Monday, April 30, 2012

Pithy Reviews (11)

A small retrospective of recent more or less independent American films I didn't find time to write anything about...

Bellflower (Evan Glodell, 2011)
Set in an Apocalypse-expecting California, the movie begins as a wonderful chronicle of the beginning of a relationship. As the relationship deteriorates, so does the narrative and, in the end, it seems to me the open-end-ness might also be a symptom of the writer-director's refusal to take some decisions. Still, it's a visually impressive piece and a promising debut.
Rating: 2.5 out of 5 stars

Martha Marcy May Marlene (Sean Durkin, 2011)
Led by a devastatingly good performance by Elizabeth Olsen in the (multi)titular role, MMMM is a very astute psychological study. Although the main character's story is predictable in its non-linear form, the choice of using flashbacks (as well as nightmares and possible hallucinations) makes it a far more interesting watch.
Rating: 3.5 out of 5 stars

Take Shelter (Jeff Nichols, 2011)
Is he a prophet or is he just going crazy? That's the main sell-point of the movie. But could it all be an elaborate metaphor about the financial crisis. Characters talk about money, investments, costs, while the camera insists of price-tags. Nevertheless, Michael Shannon is the perfect choice to impersonate the madness of the world we live in, in all its aspects.
Rating: 4 out of 5 stars 



Monday, April 23, 2012

Undeva la Palilula (România, 2012)

Undeva la Palilula
(România, 2012)


Regia: Silviu Purcărete
Cu: Dimeny Aron, George Mihăiţă, Răzvan Vasilescu, Constantin Chiriac

Rating: 2.5/5

Îndelung așteptatul debut cinematografic al lui Silviu Purcărete (primele imagini apăreau acum mai bine de doi ani) poposește săptămâna aceasta pe ecranele românești sub forma unui film de 145 de minute. „Undeva la Palilula” începe cu un tânăr pediatru repartizat într-un orășel-sanatoriu oltenesc cândva în perioada comunistă. Palilula este o localitate care arată ca un splendid decor de teatru, în care nu se nasc copii și în care locuitorii o țin într-un desfrâu perpetuu, în sfidarea Partidului. Nu se întâmplă mai mult de atât în rest, Purcărete sacrificând povestea în fața stilului cu care vrea să se impună, găsindu-și astfel un frate în Peter Greenaway. Ceea ce ar fi ok, dacă nu ar căuta să se înfrățească și cu alții pe parcursul celor 145 de minute menționate mai sus - Fellini, Gilliam, Lynch, Jarman, Russel, von Trier. Cam mulți, aș spune eu...


În prima sa jumătate, m-a impresionant faptul că, odată intrat într-un punct mort, filmul reușește să își revină, fie cu apariția unui nou personaj, fie cu un efect special, fie cu o secvență de vis sau cu o muzică mai vioaie pe coloana sonoră. Se menține astfel într-un echilibru fragil până aproximativ la jumătate, când intră într-o rutină din care nu-l îl mai pot scoate nici aceeași muzică pe care o tot auzim deja de o oră și jumătate, nici efectele speciale, nici glumițele, nici mișcările elaborate de aparat. Este păcat că filmul se îneacă la mal, dar avea toate șansele să facă acest lucru. Regia lui Purcărete este, am impresia, voit teatrală, dar nu asta este problema, ci mai degrabă faptul că ambiției sale nu i se potrivește „priceperea”. „Undeva la Palilula” este un film care arată excelent, dar din care te chinui să înțelegi ceva. Îi lipsește coerența vizuală și ritmul. Cu cât decorurile și coregrafia sunt mai elaborate, cu cât încearcă să îți fure ochii mai mult, cu atât devine mai opac, mai distant, mai insipid. 


Trebuie, totuși, laudată echipa lui Purcărete, pentru că filmul ar merita ceva distincții pentru muzică, imagine, pentru modul în care folosește efectele speciale dar mai ales pentru impresionantele decoruri imaginate de Helmut Sturmer și Dragoş Buhagiar, care creează aproape singure atmosfera onirică a filmului (e drept, ajută și modul în care sunt filmate). Mi-ar plăcea să spun că „Undeva în Palilula” este ceva nou în cinematografia românească, dar a fost o nouă alarmă falsă. La fel ca „Tatăl fantomă” sau „Copilăria lui Icar”, „Undeva la Palilula” nu reușește să îmbine absurdul și sordidul cu fantasticul, deși rezultatul nu este nici pe de parte la fel de dezastruos ca în cele două cazuri mai sus menționate. Însă nu e cazul să ne pierdem de tot speranțele... nici de la Purcărete, nici de la filmul românesc.

Sunday, April 22, 2012

Intouchables (Franța, 2011)

Intouchables
(Franța, 2011)


Regia: Olivier Nakache, Eric Toledano
Cu: François Cluzet, Omar Sy

Rating: 2.5/5

Driss este un imigrant african, care trăiește din ajutorul social, recent eliberat după 6 luni de pușcărie. Noul său angajator improbabil este Phillipe, un tetraplegic care aparent nu mai încape de bani. „Intouchables” este una dintre cele mai de succes comedii franțuzești din ultima vreme (locul II după „Bienvenue chez les Ch'tis”), fiind de asemenea unul dintre filmele care au acumulat cel mai impresionant box-office worldwide înainte de a ieși in SUA. Acestora li se adaugă și un premiu César pentru cel mai bun actor pentru Omar Sy, singura astfel de distincție a sezonului pe care Jean Dujardin a pierdut-o (ceea ce este ironic din mai multe puncte de vedere). 


„Intouchables” constă, în mare sa parte, din scene în care cele două personaje ajung să se cunoască unul pe celălalt, glumesc împreună și îndeplinesc sloganul-clișeu al filmului. Din păcate, prea multe dintre aceste scene par să fie rezultatul improvizațiilor dintre cei doi actori, pe care realizatorii nu au știut să le taie cum trebuie. Unele sunt reușite (Driss ironizând opera sau obligatoria secvență cu marijuana), altele te lasă mai degrabă în ceață (alegerea mustaței). În rest, ca orice comedie care se respectă, filmul este suprasaturat de sub-plot-uri, care apar de nicăieri și nu se duc niciunde. Cei doi regizori nu știu să le gestioneze, astfel încât povestea mamei/mătușii lui Driss sau a fratelui său care nu este pe calea cea bună ajung să fie mai puțin importante decât revelația că secretara lui Phillipe (pe care lui Driss i se pune pata) este de fapt lesbiană sau tentativa fiicei bogate de a-și lua viața. 


Până la urmă, ce supără cel mai mult la acest film este lipsa substanței. Puteau fi explorate atât de multe căi prin această poveste, pe care filmul se face numai că le pune în discuție... Problema atât de spinoasă a imigranților în Franța, aroganța unor bogătași în fața crizei... ceva, orice. „Intouchables” este plin de clișee și de sentimentalisme ieftine. Unii s-ar putea indigna de lipsa de angajament a filmului. Eu prefer însă să îl iau pentru ceea ce este: cam o oră și jumătate de divertisment lejer, urmat de 30 de minute de deznodământ prelungit și previzibil. ”Driving Miss Daisy”, anyone? 

Monday, April 9, 2012

Toată lumea din familia noastră (România/Olanda, 2012)

Toată lumea din familia noastră
(România/Olanda, 2012)


Regia: Radu Jude
Cu: Șerban Pavlu, Sofia Nicolaescu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu

Rating: 3.5/5

Marius (Șerban Pavlu) este un tată divorțat, care și-a planificat o mini-vacanță cu fiica sa de 5 ani la mare. Dimineața primei zile începe cu o vizită umilitoare la părinții săi (Stela și Arșinel), de la care trebuie să obțină cheile de la mașină. Ajuns într-un final la fostul său apartament, se întâlnește doar cu soacra (Tamara Buciuceanu-Botez) și actualul boyfriend (Gabi Spahiu) al nevestei, care refuză să îi cedeze fetița, pe motiv că este bolnava. După o scurtă ceartă, apare și Otilia (Mihael Sîrbu), care îi interzice acestuia să plece cu Sofia la mare. Când Marius opune rezistență, Otilia cheamă poliția. În acest moment, mă gândeam că filmul nu are niciun motiv să fie mai mult decât un scurtmetraj. Dar a urmat twist-ul: disperarea lui Marius se transformă într-un mic episod psihotic, în care acesta îi leagă pe fosta și pe actualul ei, îi face acesteia declarații de dragoste, își închide soacra în dormitor și refuză să deschidă poliției, în timp ce o ține pe Sofia pe genunchi, încercând să o manipuleze de partea lui.


Greul filmului stă pe umerii lui Șerban Pavlu, a cărui personaj nu îmi poate fi deloc simpatic. Un deadbeat dad, cu aere de intelectual, care fumează țigaretă electronică, fredonează Pink Floyd pe bicicletă, trântește zeflemitor citate în latină în timp ce pe ceilalți îi numește „boschetari”, „zdrențe”, „viermi”, „ciumpalaci” și alte miticisme... Poate că era necesar ca personajul său să fie „irecuperabil”, pentru ca toată situația din final să atingă acel absurd comic care dă izul aparte al filmului românesc. Până în acel moment, filmul este banal. Deși recunosc că este posibil ca prelungirea expozițiunii să își fi îndeplinit scopul, dar primele 40 de minute nu au fost foarte intrigante.


Nu mi-a plăcut „Toată lumea din familia noastră” mai mult decât primul lungmetraj al lui Radu Jude, „Cea mai fericită fată din lume” (dar ceva mai mult decât filmul pe care Jude nu l-a mai făcut, „Principii de viață”). De asemenea, cred că Jude a încercat un pic cam multe din toate: prea multe poante, nu toate reușite, prea multe insulte, nu toate verosimile (cu cea mai mare indulgență) etc. Nu aș reproșa același lucru primului său film. Totuși, „Toată lumea din familia noastră” merită văzut pentru aceste secvențe hiper(supra?)realiste care fac din ultima jumătate de oră a filmului o adevărată hostage situation, fără cale de ieșire (poate doar una pe măsură de absurdă).

Sunday, April 1, 2012

Into the Abyss (SUA/UK/Germania, 2011)

Into the Abyss
(SUA, 2011)


Regia: Werner Herzog

Rating: 4.5/5

E greu să nu apreciezi cariera lui Werner Herzog. Inițial una dintre cele mai aparte voci ale Noului Cinema German în anii '70, a devenit în noul mileniu unul dintre cei mai prolifici documentariști și unul dintre puținii auteuri adevărați de la Hollywood. Cel mai recent film al său, ”Into the Abyss”, sondează problema pedepsei cu moartea, luând ca studiu de caz o triplă omucidere din 2000 în statul Texas, comisă din prostie, lăcomie și lipsită de sens. Herzog le ia interviuri celor doi condamnați (unul la închisoare pe viață, celălalt urmând să fie executat peste 8 zile), dar și rudelor victimelor, precum și unor persoane care sunt în contact cu sistemul: preotul închisorii, un fost căpitan al unei Death House, locotenentul care a anchetat crima etc.


Ceea ce frapează în acest documentar este, pe de o parte, umorul care pare să nu se potrivescă cu situația,  pe de altă parte angajamentul lui Herzog de a trata cu seriozitate subiectul, tocmai el, ale cărui invenții în propriile documentare sunt legendare. Sunt câteva momente cu adevărat absurde, care trebuie descoperite de spectator. Ajunge să spun doar că, punând întrebări despre veverițe și trafic de spermă, Herzog reușește să atingă punctele sensibile ale personajelor sale și astfel, precum spune el, să îi facă să își deschidă sufletul. Nu avem de-a face cu un film angajat politic sau cu o cronică a vieților celor implicați. Din contră, este un film despre viață cu V mare, despre ceea ce este uman în toate aceste personaje și despre ceea ce epilogul filmului numește the urgency of life, un termen prin care Herzog definește tema filmului (mai are obiceiul de a găsi astfel de sintagme - de exemplu, ”Bad Lieutenant” este despre the bliss of evil).


Pentru mine, ”Into the Abyss” este cel mai bun film al lui Herzog de după ”Grizzly Man” și unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut. Spre deosebire de celelalte documentare recente ale sale, nu îl vedem pe Herzog în acest film, poate doar în reflexia geamurilor de după care îi vorbesc condamnații. Îi auzim vocea, dar fără să ne ofere un comentariu, precum o făcea adesea până acum. De asemenea, mult mai mult timp este alocat interviurilor propriu-zise, insistându-se asupra expresiilor de pe fețele celor intervievați, camera încercând chiar să anihileze eventualele obstacole (cum ar fi geamurile de protecție). Scoțându-se din propriul film și lăsând imaginile să vorbească în locul său, Herzog pătrunde dincolo de suprafața poveștii, în acest abis pe care îl explorează de aproape 50 de ani.