de ani de la premieră. 

North by Northwest (1959)

Scenariul: Ernest Lehman

Cu: Cary Grant, James Mason, Eva Marie Saint, Martin Landau, Leo G. Carroll

Rating: 4.5/5

The Hunger Games (SUA, 2012)

The Hunger Games

(SUA, 2012)

Regia: Gary Ross

Cu: Jennifer Lawrence, Josh Hutcherson, Stanley Tucci, Donald Sutherland, Woody Harrelson, Elizabeth Banks, Toby Jones

Rating: 2.5/5

Mult-așteptatul spărgător de box-office ”The Hunger Games” ajunge pe marile ecrane după câteva luni de promovare asiduă, în care am ajuns să aflăm - din câteva trailere foarte bine făcute, de altfel - cam tot ce urmează să se întâmple în acest film. Pe scurt, personajele trăiesc într-o dictatură în care oameni bogați (și stilați) din Capitoliu asupresc 12 districte, cerând în fiecare an ca „tribut” un adolescent și o adolescentă care să participe la Jocurile Foamei - un reality-show în care participanții trebuie să se omoare unul pe celălalt, până când va rămâne un singur supraviețuitor. În prim-plan îi avem pe reprezentanții celui mai sărac district: Katniss (Jennifer Lawrence) și Peeta (Josh Hutcherson).

Impresionează la ”The Hunger Games” combinația destul de reușită între tehnologie avansată (suprafața de joc este controlabilă în totalitatea, iar prădători digitali pot fi invocați prin apăsarea unui singur buton) și arhaică (concurenții se înarmează cu arcuri, săbii etc.) Prin urmare, concurenții par într-adevăr să lupte pentru supraviețuire împotriva unui adversar nedrept. Mai puțin impresionante sunt moda pe care o adoptă cei bogați (nici Bowie nu ar purta așa ceva) și efectele speciale sub-standard. Oricum ar fi, Jennifer Lawrence este principalul atu al acestui film. După prestația excelentă din ”Winter's Bone”, ”The Hunger Games” îi oferă posibilitatea de a explora un nou personaj feminin puternic, independent, chiar răzvrătit, chiar dacă produsul de față este mult mai corporatist. Cât despre restul distribuției, Josh Hutcherson nu are ocazia să arate ce poate, Liam Hemsworth de-abia dacă apare în film, iar Woody Harrelson, Stanley Tucci si Toby Jones fac ceea ce fac demult în blockbustere: over-acting & comic relief. Elizabeth Banks ar merita o mențiune separată, fiind aproape de nerecunoscut.

Unii comentatori au încercat să suplimenteze acest film cu un mesaj politic. Din puncul meu de vedere, o alegorie nu se aplică pentru situația actuală. ”The Hunger Games” nu își găsește locul alături de ”Fahrenheit 451” sau ”1984”, ci mai degrabă în compania altor fantezii SF, de genul ”Logan's Run” (sau ”Zardoz”, dacă vreți). At best, este un film despre puterea de manipulare a mass-media, despre obsesia pentru reality show-uri și vedete, lucruri care ar fi putut fi mai bine puse în valoare. În final, pentru un film de două ore și douăzeci de minute, ”The Hunger Games” nu este plictisitor, dar nici nu oferă multe momente cu adevărat inspirate. Pare să fie încă o poveste clădit după un blueprint, cu toate elementele incluse (adolescenți în prim, personaj feminin puternic, un triunghi amoros, câteva elemente fantastice, simbolism evident etc.) Acum 15 ani, Gary Ross a regizat un film cu adolescenți foarte frumos, ”Pleasantville”. Mi-a părut rău că magia din acel film nu s-a translatat în ”The Hunger Games”. 

John Carter (SUA, 2012)

John Carter

(SUA, 2012)

Regia: Andrew Stanton

Cu: Taylor Kitsch, Lynn Collins, Willem Dafoe, Mark Strong, Ciarán Hinds

Rating: 2.5/5

”John Carter” apare pe ecrane după o campanie de marketing foarte prost gândită, care uita să menționeze originile literare ale poveștii (o serie de romane ale lui Edgar Rice Burroughs, relativ importante în istoria literaturii SF) și făcea totul să pară ca un rip-off după ”Conan the Barbarian”. Nu că rezultatul final ar fi ceva spectaculos. Pe scurt, John Carter este un veteran al Războiului Civil American, care se trezește brusc transportat pe o planetă străină (Marte, lucru care probabil ar fi trebuit precizat undeva în materialele de promovare). Aici intră direct în mijlocul unui alt război civil, în care va lupta de partea cea dreaptă (care, întâmplător, este condusă de o prințesă atrăgătoare).

”John Carter” este primul film live action al lui Andrew Stanton, al cărui cel mai bun film de până acum este ”Finding Nemo”, iar cel mai lăudat este ”WALL-E”. Fan declarat al cărților și posesor a două premii Oscar, Stanton părea o alegere fericită pentru acest prim blockbuster potențial al anului. E greu de zis unde a eșuat de fapt. Personal, nu m-a deranjat nici excesul de expozițiune (durează vreo jumătate de oră până să se întâmple cu adevărat ceva), nici faptul că sunt cam multe personaje pe care trebuie să le ții minte, nici referințele religioase extrem de evidente și nici faptul că se puteau lejer amputa 20 de minute, pentru un pacing ceva mai sprințar. Poate e un efect combinat al toturor acestora. Poate că filmul nu convinge pentru că l-am văzut parcă deja de atâtea ori, uneori cu rezultate mult mai bune.

Cel mai probabil, însă, este vina lui Stanton, care se mulțumește să regizeze by the numbers, inducând spectatorului acea stare de blazare care a devenit răspunsul standard la aproape orice blockbuster. Sigur, filmul pare să aibă un design și s-a investit mult în efecte speciale, dar nu se percepe dorința de a da publicului ceva nou, ceva cu adevărat entertaining. Filmul are secvențe reușite, set pieces atent construite (se remarcă confruntarea din arenă), dar, în final, sub povara distribuției previzibile (Mark Strong, Ciarán Hinds) și a alegerilor regizorale neinspirate, se constituie ca o simplă oportunitate ratată. Poate se va remedia ceva într-un eventual sequel, dacă Disney va considera acest lucru rentabil. 

Trolljegeren AKA Troll Hunter (Norvegia, 2010)

Trolljegeren AKA Troll Hunter 

(Norvegia, 2010)

Regia: André Øvredal

Cu: Otto Jespersen, Glenn Erland Tosterud, Johanna Mørck

Rating: 3/5

”Troll Hunter” începe aproape identic cu The Blair Witch Project: trei studenți (o fată ți doi băieți) pornesc să facă un documentar/reportaj despre o serie de urși uciși în condiții misterioase. Încep să urmărească un anume vânător retras, pe nume Hans, care pare să știe ce se întâmplă. Și, într-adevăr, Hans se dovedește a fi singurul vânător de troli, a căror existență este ascunsă de autorități, adevărații responsabili pentru o groază de evenimente stranii din ultima vreme. Inițial, Hans este reticent în a fi filmat, dar cedează foarte repede și chiar îi încurajează pe cei trei să-i filmeze aventurile, dorindu-și să expună o dată pentru totdeauna adevărul. 

În centrul filmului stă interpretarea lui Otto Jespersen, comic și actor norvegian, personaj controversat la el acasă, dar care aici face un portret foarte exact al unui angajat guvernamental overworked and underpaid, frustrat de derularea muncii sale foarte importante într-un complet anonimat. Dintre cei trei studenți, doar doi apar destul de des în fața camerei (al treilea fiind cameramanul). Interpretările lor sunt secundare celei ale lui Jespersen, dar sunt credibili ca cineaști amatori, dar poate un pic prea deciși în a-l urmări pe Hans în situații care le pun viața în pericol.

Sincer să fiu, consider că filmul eșuează din mai multe puncte de vedere. Ca fals documentar (found footage) nu aduce nimic nou și are mult prea multe cadre aleatorii, care vor să transmită ideea de material brut, sacrificând narațiunea și pacing-ul. Ca film cu monștri, nu e deloc ”scary”, iar creaturile în sine par mai degrabă desprinse din desene animate (deși imaginile din final, cu un trol uriaș în mijlocul unei pustietăți înzăpezite îți taie răsuflarea). Totuși, poanta care închide filmul (care include un „cameo” interesant), revelează un alt sens filmului. Cu ce rămâi după ”Troll Hunter”, dacă te uiți un pic mai în profunzime, este un portret destul de amănunțit al atitudinilor norvegienilor față de autorități, politică în general, religie (doar 30% dintre norvegieni cred în vreun Dumnezeu, iar trolii simt mirosul de creștin), mediu înconjurător etc. Iar acestea sunt transmise fără prea multe explicații, fără exces de inside jokes înțelese doar de scandinavi și evitând capcana post-modernismului.  

Pithy Reviews (7) - Classic Sci-fi Edition

Let's travel to the future in the past, when America was afraid of a commie invasion and filmmakers exploited the hell out of it...

The War of the Worlds (Byron Haskin, 1953)

The first big-screen adaptation of the classic H.G. Wells novel (which is one of my favorite pieces of Sci-fi literature) is a bit clumsily made at times and the acting is pretty flat, but it compensates with a bunch of startling sequences, including the meeting with the alien "tentacles" at the farmhouse, the explosion of an A-Bomb, the cruel, rioting crowds in L.A. and many others.

Rating: 3.5 out of 5

Forbidden Planet (Fred M. Wilcox, 1956)

It's Shakespeare's "The Tempest" in outer space! Almost... Astronauts arrive on a distant planet searching for the survivors of a "shipwreck" that took place 20 years earlier. They meet a robot, a passive-aggressive scientist and his hot young daughter (the only survivors), the remains of an ancient alien civilization and they face the stuff that nightmares are made on.

Rating: 4 out of 5

The Incredible Shrinking Man (Jack Arnold, 1957)

After passing through a radioactive cloud, Scott Carey begins to lose height. The first half of the movie is mostly a awkward family drama (with the added benefit of some comedy), but after a pint-sized Carey is chased in the basement by his own cat, it becomes an adventure movie, as the character explores his almost-microscopic new world in a series on scenes that rely on mood, music and clever effects rather than the occasional narration. Also, the ending really puts things into perspective...

Rating: 4 out of 5

Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides (SUA, 2011)

Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides

(SUA, 2011)

Regia: Rob Marshall

Cu: Johnny Depp, Geoffrey Rush, Penelope Cruz, Ian McShane

Rating: 1.5/5

Sincer să fiu, am dat această franciză drept decedată odată cu ”At World's End”, dar nu a fost o surpriză pentru mine faptul că a apărut și această a patra parte. Iar faptul că au schimbat regizorul și o parte din distribuție nu este de ajuns pentru a (re)aduce un pic de clasă și calitate ”Piraților din Caraibe”. Sinopsis-ul nici nu merită povestit: este deja cunoscut din trailere și, oricum, filmul este mai mult o enumerare de scene decât o povestire, cu cât mai multe elemente bifate: Jack Sparrow, Barbossa, Black Beard, Penelope, sirene etc. Cam așa se și derulează filmul. Actorii își fac intrarea pe rând, apoi dispar o perioadă, după care reapar la intervale potrivite pentru ca publicul să nu uite de ei, mai o scenă de acțiune (prost regizată), mai un pic de magie neagră, mai un efect special și tot așa... 

POTC 4 este în 3D, care este cu adevărat inutil, mai mult de jumătate din film petrecându-se fie noaptea, fie în încăperi prost luminate. Cu excepția a două-trei momente la lumina lumânării în care Sparrow și ceilalți pirați par să fie într-o pictură de Rembrandt și a săbiilor sau mâinilor întinse înspre ecran, 3D-ul este absolut fără sens. În rest, actorii sunt lăsați să facă cam ce vor, iar Rush, McShane și Depp au ocazia să facă fiecare câteva glume, ca să nu simțim că ne uităm în gol ca proștii. Singura plăcere pe care ”Pirații...” o mai au la partea a treia este tot muzica lui Hanz Zimmer, singurul element care imprimă un simț al aventurii unei francize răsuflate.