TIFF 2013 (5) - Round-up din afara competiției

Va urma și un articol mai pe larg despre câștigătorul „Corabia lui Tezeu”, dar până atunci mai trec în revistă câteva filme din celelalte secțiuni, majoritatea ajunse la TIFF după o prezență inițială la Toronto sau Berlin. 

Gloria (Chile/Spania, 2012)

Regia: Sebastián Lelio

Cu: Paulina García, Sergio Hernández
 

Premiat la Berlin cu Ursul de Argint pentru interpretarea Paulinei García, al patrulea film al lui Lelio a fost primit entuziasmat la TIFF, festival care i-a oferit acestuia cea mai mare distincție a sa pentru primul său film, „La sagrada familia” (pe care eu l-am ratat, dar am văzut ulterior o bucată din el, fără subtitrări și e pe lista lungă de vizionări necesare). Dincolo de primirea călduroasă, mie mi s-a părut un film extraordinar de bine dozat - se simte o accelerare progresivă a ritmului, pe măsură ce povestea prinde contur în jurul personajului principal. Scenariul bifează de altfel momente așteptate: joint-uri savurate în liniște, certuri în familie, certuri cu boyfriend-ul etc. Însă există și o secvență complet nebună și anume „atentatul” Gloriei împotriva amantului care nu vrea să își părăsească familia, chiar la doi ani de la divorț. Fără acea scenă, nu cred că aș fi găsit optica prin care să văd acest film ca mai mult decât o poveste banală despre o bunică plictisită.
Rating aproximativ: 3.5/5.

The Act of Killing (Danemarca/Norvegia/UK/Suedia/Finlanda, 2012)

Regia: Joshua Oppenheimer

Două probleme cu acest film: 1) am văzut varianta director's cut de 160 (o-sută-și-șase-fucking-zeci!) minute, care e mult prea lungă și 2) toată povestea asta cu criminalii care își repun în scenă propriile crime sună al dracu' de interesant, dar se dovedește a fi destul de plictisitor. Și lăsați-mă să elaborez. Acești „gangsteri”, foști torționari și eliminatori de așa-ziși comuniști au evident multe talente, dar mizanscena nu este una dintre ele. Reconstituirile sunt lungi și plictisitoare, iar personajele nu sunt doar antipatice, dar și destul de neinteresante - îi ghicim din prima și știm că nu va exista niciun fel de character development. Mai trist mi se pare faptul că Oppenheimer însuși nu pare nici el mai interesat să dea un pic de contur filmului său. Faptul că îi lasă pe criminali să se desfășoare, fără să le pună întrebări, fără să îi ia la rost îl face să pară un tătic nepăsător care își privește pasiv odraslele neascultătoare cum distrug casa vecinilor. Apelul la imagini de arhivă, supraviețuitori, istorici sau persoane din opoziție este interzis. Starurile filmului au fost deja distribuite.
Rating aproximativ: 2.5/5

Jaffa, the Orange's Clockwork (Belgia/Franța/Germania/Israel, 2010)

Regia: Eyal Sivan
 

Încă un documentar, dar unul cu care nu am probleme din punct de vedere politic, moral sau artistic. Recunosc că nu sunt întotdeauna receptiv la cauza palestiniană, dar în cazul acesta nu pot să nu simpatizez (Cum, ce li s-a întâmplat țăranilor palestinieni din Jaffa în 1948? Li s-au luat pământurile și au fost strămutați  în numele unei ideologii marxiste? Da? Well, welcome to the club!).  Însă dincolo de cât de cât de militant este în viața reală israelianul Eyal Sivan (inclusiv în Q&A-ul de după), filmul său nu este unul militant. Dimpotrivă, preocuparea principală e de a trasa povestea citricelor de Jaffa pe parcursul a aproape două secole, găsind prin aceasta o cale de intrare în a spune o poveste mult mai complexă - cea a coabitării între două popoare, a ocupației de după înființarea statului Israelian și a înțelegerii conflictului care nu pare aproape de o rezolvare nici în ziua de azi.
Rating sigur: 4/5

Simon Killer (SUA/Franța, 2012)

Regia: Antonio Campos

Cu: Brady Corbet, Lila Salet, Mati Diop
 

Un film ciudățel, care nu mi se pare că reușește să își atingă scopurile. Este povestea unui absolvent de facultate american „ușor” instabil emoțional, care petrece o vacanță la Paris în încercarea de a-și uita prietena de care tocmai s-a despărțit. Începe o relație cu o prostituată, iar nu după multă vreme o convinge pe aceasta să își șantajeze clienții. Iar toată harababura nu merge nicăieri, finalul este destul de cuminte, iar eu unul nu am înțeles ce a vrut Antonio Campos să ne demonstreze cu acest film. Se vede pe de altă parte grija pe care regizorul a acordat-o aspectului vizual, cadrele lungi fiind atent construite și - în ciuda unui soft focus pervaziv - ne revelează constant detalii despre planurile personajului principal, aproape urmărindu-i mai degrabă gândurile decât acțiunile (precum momentul în care se abate asupra telefonului - obiectul viitorului șantaj - în loc să ni-i arate în continuare pe protagoniști dansând). 
Rating aproximativ: 3/5

Prince Avalanche (SUA, 2013)

Regia: David Gordon Green

Cu: Paul Rudd, Emile Hirsch
 

În 2011, am declarat un film numit ”Your Highness” ca fiind cel mai prost film al anului. De aceea, mă bucur că regizorul acestuia (responsabil și pentru ”Pineapple Express” și ”The Sitter”) a catadicsit să vină la Berlin anul acesta cu un film atât de frumos ca ”Prince Avalanche”, fiind recompensat cu Ursul de Argint pentru regie. Adaptând un film islandez pe care nu l-am văzut, David Gordon Green alipește două personaje pierdute sentimental unui peisaj „în refacere” - păduri texane afectate de un incendiu uriaș la sfârșitul anilor '80. Totul este foarte atmosferic, contemplativ, chiar dacă din când în când mai apare câte un schimb de replici à la Apatow. Cel mai mult impresionează însă nu paleta de culori, cât siguranța pe care David Gordon Green o are în sine de a face un astfel de film, aproape anti-narativ. Merită amintit și aportul lui Paul Rudd, care nu face un rol extraordinar, dar se descurcă foarte bine în scenele pe care trebuie să le poarte de unul singur. 
Rating aproximativ: 3.5/5

TIFF 2013 (1) - This Was the Beginning

Tocmai ce am văzut două filme din Competiția Oficială, așa că am să încep cu ele. 

”Nordvest”

Nordvest (r. Michael Noer) este un film pe care am impresia că l-am mai văzut, sub o anumită variațiune, de zeci de ori până acum și nu de câteva ori chiar în competiția TIFF. Personajul principal este un tânăr spărgător de case, foarte talentat, dar nesatisfăcut de banii pe care îi câștigă. Când i se oferă ocazia să se apuce și de pimping și trafic de droguri, nu ezită, însă provoacă tensiuni inevitabile între gașca de arabi care îi cumpărau bunurile furate și noii săi „angajatori”. Se mai adaugă un frate mai mic care vrea să se dovedească bărbat și avem aproape toate ingredientele pe care le căutam. Nu spun că nu este bine făcut, dar nu iese din rândul thrillerelor nordice „de duzină”. 
Premii pe care le-ar putea câștiga: în cel mai bun caz, un premiu de regie, dar cu Cristi Puiu în juriu mă cam îndoiesc. 

”In a Bedroom”

In a Bedroom / W sypialni (r. Tomasz Wasilewski) este un film polonez care funcționează mai mult ca showcase pentru actrița din rolul principal, Katarzyna Herman. Există în acest film un twist care apare destul de repede (cam după 15 minute), iar după aceea filmul se dovedește lipsit de idei (narative sau estetice). Cu greu demarează o relație între protagonistă și un mai tânăr fotograf bărbos, moment care ne face pentru o secundă să ne gândim la ”Blow-Up”, dar ulterior totul se îneacă în secrete pe jumătate destăinuite și auto-importanța pe care realizatorii și-o dau. Totul este foarte soft focus, foarte calm la suprafață și filmul se chinuie să ocupe durata de doar 72 de minute.  
Premii pe care le-ar putea câștiga: cea mai bună actriță. 

Spicuiri din celelalte filme pe care le-am văzut:

Après mai - oda lui Olivier Assayas pentru tinerețea sa implicată artistic și politic în anii '70. Mie mi-a plăcut destul de mult, dar nu pot să spun că sunt mulțumit, din două motive: în primul rând, după 122 de minute, chiar dacă nu au fost deloc plictisitoare, nu mi se pare că s-au întâmplat foarte multe și, în al doilea rând, am văzut L'heure d'été cu o seară înainte - același Assayas, dar un film mult mai intim și mult mai concentrat pe ce are de spus, chiar dacă nu are ambiția de a face portretul unei generații. Din „Après mai” să reținem, totuși, soundtrack-ul care l-ar face pe Scorsese să moară de invidie.

”Like Someone in Love”

Like Someone in Love - un Kiarostami care mi s-a părut mai puțin implicat (cel puțin dacă este să-l comparăm cu filmele sale iraniene precum ”Close-Up” sau ”The Wind Will Carry Us”), însă este un film care trebuie văzut, cu atât mai bine dacă este proiectat pe marele ecran. Acțiunea se întinde pe o perioadă de mai puțin de 24 de ore, însă în această durată scenariul scoate la iveală dramele din viața protagoniștilor (dar și a unor personaje care nu apar decât hors champ) și, parcă pe nesimțite, pune în mișcare un bulgăre de zăpadă de neînțelegeri și confuzii care răbufnesc violent în secvența finală. Altfel, filmul este destul de domolit și nu aspiră la a fi o critică socială (ca alte filme ale acestui regizor), dar din punctul de vedere al punerii în scenă este ireproșabil.

Blancanieves - câte versiuni de „Albă-ca-Zăpada” am văzut la cinema în ultima vreme? Nu sunt sigur... ”Blancanieves” este, însă, cu siguranță, cea mai bună dintre ele. Deși decizia de a-l face mut, alb-negru și în 4:3 este mai degrabă un gimmick (la fel ca și în cazul lui ”The Artist”), regizorul-scenarist Pablo Berger nu se insultă inteligența, punctând doar momentele-cheie ale basmului (mama vitregă cea rea, piticii, mărul otrăvit etc.) și în rest construind un narativ unic, în care Albă-ca-Zăpada este fiica unui toreador faimos rămas paralizat după o coridă gone wrong. Berger petrece mult timp stabilind relația fetei cu bunica ei, cu cocoșul de companie și cu tatăl pe care ajunge să îl cunoaște mult mai târziu. Apoi elimină din poveste orice element fantastic și chiar și prințul salvator, dând rolul acestuia unuia dintre pitici, decizie destul de curajoasă în sine, dar și mai curajos este deznodământul. În ciuda a ceea ce spune Pablo Berger, filmul său nu are nicio legătură cu impresionismul francez, cu Bunuel sau cu Tod Browning... dar asta nu înseamnă că nu este, în felul său, valoros. Și probabil că nu era loc mai potrivit să fi fost proiectat decât castelul de la Bonțida.

A Tale of Two "Kon-Tiki"s

Kon-Tiki (2012)

Regia: Joachim Rønning, Espen Sandberg

Cu: Pål Sverre Hagen, Anders Baasmo Christiansen, Gustaf Skarsgård

Rating: 2.5/5

Nominalizat anul acesta la Oscar în sărmana categoria a filmelor „străine”, această coproducție norvegiano-danezo-germano-britanică este relatarea epică a adevăratelor peripeții pe male ale lui Thor Heyerdahl, explorator norvegian care - alături de alți cinci „nebuni” - a traversat Pacificul din Peru până în Polynesia pe o plută de lemn pentru a dovedi că azteci ar fi fost și ei capabili de așa ceva și, în consecință, ar fi populat ei Polynesia și nu populațiile asiatice. Deși este destul de bine făcut (o superproducție în adevăratul sens al cuvântului) și se pot face comparații cu „Odiseea” (dar și cu ”Life of Pi”), scenariștii au simțit nevoia să crească tensiunea și dramatismul evenimentelor care se petrec la bord până la ridicol. Și e păcat că, în loc să avem parte de personaje tridimensionale, avem niște stereotipuri de carton. Aș fi zis că doar Herzog poate face dreptate unei astfel de povești despre nebunie totală, însă - așa cum ne informează o bucată de text de la sfârșit - mai există un alt ”Kon-Tiki”, mai vechi:

Kon-Tiki (1950)

Regia: Thor Heyerdahl

Cu: Thor Heyerdahl, Herman Watzinger, Erik Hesselberg 

Rating: 4/5

Realizat de Heyerdahl însuși, acesta este filmul expediției, înregistrat de membrii „echipajului” în 16mm. Câștigător al Oscar-ului pentru cel mai bun documentar, ”Kon-Tiki” 1950 are deja o statuetă aurie, pe care urmașul său din 2012 probabil nu o va câștiga. Însă marele merit al acestui film este că ne transportă pe acea plută mult mai bine decât filmul contemporan plin de efecte speciale și imagini impresionante. Aflăm că a existat într-adevăr ceva dramatism la bord - atacuri de rechin, bărci pneumatice în derivă etc. - însă autenticitatea înregistrărilor face ca până și activitățile banale (de genul lansării unui balon pentru comunicarea radio, gătitul sau catalogarea speciilor de pești eșuați pe punte) să pară interesante. Ne dăm seama cât de grea a fost călătoria pentru că simțit mai bine singurătatea care îi cuprinde pe cei implicați (chiar dacă este un documentar destul de scurt). Sigur, focus-ul este pe aventură și încercările străbătute, iar din nou personajele sunt ignorate, deși fiecare membru al expediției este prezentat într-un split-screen de genul „atunci și acum” pe genericul de început.

Hodejegerne (Norvegia/Germania, 2011)

Hodejegerne

(Norvegia/Germania, 2011)

Regia: Morten Tyldum

Cu: Aksel Hennie, Synnøve Macody Lund, Nikolaj Coster-Waldau

Rating: 3.5/5

Filmele norvegiene pe care le-am văzut în ultima vreme au reușit să îmi intre în grații. Anul trecut, ”Troll Hunter”, sub masca unui horror found-footage, se dovedea a fi o satiră socială destul de isteață, iar recentul câștigător de la TIFF, ”Oslo, 31 august” este un portret foarte bine realizat al alienării unei anumite clase sociale. În urma lor vine și ”Vânătorii de capete”, un film cu mai puțin substrat, dar plin de trucuri hitchcock-iene, care își propune să demonteze thriller-ul modern, așa cum este el făcut la Hollywood. Filmul începe destul de convențional, cu Roger, un scund căutător de talente care este și hoț de tablouri (Aksel Hennie, probabil cel mai bine cunoscut din ”Max Manus”), căruia i se ivește șansa de a da o mare lovitură (în cea de a doua carieră). Lucrurile se complică însă destul de repede, odată cu apariția în scenă a lui Clas (Nikolaj Coster-Waldau), un client de-al lui Roger, care întâmplător, este posesorul unui tablou de mare valoare, amantul soției lui Roger și un fost soldat antrenat în misiuni de urmărire și eliminare de teroriști. Înfruntarea dintre acești doi vânători de capete (în cele două sensuri ale expresiei) va fi plină de scene de suspans, twist-uri și explozii de violență, în timp ce tabloul foarte valoros pe care Roger vrea să îl fure devine un biet MacGuffin uitat la un moment dat într-o latrină (Hitchcock ar fi mândru).

Singurul regret în ceea ce privește filmul este că nu este realizat cu mai mult stil, că nu se recunoaște o voce proprie a celui care stă în spatele camerei de filmat. Sigur, la nivel de scenariu (care oricum este bazat pe un roman) avem mici inovații (eroul nu corespunde tiparului hollywood-ian, „heringii roșii” și „armele lui Cehov” sunt inteligent plasate pe parcursul povestirii ș.a.), iar secvențele-cheie sunt hiper-realiste și mult mai violente decât am anticipa (spre exemplu, deznodământul întâlnirii lui Roger cu câinele lui Clas sau plonjeul impresionant al mașinii de poliție într-un hău). În rest, însă, nu prea există nimic la nivel vizual care să iasă din sfera standard a thrillerelor nordice, de la paleta de culori până la momentele în care sunt introduse flashback-urile.

În ciuda acestor mici rezerve, filmul este foarte entertaining și cu siguranță merită văzut la cinema, într-o cală cât mai plină posibil (de altfel, a fost unul dintre filmele proiectate în aer liber la TIFF, ceea ce ar trebui să garanteze că este pe placul publicului larg). Nu cred că ”Vânătorii de capete” are pretenția de a fi mai mult decât ceea ce este - un thriller bine executat (în ciuda câtorva împunsături anti-corporatiste și subplot-ului despre spionajul industrial). Reușita sa (inclusiv pe plan internațional) îi face de rușine pe realizatorii americani de filme de duzină, ale căror surse de idei par să fi secat (nu degeaba orice film mai mainstream care apare din Europa este imediat achiziționat pentru a fi transformat într-un remake, inclusiv cazul de față). Iar Askel Hennie este un interpret foarte bun, carismatic și expresiv, jumătate din succesul filmului datorându-se prezenței sale.

Post-TIFF Review: Oslo, 31. august

„Oslo, 31. august” a fost cel mai high profile film din competiția de la TIFF de anul acesta, dar - mai important de atât - a reușit să și convingă juriul că merită Trofeul Transilvania. Nu am reușit să văd filmul decât după terminarea festivalului (ceea ce explică absența sa din topul de final) prin miracolul internetului, înainte să aflu că va fi chiar lansat în cinematografele din România pe 13 iulie. Filmul lui Joachim Trier prezintă o zi (spoiler: ultima zi) din viața lui Anders (Anders Danielsen Lie), un tânăr care este pe cale de a termina un sejur de dezintoxicare. În primele imagini, acesta se trezește alături de o femeie, după prima seară de „permisie”, iar apoi are o primă tentativă nereușită de a-și lua viața. După o ședință de terapie de grup, Anders se întoarce în Oslo, unde urmează să aibă un interviu pentru o primă slujbă adevărată după o lungă perioadă, dar și să se întâlnească cu mai mulți prieteni și foste cunoștințe.

Filmul ne spune destul de multe despre trecutul lui Anders, iar contextul în care trebuie privită dependența lui este destul de clar: copilărie privilegiată, mult potențial, puțină ambiție, multă angoasă existențială. Nu cred că „Oslo, 31. august” este un film despre droguri sau un film despre o anumită clasă socială (acest upper middle class din care Anders face parte), dar mi s-a părut foarte autentic modul în care este prezentat comportamentul suicidar al lui Anders. Ideea de a-și pune capăt vieții este undeva în spatele tuturor acțiunilor sale pe parcursul zilei. Încearcă să își alerteze prietenii, iar aceștia reacționează grijuliu, dar condescendent, fără să facă vreun efort real în a-l opri. Într-un final, după o serie de experiențe dezamăgitoare și care nu îi provoacă niciun fel de plăcere, Anders ia decizia, dar întârzie să pună în aplicare actul. Cadrul final, în care acesta redescoperă cu răbdare casa părintească, cântă pentru ultima oară la pian, iar apoi se întinde pe pat administrându-și o supradoză de heroină, este desăvârșit din toate punctele de vedere.

Simt că am spus ce aveam mai interesant de spus în paragraful anterior, dar cred că motivele pentru care mi-a plăcut filmul sunt altele. În primul rând,  Pe de altă parte, „Oslo, 31. august” este un portret al orașului din titlu. Prologul prezintă, din off, mai multe voci care vorbesc despre amintirile lor despre Oslo, de ca și cum acesta nu ar mai exista. Acest lucru se leagă de personajul principal, care nu mai găsește o legătură dintre el și Oslo. Una dintre cele mai bun secvențe ale filmului este cea în care Anders stă pe terasa unei cafenele și trage cu urechea la ce vorbesc ceilalți clienți, camera de filmat chiar abandonându-l pe acesta pentru câteva secunde în favoarea unor trecători, moment în care personajul cred că realizează existența acestui disconnect și se convinge de cât este de nesemnificativ. Ultimele cadre reiau, în ordine inversă, câteva locații pe care Anders le-a vizitat pe parcursul filmului, acestea fiind însă pustii, încheind pe un ton oarecum ambiguu filmul.

Joachim Trier filmează odiseea lui Anders alternând filmările din mână cu elegante travelling-uri subtile, în care camera de filmat de apropie încet de personaje sau glisează de-a lungul străzilor. E un mod foarte „poetic” de a face filme, dar nu unul în care tehnicile pe care le folosește să iasă în evidență. Nu am văzut primul său film, ”Reprise” (care a fost și el în competiție la TIFF în 2007, fără să fi primit vreun premiu), tot cu Anders Danielsen Lie în rolul principal, dar cred că Trier este o voce cu adevărat interesantă în cinematografia nordică. Ceea ce nu înseamnă că minimalizez aportul interpretului său multitalentat (Danielsen Lie este nu doar actor, ci și medic, scriitor și muzician). „Oslo, 31. august” este reușita amândurora și unul dintre cele mai bune filme pe care le-aș fi văzut anul acesta la TIFF (probabil ar fi intrat pe locul 2 sau 3 în top). 

Essential Killing (Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Essential Killing

(Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Regia: Jerzy Skolimowski

Cu: Vincent Gallo, Emmanuelle Seigner, Zach Cohen

Rating: 4/5

Pe lângă „O Estranho Caso de Angélica”, despre care am scris în ultimul meu post, în topul pe 2011 al celor de la Cahiers du Cinéma se regăsește și ”Essential Killing”, revenirea în forță în cinema a lui Jerzy Skolimowski. Co-scenarist la „Cuțitul în apă” a lui Polanski și realizator a cel puțin două filme britanice de referință ale anilor '70, ”Deep End” și ”The Shout”, Skolimowski a părăsit lumea filmului pentru o perioadă, iar de-abia ”Essential Killing” este un adevărat come-back. Un film aparent problematic, în care un terorist capturat în Afganistan (jucat de Vincent Gallo în spatele unei barbe groase), care evadează în timp ceeste transportat înspre o închisoare din Europa de Est. Filmul începe ca ”The Hurt Locker”, continuă ca ”Road to Guantanamo”, pentru a deveni în final o fabulă despre supraviețuire, plină de simboluri.

Două merite mari ale Skolimowski. În primul rând, evită să facă un film politic. Armata americană nu este criticată mai mult decât o fac jurnalele de știri (waterboarding, închisori secrete etc.), iar personajul principal, deși este urmărit în permanență și asistăm la eforturile sale de a supraviețui într-un climat ostil, nu este deloc un erou, nu este cineva cu care spectatorul se poate identifica. Chiar din contră, este de-a dreptul dezumanizat, înspre final. În al doilea rând, trebuie notat că în marea sa parte filmul este mut. Există muzică (excelenta contribuție a lui Pawel Mykietyn) și efecte sonore, dar dialogul este foarte puțin și în general, irelevant. Alături de „Le quattro volte”, ”Essential Killing” este un film mut modern, în care primează imaginile, atmosfera și peisajele.

Există multe secvențe notabile în acest film, inclusiv o evadare spectaculoasă, niște flashback-uri foarte colorate, o întâlnire cu o femeie în lactație și o excelentă scenă în care personajul principal halucinează, realizată fără efecte speciale, un moment cu adevărat excepțional. În final, Vincent Gallo trebuie și el felicitat. Și el un om problematic, face de data aceasta un rol extraordinar și cred că este cea mai reușită apariție a sa de la ”Buffalo '66” încoace, recompensată pe bună dreptate cu un premiu la Veneția. ”Essential Killing” nu e pentru toată lumea și are lungimi pe alocuri, dar este un film șocant, aparte. Nu rescrie regulile cinema-ului, dar nici nu ține cont de ele. 

Trolljegeren AKA Troll Hunter (Norvegia, 2010)

Trolljegeren AKA Troll Hunter 

(Norvegia, 2010)

Regia: André Øvredal

Cu: Otto Jespersen, Glenn Erland Tosterud, Johanna Mørck

Rating: 3/5

”Troll Hunter” începe aproape identic cu The Blair Witch Project: trei studenți (o fată ți doi băieți) pornesc să facă un documentar/reportaj despre o serie de urși uciși în condiții misterioase. Încep să urmărească un anume vânător retras, pe nume Hans, care pare să știe ce se întâmplă. Și, într-adevăr, Hans se dovedește a fi singurul vânător de troli, a căror existență este ascunsă de autorități, adevărații responsabili pentru o groază de evenimente stranii din ultima vreme. Inițial, Hans este reticent în a fi filmat, dar cedează foarte repede și chiar îi încurajează pe cei trei să-i filmeze aventurile, dorindu-și să expună o dată pentru totdeauna adevărul. 

În centrul filmului stă interpretarea lui Otto Jespersen, comic și actor norvegian, personaj controversat la el acasă, dar care aici face un portret foarte exact al unui angajat guvernamental overworked and underpaid, frustrat de derularea muncii sale foarte importante într-un complet anonimat. Dintre cei trei studenți, doar doi apar destul de des în fața camerei (al treilea fiind cameramanul). Interpretările lor sunt secundare celei ale lui Jespersen, dar sunt credibili ca cineaști amatori, dar poate un pic prea deciși în a-l urmări pe Hans în situații care le pun viața în pericol.

Sincer să fiu, consider că filmul eșuează din mai multe puncte de vedere. Ca fals documentar (found footage) nu aduce nimic nou și are mult prea multe cadre aleatorii, care vor să transmită ideea de material brut, sacrificând narațiunea și pacing-ul. Ca film cu monștri, nu e deloc ”scary”, iar creaturile în sine par mai degrabă desprinse din desene animate (deși imaginile din final, cu un trol uriaș în mijlocul unei pustietăți înzăpezite îți taie răsuflarea). Totuși, poanta care închide filmul (care include un „cameo” interesant), revelează un alt sens filmului. Cu ce rămâi după ”Troll Hunter”, dacă te uiți un pic mai în profunzime, este un portret destul de amănunțit al atitudinilor norvegienilor față de autorități, politică în general, religie (doar 30% dintre norvegieni cred în vreun Dumnezeu, iar trolii simt mirosul de creștin), mediu înconjurător etc. Iar acestea sunt transmise fără prea multe explicații, fără exces de inside jokes înțelese doar de scandinavi și evitând capcana post-modernismului.  

Män som hatar kvinnor (Suedia/Danemarca/Germania/Norvegia, 2009)

Män som hatar kvinnor

(Suedia/Danemarca/Germania/Norvegia, 2009)

Regia: Niels Arden Oplev

Cu: Noomi Rapace, Michael Nyqvist, Sven-Bertil Taube

Rating: 2.5/5

Cunoscut în toată lumea sub titlul american, ”The Girl With the Dragon Tattoo” este un succes de box-office internațional și prima parte a unei trilogii după romanele lui Stieg Larsson. Remake-ul (sau, mă rog, re-adaptarea) american este iminent, dar faptul că David Fincher îl va regiza îmi dă speranțe că sigur va fi mai bun ca originalul. Pe scurt, filmul este un thriller polițist, în care un jurnalist un pic arogant și căzut în dizgrație și o hackeriță cu memorie fotografică investighează o dispariție ce s-a petrecut în urmă cu 40 de ani, la rugămintea unui industriaș pensionar. 

În două ore jumate, acest film nu înghesuie mai mult decât un episod bun, de o oră și patruzeci de minute, din ”Midsomer Murders”. În plus, îi lipsește umorul, filmul fiind conectat în continuu la același mod de execuție: intens, ca din topor, fușerit. În prima și ultima jumătate de oră, divagațiile de la povestea principală pot fi chiar exasperante. La început, par făcute numai ca să șocheze, iar la sfârșit (sfârșit care durează vreo 20-30 de minute, à la ”Return of the King”), se încearcă închiderea tuturor firelor narative, deși bănuim de mult sfârșitul.

Acestea fiind zise, pentru miezul de peste o oră și jumătate, ”The Girl With the Dragon Tattoo” (AKA ”Bărbați care urăsm femeile”) este un film  polițist bine făcut și antrenant, chiar dacă relațiile dintre personaje sunt forțate și lipsite de credibilitate, iar duo-ul nu urmărește niciun fir al investigației care nu îi duce la o revelație, de parcă detectivii șmecheri nu s-ar întâlni cu dead-end-uri. Noomi Rapace este destul de fadă în rolul principal (și, eventual, titular), dar Michael Nyqvist este la înălțime. Blajinul industriaș obsedat de trecut este interpretat cu eleganță și naturalețe de Sven-Bertil Taube, care fură fiecare scenă în care apare.