Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

Heli (Mexic/Franța/Germania/Olanda, 2013)

Heli

(Mexic/Franța/Germania/Olanda, 2013)

Regia: Amat Escalante

Cu: Armando Espitia, Andrea Vergara, Linda González

Rating: 3/5

Când Amat Escalante a câștigat premiul de regie la Cannes pentru acest film, m-am bucurat că măcar i-am văzut unul dintre filmele anterioare - Los Bastardos - chiar dacă nu mi-a plăcut aproape deloc. Cu „Heli”, el revine la Sud de granița dintre SUA și Mexic, într-o zonă rurală, deșertică, foarte săracă, depinzând de fabrica de asamblare automobile și de baza militară. Prin intermediul unei cenzorițe care se prezintă la casa protagonistului în prima scenă de după prolog (care anticipează un moment de la mijlocul filmului), Escalante ne face cunoștință cu micul nucleu de personaje care vor fi implicate în intriga pe care o construiește. Astfel, îl avem pe tânărul Heli (Armando Espitia), „capul familiei”, responsabil pentru bunăstarea soției, Sabrina (care refuză să facă sex cu el de când li s-a născut primul copil), a tatălui său, dar și a surorii sale (pre-?)adolescentă, destul de precoce și nesăbuită, Estella. Facem imediat cunoștință și cu boyfriend-ul acesteia de 17 ani, Beto, recrut antrenat de americani la unitatea militară din localitate. Cei doi plănuiesc să facă rost de bani, să fugă și să se căsătorească pe ascuns. Din acest moment, trebuie doar să așteptăm pentru ca ceva foarte rău să li se întâmple acestor oameni.

Escalante pare să fie unul dintre acei regizori care nu se poată abține să nu încerce să șocheze, iar cu cât încearcă mai mult, cu atât mai ridicole par eforturile sale. Referindu-mă strict la „Heli”, ce rost are să deschizi filmul cu scena spânzurătorii? Oare e cineva în public care nu bănuiască încotro se vor îndrepta lucrurile? Sau de ce este nevoie de două  asasinări canine (plus o posibilă supradoză bovină pe care putem doar să o bănuim)? Nu mai vorbesc de penisul în flăcări, care provoacă mai degrabă amuzament decât orice altceva. Pe lângă aceste pseudo-șocuri, avem și componenta de comentariu social, unde nu încape loc pentru subtilități sau profunzime. Cu toate acestea, oricât de evidente ar fi parabolele, nu pot să nu recunosc că am găsit unele momente măcar distractive, dacă nu relevante: copilul care parodiază atitudinea generalului la podium în timpul discursului; sau, în secvența torturii, atunci când un personaj de joc video rămâne în stand-by în plan îndepărtat, în timp ce în prim-plan, un băiețaș care tocmai a lăsat joystick-ul din mână îi aplică câteva lovituri pe spate unui nefericit.

 
La nivel narativ, se întâmplă ceva interesant: povestea este spusă eliptic, iar pauzele dintre secvențe ascunde perioade din ce în ce mai mari de timp pe măsură ce ne apropiem de final. În ultimul act (destul de „liniștit” din punctul de vedere al „șocurilor”), această structură creează suspans și induce o frustrare anticipativă benefică. Heli a scăpat de răpitori, Beto este mort, dar nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu Estella. Tensiunea creată se bazează pe faptul că spectatorul este, astfel, nesigur despre cum se va rezolva situația, iar existența unui deznodământ adevărat ajunge să fie pusă la îndoială. Și chiar dacă lipsesc secvențe care ar fi putut avea o rezonanță emoțională, precum apariția familiei lui Beto sau o scenă-două cu Estella în captivitate, succesul acestei ultimei părți este asigurat de tonul pe care Escalante îl menține și de păstrarea perspectivei lui Heli, cel care trece printr-o perioadă de stress post-traumatic și schimbări majore în viața sa personală (ca să nu mai vorbim de pierderea locului de muncă). Oricâte neajunsuri ar avea filmul, există multă frumusețe în acest ultim act, care povestește o veritabilă revenire din Infern. Ultima imagine este o concluzie logică, dar asta nu îi ia din impact: Estella, acum însărcinată, își îmbrățișează nepotul sugar, în timp ce din cealaltă cameră îi auzim pe Heli și Sabrina reîncepându-și viața sexuală.

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (2)

Despre primele cinci filme puteți citi aici. Mi-a mai rămas de văzut doar ”Quartet”, pe care sper să îl văd în seara aceasta la Cinema Victoria, în vreme ce la Cinema Florin Piersic se vor decerna premiile. 

Populaire (Régis Roinsard, 2012) - o comedie franțuzească retro (ca să nu zic retrogradă) colorată, a cărei acțiune se petrece în 1959, în jurul unor competiții de dactilografiat-viteză, la care participă o proaspătă și neexperimentată secretară (Déborah François), antrenată de șeful ei perfecționist (Romain Duris). Filmul nu prea are multe de zis sau de arătat (dincolo de costume și scenografie), dar încearcă prin orice mijloace să ne convingă că campionatul mondial de typewriting este un eveniment de importanță mondială și nu se dă înapoi de la a copia nimic din canonul hollywoodian al anilor '50 - François arată ca Audrey Hepburn cu coafura lui Grace Kelly, Duris este James Stewart, numai că mai scund și cu fizionomia lui Dirk Bogarde, iar cea mai reușită secvență a filmului (o oarecum îndrăzneață partidă de sex) „fură” cu nerușinare taman din ”Vertigo”.  

Enough Said (Nicole Holofcener, 2013) - multe comedii indie se bazează pe personaje excentrice, de cele mai multe ori cu aere de marginalizați și un umor sec, blazat, ironic. Nimic nu poate fi mai departe de ele decât ”Enough Said”, un film în care vedete ale micului ecran precum Julia Louis-Dreyfuss și James Gandolfini intră în pielea unor oameni de vârstă mijlocie cu calități și defecte, talente și idiosincrazii, dar cât se poate de „neieșiți” din comun (el obez, ea maseuză, ambii divorțați etc.) Relația celor doi este credibilă tocmai datorită autenticității personajelor și a jocului interpreților, iar umorul derivă din naturalețea situațiilor în care aceștia evoluează, indiferent cât de stânjenitoare ar fi acestea uneori. Regizoarea Nicole Holofcener (care face filme de aproape două decenii, dar acesta este primul pe care i-l văd) pare că știe să gestioneze scenele de intimitate între personaje și are simțul timing-ului, precum este exemplificat în scena primului sărut, unde reacția sălii pline (la a doua proiecție!) a fost probabil cea intenționată. Unul dintre filmele mele preferate din această competiție! 

Matterhorn (Diederik Ebbinge, 2013) - nimic spectaculos în acest film olandez, dar recunosc că m-am lăsat dus de acest film, care îmbrățișează absurdul relației de prietenie (and then some!) dintre un habotnic văduv și un misterios Forrest Gump-type pe care îl primește în casa sa, totul pe muzică de Bach. Secvențe precum petrecerile la care cei doi cântă cântece și imită animale pentru copii sau nunta gay în ceas de noapte oficiată chiar în biserică testează limitele unui umor rece, nordic, pe alocuri grotesc. Până la urmă, ”Matterhorn” se dovedește a fi tot un film din categoria reconcilierilor între tată și fiu, chiar dacă acesta din urmă este absent cea mai mare parte din film. 

Paulette (Jérôme Enrico, 2012) - am râs ca un prost la acest film în care Bernadette Lafont joacă o pensionară rasistă și xenofobă, cu probleme financiare, care se apucă de vândut droguri în cartier pentru a-și întregi veniturile mizerabile (adică pensia de 600 de euro/lună). Principalul atu al acestui film (oricât de idiot ar fi) este că măcar e o comedie la care râzi de la un capăt la altul și nu simte nimeni nevoia să lungească ultimul act pentru a deveni moralizator sau a include sentimentalisme ieftine.

TIFF 2013 (3) - Alte patru filme din Competiție

Am trecut de jumătatea festivalului - s-au instalat un pic de oboseală, o grămadă de ploaie și au apărut muuuulte alte lucruri pe care trebuie să le fac în afara festivalului. Poate am să apuc în zilele următoare să scriu câteva cuvinte despre cine-concertul „Pământ” - DhakaBrakha sau despre primirea entuziasmantă a celui mai recent film al lui Sebastian Lelio, dar nu contați pe asta. Să vedem, în schimb, ce s-a mai întâmplat în competiția oficială. 

It Felt Like Love (r. Eliza Hittman) este un indie american care arată mult mai mult ca un film european despre adolescența timpurie și descoperirile sexuale ale unei tinere de 14 ani. Pe mine filmul nu m-a lăsat cu prea multe, dar mi-a plăcut mai mult când se apropia de final decât atunci când era la început (ceea ce este un plus). Foarte bună interpretarea unei debutante - Gina Piersanti - în rolul principal. În rest, filmul este destul de fragmentar, eliptic, un stil care parcă îndepărtează privitorul (chestie care s-a materializat în barometrul spectatorilor, unde filmul era aseară pe ultimul loc). 
Premii pe care le-ar putea câștiga: regie (cu oarecare indulgență) sau un premiu de interpretare.

Wadjda (r. Haifaa Al-Mansour) are simpatia publicului de partea lui, dar mie mi s-a părut un film valoros dincolo de agenda sa politică. Haifaa Al-Mansour contrastează viața „liberă” pe care micuța Wadjda o are în interiorul căminului său (unde poate să se joace jocuri video violente imperialiste cu voia ambilor părinți) cu opresiunea care o așteaptă la școală sau pe stradă. E surprinzător, din aceste motive, cum filmul ne arată că studiul Coranului poate să fie o modalitate prin care o mamă și o fiică cu mentalitate occidentală să se apropie într-o țară cu obiceiuri sever înapoiate. Cât despre bicicleta mult-dorită, sunt din ce în ce mai convins că aceasta este simbolul cinematografic universal al libertății și copilăriei (vezi „Hoți de biciclete”, „Le gamin au velo” etc.)
Premii pe care le-ar putea câștiga: unul pentru tânăra Waad Mohammed ar fi minunat. 

The Deflowering of Eva van End (r. Michiel ten Horn) - am auzit mai multe comentarii negative la adresa acestui film, dar eu trebuie să recunosc că am râs de câteva ori și, în general, m-am simțit destul de bine la acest film. E drept, este ciudat să pui într-o competiție destul de arthouse un film care pare gândit pentru un public larg ca o comedie nu fără câteva gag-uri deocheate. Așa că nu știu dacă am dreptate în privința lui, însă dacă spun că mi s-a părut un fel de „Teorema” lui Pasolini filmată à la Wes Anderson voi părea ceva mai erudit decât sunt și mi se va ierta când nu voi pune filmul pe ultima poziție în topul de final.
Premii pe care le-ar putea câștiga: sunt convins că niciunul...

Made in Ash (r. Iveta Grofova) - ora era târzie, dispoziția mea nu era tocmai potrivită, iar filmul ăsta nu mi-a spus absolut nimic. Deși nu a trecut o zi de la proiecție, deja nu îmi mai amintesc ce s-a întâmplat în el. Și asta pentru că nu s-a întâmplat nimic ce să nu fi văzut deja în câte și mai câte filme (est-)europene despre traficul de carne vie și condiția mizeră a imigranților în țările Uniunii Europene. Este un film de amator, cu excepția a câtorva interludii animate, care sunt frumoase și simbolice and all, dar nu înțelegem de ce se recurge la ele.
Premii pe care le-ar putea câștiga: am impresia să o să primească o mențiune of some kind, chiar dacă sper ca acest lucru să nu se întâmple.

TIFF 2012 Revisited

„Oslo, 31. august” a câștigat în iunie Trofeul Transilvania + premiul pentru cel mai bun scenariu la TIFF și am scris despre el atunci. Dar și alte filme au luat premii, iar eu am recuperat palmaresul pe parcursul ultimelor săptămâni. Iată câteva impresii despre trei filme care au impresionat juriul.

De jueves a domingo (Chile/Olanda, 2012)

Regia: Dominga Sotomayor Castillo

Cu: Santi Ahumada, Emiliano Freifeld

Premiul câștigat: cea mai bună imagine (Bárbara Álvarez)

Probabil unul dintre cele mai bune filme ale competiției TIFF și deja remarcat și prin alte părți, „De joi până duminică” este povestea unei excursii de week-end a unei familii pe cale să se destrame, totul privit din perspectiva celor doi copii, în special din cea a fiicei cea mare, Lucia, care începe să își dea seama că ceva nu este în regulă cu părinții ei. Într-adevăr, imaginea filmului este foarte bună, iar modul în care Dominga Sotomayor și colaboratoare ei din spatele camerei, Bárbara Álvarez, redau perspectiva copilului dovedește mult talent și preocupare pentru subiect. Din păcate, filmul este ușor inconstant în privința acestei perspective, adeseori făcându-se switch-ul înspre punctul de vedere al mamei, dar nu și al tatălui, ceea ce, pe de o parte, ne privează de the other half of the story și, pe de alta, ne îndepărtează de Lucia, cea cu care ar trebui să ne identificăm. De asemenea, există sentimentul acela neplăcut că „nu se întâmplă nimic”, iar la final nu putem știi cât de mult au înțeles copiii din ceea ce s-a întâmplat. Oricum, mai puțin decât publicul, pentru care obiectul certurilor dintre părinți devine evident mult prea repede, iar ceva mai „profund” nu se ivește după aceea. Rating: 3/5.

Klip (Serbia, 2012)

Regia: Maja Miloš

Cu: Isidora Simijonovic, Vukasin Jasnic

Premiul câștigat: cea mai bună regie

„Klip” este un fel de „Ultimul tango la Paris” meets ”WebSiteStory” și transpus în lumea adolescenților din Belgrad. Personajul principal este Jasna, de vreo 14-15 ani (bănuiesc), care trăiește dintr-o petrecere în alta, înregistrând mare parte din acestea pe telefonul său mobil. Totul s-ar putea să fie însă un mod de a-și ascunde suferința pe care o simte fiindcă tatăl ei este bolnav de cancer. Comportamentul ei devine din ce în ce mai periculos, mai ales odată ce începe o relație sexuală cu tânărul Djole. Problema mea cu filmul acesta este că, odată ce petrecem atâta timp în lumea acestor pițipoance, ar trebui și o doză de ironie, care filmului îi lipsește. Dimpotrivă, tonul este unul super-serios. Iar eu, unul, nu pot să iau în serios o narațiune atât de convențională (fata rea, care are daddy issues, dar de fapt vrea să fie fată bună). Cât despre scenele de așa-zis „sex extrem”, acestea testează cu adevărat credibilitatea poveștii, dar eu tind să fiu de acord - în ton cu discursul ușor feminist al filmului - că o fată precum Jasna ar accepta o astfel de relație în care partenerul o domină din toate punctele de vedere. Cu ceea ce am rămas cu adevărat din „Klip” sunt cei câțiva actori tineri care par să aibă un talent înnăscut și curajul de a aborda cele mai dificile scene. Rating: 2/5.

Teddy Bear (Danemarca, 2012)

Regia: Mads Matthiesen

Cu: Kim Gold, Lamaiporn Hougaard

Premiul câștigat: cea mai bună interpretare (Kim Gold)

La fel ca și ”Bullhead”, filmul belgian nominalizat la Oscar-ul pentru film străin anul trecut, ”Teddy Bear” este povestea unui bărbat care dincolo de un exterior musculos, aproape înfricoșător, ascunde o inimă mare. Dennis (Kim Gold) este un culturist profesionist care încearcă să își găsească o prietenă, în ciuda timidității și a unei mame ultra-posesive. O va găsi pe iubirea vieții sale tocmai în Thailanda, în persoane proprietarei unei săli de sport. Toată această poveste este uneori exagerată, iar nivelul de awkwardness crește de la o scenă la alta. Totuși, lui Kim Gold pare să i se potrivească acest rol de minune și nu mă miră că a fost apreciat pentru interpretarea sa. Mai mult, ”Teddy Bear” pare să îi fi deschis calea înspre alte roluri, fiind deja angajat să apară în ”The Fast and the Furious 6” (ceea cea nu e deloc rău pentru un fost jucător de fotbal și apoi bodybuilder danez). Ar mai fi de menționat că originea acestui film este - la fel ca în cazul multor filme de debut - într-un scurtmetraj pe care Mads Matthiesen și Kim Gold l-au făcut împreună în 2007 și care se numea, simplu, ”Dennis”. Rating: 2.5/5.

TIFF 2012 - Days 5 & 6 (Excerpts)

Proiecția în aer liber a lui Iron Sky a fost unul dintre evenimentele pe care le așteptam cel mai mult de la acest festival și nu am fost dezamăgit. Filmul în sine este un eveniment - după ani de zile de adunat bani prin orice mijloace posibile, realizatorii au făcut un film de „doar” 8,5 milioane de euro, care din punctul de vedere al efectelor speciale și al spectacolului se poate lua la întrecere cu mega-producții hollywood-iene. Am fost foarte impresionat de cât de bine arată filmul și m-am distrat destul de bine pe toată durata lui (bine, eram și în frame of mind-ul potrivit). Evident, nu avem de-a face cu cel mai bun scenariu scris vreodată, iar gag-urile sunt oarecum anticipabile. Filmul parodiază filme cu naziști, stereotipuri naziste, chiar și alte parodii cu naziști. Personajele sunt, în mare, cam cele de la care ne-am aștepta într-un astfel de film: un erou care este non-arian, o nazistă cu inimă de aur, logodnicul ei militar cu ambiții nemăsurate, un președinte care NU este Sarah Palin sau Udo Kier într-un rol pe care numai Udo Kier l-ar putea juca. M-a surprins, în schimb, finalul oarecum pesimist, în cheie minoră, care - având în vedere contextul festivalului - ne trimite cu gândul la Dr. Strangelove. Un gest de curaj din partea realizatorilor, care oarecum subminează nonșalanța de până atunci.

Inni este cel mai recent documentar/film de concert al trupei Sigur Ros (unul dintre membrii căreia este în componența juriului TIFF de anul acesta). Din punctul de vedere al unuia care nu este fan (dar nici detractor), partea muzicală nu a contat atât de mult, deși pare să fie o reprezentare favorabilă pentru trupa islandeză. În ceea ce privește partea cinematografică, filmul are un look aparte: rezoluția imaginii mică, compoziții mai degrabă abstracte sau predilecția pentru close-up-uri amintesc de concerte de arhivă din anii '60. Într-un fel, ”Inni” este un anti-”Shine a Light”, un film de concert alienant, parcă venit de pe altă lume.

Am reușit să văd și un film din Competiția Oficială - Lena, de Christophe Van Rompaey și nu a fost chiar rău. Personajul titular este o fată de 17 ani, olandeză/flamandă de origine poloneză, supraponderală, care face voluntariat la o grădiniță, ia lecții de dansuri populare americane (I know...) și se implică într-un straniu triunghi amoros alături de un mic hoțoman de vârsta ei și tatăl acestuia, un molâu pasionat de jazz. Filmul mi-a amintit oarecum de „Lovely Rita”, primul film al Jessicăi Hausner, pe care l-am văzut în competiție la prima ediție a TIFF, acum mulți ani, deși comparația pare mai mult una strict subiectivă. ”Lena” are un ritm bun și acțiunea se desfășoară gradat, Van Rompaey dezvăluind încet destinul personajului principal, dintr-o perspectivă oarecum neutră. Filmul nu are prea multe calități vizuale, mizând mai degrabă pe calitatea interpretărilor și pe impactul emoțional al poveștii. Îl văd mai degrabă ca pe un posibil candidat la un premiu de interpretare pentru non-profesionista Emma Levie.

Toată lumea din familia noastră (România/Olanda, 2012)

Toată lumea din familia noastră

(România/Olanda, 2012)

Regia: Radu Jude

Cu: Șerban Pavlu, Sofia Nicolaescu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu

Rating: 3.5/5

Marius (Șerban Pavlu) este un tată divorțat, care și-a planificat o mini-vacanță cu fiica sa de 5 ani la mare. Dimineața primei zile începe cu o vizită umilitoare la părinții săi (Stela și Arșinel), de la care trebuie să obțină cheile de la mașină. Ajuns într-un final la fostul său apartament, se întâlnește doar cu soacra (Tamara Buciuceanu-Botez) și actualul boyfriend (Gabi Spahiu) al nevestei, care refuză să îi cedeze fetița, pe motiv că este bolnava. După o scurtă ceartă, apare și Otilia (Mihael Sîrbu), care îi interzice acestuia să plece cu Sofia la mare. Când Marius opune rezistență, Otilia cheamă poliția. În acest moment, mă gândeam că filmul nu are niciun motiv să fie mai mult decât un scurtmetraj. Dar a urmat twist-ul: disperarea lui Marius se transformă într-un mic episod psihotic, în care acesta îi leagă pe fosta și pe actualul ei, îi face acesteia declarații de dragoste, își închide soacra în dormitor și refuză să deschidă poliției, în timp ce o ține pe Sofia pe genunchi, încercând să o manipuleze de partea lui.

Greul filmului stă pe umerii lui Șerban Pavlu, a cărui personaj nu îmi poate fi deloc simpatic. Un deadbeat dad, cu aere de intelectual, care fumează țigaretă electronică, fredonează Pink Floyd pe bicicletă, trântește zeflemitor citate în latină în timp ce pe ceilalți îi numește „boschetari”, „zdrențe”, „viermi”, „ciumpalaci” și alte miticisme... Poate că era necesar ca personajul său să fie „irecuperabil”, pentru ca toată situația din final să atingă acel absurd comic care dă izul aparte al filmului românesc. Până în acel moment, filmul este banal. Deși recunosc că este posibil ca prelungirea expozițiunii să își fi îndeplinit scopul, dar primele 40 de minute nu au fost foarte intrigante.

Nu mi-a plăcut „Toată lumea din familia noastră” mai mult decât primul lungmetraj al lui Radu Jude, „Cea mai fericită fată din lume” (dar ceva mai mult decât filmul pe care Jude nu l-a mai făcut, „Principii de viață”). De asemenea, cred că Jude a încercat un pic cam multe din toate: prea multe poante, nu toate reușite, prea multe insulte, nu toate verosimile (cu cea mai mare indulgență) etc. Nu aș reproșa același lucru primului său film. Totuși, „Toată lumea din familia noastră” merită văzut pentru aceste secvențe hiper(supra?)realiste care fac din ultima jumătate de oră a filmului o adevărată hostage situation, fără cale de ieșire (poate doar una pe măsură de absurdă).

Une vie de chat (Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

Une vie de chat

(Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

Regia: Jean-Loup Felicioli, Alain Gagnol

Voci: Dominique Blanc, Bruno Salomone, Jean Benguigui

Rating: 4/5

Una dintre nominalizările surpriză la Oscar-urile de anul acesta a fost mențiunea pentru acest foarte puțin cunoscut film franțuzesc în categoria Cel Mai Bun Film de Animație, luând efectiv locul ”Aventurilor lui Tintin”. „Une vie de chat”/”A Cat in Paris” este primul lungmetraj al echipei Felicioli-Gagnol. Începutul filmului impresionează negativ prin excesul de detalii în ceea ce privește plot-ul: avem o pisică, care noaptea este complicele unui spărgător simpatic, iar ziua se gudură pe lângă o fetiță care nu vorbește, a cărei mamă este polițistă și trebuie să îl prindă pe gangsterul care i-a ucis soțul, ignorându-și astfel fiica ș.a.m.d. Meritul realizatorilor este că, odată prezentată toată expozițiunea stufoasă, filmul te antrenează într-o cursă pe acoperișurile Parisului, în care viețile personajelor par să fie cu adevărat puse în pericol, totul culminând cu o extraordinară secvență fantastică, în care Colosul din Nairobi (MacGuffin-ul filmului) își face apariția printre clădirile orașului. Și totul se termină în aproximativ 60 de minute - filmul nu este chiar un tur de forță, dar nu este plictisitor niciun moment.

„Une vie de chat” este o animație „tradițională” (deși, evident, realizatorii au folosit computere pentru a construi anumite secvențe de acțiune mai pretențioase). Atu-urile ei (dincolo de durata scurtă) sunt bogăția paletei de culori și alegerea unghiurilor de ”filmare”. Arhitectura Parisului (privit din perspective à la ”Inception”) este scenografia filmului, iar secvențele cele mai palpitante sunt cele în care clădirile par să participe la acțiune (fie că ridică obstacole peste care hoțul cel bun trebuie să sară la nesfârșit sau că posedă gargui ale căror brațe întinse îl prind pe acesta când cade de pe Notre-Dame). Într-un fel, „Une vie de chat” și ”Tintin” au multe în comun: ambele filme au o intrigă complicată, pe care o sacrifică pentru un show de acțiune non-stop, plus un animal de companie de încredere. Ambele filme sunt foarte dinamice, dar în timp ce Spielberg favorizează cadrele lungi, Felicioli și Gagnol fragmentează mai mult acțiunea, fiecare cadru putând fi un instantaneu dintr-o bandă desenată. Cele două filme ar face un double-feature foarte interesant.

La Oscar-uri, categoria pentru filmele de animație se prezintă foarte divers în acest an. De o parte, avem două animații tradiționale „străine” (acesta și ”Chico & Rita”, favoritul meu), de cealaltă parte două producții hollywood-iene în franciză (”Puss in Boots” și ”Kung Fu Panda 2”, pe care încă nu m-am obosit să le văd), iar între ele unul dintre cele mai surprinzătoare filme de gen făcute la Hollywood (”Rango”, care pare să fie în poll-position). „Une vie de chat” nu are nicio șansă să câștige, dar simpla mențiune a filmului confirmă faptul că cei care aleg filmele de animație sunt ceva mai deschiși la minte decât restul membrilor Academiei.

Loong Boonmee raleuk chat (Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives)

Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives

(Thailanda/UK/Franța/Germania/Spania/Olanda, 2010)

Regia: Apichatpong Weerasethakul

Cu: Thanapat Saisaymar, Jenjira Pongpas, Sakda Kaewbuadee

Rating: 4.5/5

La începutul anului, am văzut prima dată un film de Apichatpong Weerasethakul (nume ”imposibil”, pe care acum pot să îl scriu aproape automat). Era vorba de ”Sud pralad” (”Tropical Malady”) și am rămas fascinat de structura filmului, de simbolismul care îmi era (și încă îmi este) atât de nefamilial, de imaginile lui Weerasethakul, de profunzimea și ciudățenia pură a modului în care subiectul era tratat. Nu după multă vreme, am aflat că thailandezul filmează acest film cu titlu seducător, iar apoi l-am văzut în lista de filme aflate în competiție la Cannes. Palme d'Or-ul  care a urmat nu a făcut decât să îmi crească așteptările și nerăbarea.

”Uncle Boonmee...” este - în mare - povestea unui om aflat pe moarte. Inspirat de o carte scrisă de un călugăr budist care a cules povești despre reîncarnare, spune povestea unchiului Boonmee (Thanapat Saisaymar) locuiește în nordul Thailandei, lângă granița cu Laos, la marginea junglei, unde se ocupă de ferma, livada și albinele sale. Este vizitat de cumnata sa Jen (Jenjira Pongpas)  și de un nepot, Tong (jucat de Sakda Kaewbuadee, unul dintre actorii preferați ai lui Weerasethakul). Aflăm destul de repede că suferă de insuficiență renală cronică și necesită dializă zilnică pentru a supraviețui. În prima noapte alături de rudele sale, ei sunt vizitați de două spirite: fantoma soției lui Boonmee, Huay, decedată în urmă cu 20 de ani și fiul acestuia, metamorfozat într-o Fantomă Maimuță, păroasă și cu doi ochi roșii sclipitori. Aceștia au simțit că Boonmee este pe moarte și îl vizitează pentru a-l ajuta în ultimele momente ale vieții. În a doua parte a filmului (după un „interludiu” fascinant, care spune povestea unei prințese îmbătrânite și a unui pește), Huay îi conduce pe Boonmee, Jen și Tong prin junglă, apoi printr-o peșteră, ca printr-o serie de labinrinturi. În final, Boonmee își amintește peștera, pe care o aseamănă cu un pântec (uter), spunând că aici s-a născut într-o altă viață, apoi povestește un vis pe care la avut despre „viitor” (care pare mai degrabă o amintire din războiul împotriva comuniștilor pe care Boonmee l-a dus), iar apoi moare. Epilogul filmului prezintă banalitatea orașului, a lumii în care trăiesc Jen și Tong, care se dedublează (à la Keir Dullea în ”2001: Odiseea spațială), finalul sugerând co-existența a mai multor temporalități, a mai multor trăiri (a mai multor vieți, cum zice și Weerasethakul în interviuri), de care oamenii nu sunt conștienți.

Lumea „Unchiului Boonmee...” este ancorată în realitate (la fel ca și cea din ”Tropical Malady”, de altfel). Dar jungla și fantasticul se află imediat la marginea acestei realități, iar pătrunderile fantomelor și viziunilor în lumea reală sunt aproape ceva obișnuit. Una dintre caracteristicile lui Weerasethakul este amplasarea în acest punct, unde se întrepătrund lumea celor vii și lumea de dincolo, realitatea cu visele și coșmarurile. Sigur, poate fi comparat cu un David Lynch, spre exemplu, dar cred că acest lucru este în detrimentul său. Lumea lui Apichatpong este unică, la fel cum este și viziunea sa. La nivelul imaginilor, nimic nu se compară cu frumusețea cadrelor thailandezului, cu știința folosirii luminii și mix-ul de material și imaterial pe care acestea îl redau. Episodul cu prințesa și pește este exemplul cel mai bun pentru a ne edifica asupra talentului de artist al imaginilor al lui Weerasethakul: la marginea unei cascade, o prințesă își deplânge tinerețea pierdută, pe care o vede reflectată în apă; noaptea este luminată straniu, apa cascadei emană parcă o lumină difuză, dar sclipitoare, atmosfera este una melancolică, onirică și erotică.

Un alt lucru interesant la ”Uncle Boonmee...” este structura sa. Juriul de la Cannes a observat - pe bună dreptate - o asemănare cu ”2001” (un film construit din vreo 5-6 bucăți care se leagă mai mult sau mai puțin una de cealaltă). Weerasethakul spune că a gândit fiecare bobină de aproximativ 20 de minute din ”Uncle Boonmee...” într-ul alt stil. Sursele de inspirație au fost propriile lui filme (mai evident în capetele filmului, prin redarea aproape documentaristică a vieții reale), dar și filmele cu care a crescut la televizor: drame TV thailandeze, filme de aventură/fantastice, filme indiene etc. Modul în care operează stilul lui Weerasethakul la acest nivel este, iarăși, fascinant: deși, individual, fiecare parte este construită în stilul său propriu, prin folosirea unui montaj ceva mai convențional decât îl alte filme de-ale sale, se realizează continuitatea (nu narativă, ci mai degrabă afectivă, senzorială a) poveștii. Totuși, folosirea mai multor stiluri conduce mai departe, în ton cu ideea că există mai multe realități, mai multe temporalități în care existăm în același timp, arta cinematografică este cea care poate să le redea pe toate acestea, în aceleași timp.

Atmosferic, politic și basmic, dar nu atât de criptic pe cât s-ar putea crede, ”Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives” este o experiență cinematografică unică, un film pe care mi-ar fi plăcut să-l văd pe un ecran mare. Din ce am văzut până acum, este cel mai bun film al lui 2010 și își merită cu prisosință Palme d'Or-ul și toate controversele iscat în jurul său.

Comedy Cluj - Ziua a 9-a

Ziua a opta a fost „goală”...

Hula girls (Japonia, 2006)

Regia: Sang-il Lee

Cu: Yasuko Matsuyuki, Etsushi Toyokawa, Yû Aoi

Rating: 2/5

O comunitate minieră din Japonia anilor '60 urmează să fie lovită de închiderea minelor. O variantă pentru supraviețuirea comunității este un ambițios proiect gen spa cu tematică hawaiiană. Pentru ca totul să funcționeze, mai multe fete și tinere femei din orășel trebuie să devină o trupă de dansatoare hula adevărate. Este un film plăcut la ochi, dar, din păcate, urmează un pattern destul de enervant: oamenii pleacă, după care se întorc, se supără, după care se împacă, renunță, apoi se răzgândesc etc. Scenariul este închis în astfel de cercuri până devine răsuflat. În plus, lipsește viziunea regizorală și montajul este neinspirat (secvențele care ar putea să impresioneze sunt tăiate la fiecare 2 secunde, apar ralenti-uri inutile, încât provoacă mai degrabă plictiseală decât orice altceva).

Tiramisu (Olanda, 2008)

Regia: Paula van der Oest

Cu: Anneke Blok, Jacob Derwig, Rifka Lodeizen, Gijs Scholten van Aschat

Rating: 3/5

Un contabil ușor timid și tipicar trebuie să reorganizeze finanțele unei actrițe de teatru între două vârste, care trebuie să-și pună în ordine mai degrabă viața personale. Chiar dacă la centrul filmului sunt câteva relații care dau impresia că pot oricând deveni amoroase și chiar dacă sunt destule momente comice, ”Tiramisu” nu este o comedie romantică. Mai degrabă este o tragi-comedie despre o criză a vârstei de mijloc, despre luarea lucrurilor de la zero, despre acceptarea trecutului și moving on. În centrul său sunt cei doi actori, Anneke Blok (care a și primit premiul de interpretare feminină în această seară) și Jacob Derwig, care își joacă rolurile cu dăruire și naturalețe. Sigur, nu este vorba de vreo capodoperă, dar este un film coerent, punctează momentele pe care le așteptăm de la el și este, în general, bine făcut. Iar mie mi-a plăcut și cum este filmat, cu camera în mână, dar discret, nu un shaky-cam obositor și pretențios (să nu se înțeleagă de aici că unele filme nu arată bine mai „zgâlțâite”, doar că în cazul unei povești „de interior”, intime, precum ”Tiramisu” ar fi fost nepotrivit).

----------------------

Și, în fine, prin mijloace non-festivaliere, am reușit să văd și filmul din Competiție pe care l-am ratat la ultima sa proiecție acum câteva zile și care s-a nimerit să fie chiar câștigătorul trofeului ”Comedy”:

Bran Nue Dae (Australia, 2009)

Regia: Rachel Perkins

Cu: Rocky McKenzie, Ernie Dingo, 'Missy' Higgins, Geoffrey Rush

Rating: 2/5

Încă un musical, de data aceasta despre un aborigen care fuge de la școala unde se pregătea să devină preot, pentru a se întoarce în orășelul său să o cucerească pe fata visurilor sale. Inițial, mi s-a părut interesant și plin de viață. Cu siguranță, există o tenacitate în ușurința cu care filmul trece de la registrul comic la muzică și dans, la un ton mai mistic sau unul mai nostalgic. Însă, pe măsură ce se acumulează personaje mai mult sau mai puțin (mai degrabă mai puțin) simpatice și „evenimente neprevăzute”, filmul își pierde verva și devine foarte greu de urmărit. Momentel bune care mai apar par rupte de restul filmului (precum un cântec care este în același timp incantație și vis redat destul de elegant în stil videoclip). Prezența lui Geoffrey Rush nu aduce mult în economia filmului, chiar din contră, dăunează, prin excesul de joc. Sunt mult mai reușite interpretările necunoscuților Rocky McKenzie (în rolul principal, al teenager-ului aborigen Willie), Ernie Dingo (unchiul/tatăl acestuia) și frumoasa 'Missy' Higgins (care i-a căzut cu tronc lui Willie). Jocul lor pare mai simplu, dar este mai sincer, au un limbaj al corpului foarte expresiv și mai cântă și bine.