Tusk (SUA/Canada, 2014)

Tusk

(SUA/Canada, 2014)

Regia: Kevin Smith

Cu: Justin Long, Michael Parks, Haley Joel Osment, Johnny Depp

Săptămâna trecută, am luat o pauză de la filmele plictisitoare care sunt nominalizate la Oscar și i-am dat drumul, în miez de noapte, lui ”Tusk”, o nebunie cinematografică semnată de Kevin Smith. În care Justin Long este un podcaster californian eșuat în Canada, în căutarea unei povești care merită spusă. Un bătrân dubios și ulterior de-a dreptul psihopat (Michael Parks) în ademenește in the middle of nowhere via unui anunț lipit pe peretele unei bude, iar intențiile sale nu sunt deloc blânde: Justin Long va fi drogat, iar ulterior supus unor serri de operații a căror scop este să îl transforme într-o morsă. De ce nu?

Pe cât de „idioată” este povestea astfel sumarizată, pe atât de intensă este prima jumătate a filmului, dominată de lungi secvențe dialogate în care Michael Parks pune stăpânire pe acest film, pe care îl transformă într-un showcase personal. Bineînțeles, în a doua jumătate, ”Tusk” se apropie mult mai mult de convențiile genului horror, mutând acțiunea de la personajul aflat în captivitate la prietenii acestuia din afară, care încearcă din răsputeri să îl găsească. Acest recul din ultimul act nu este un lucru rău în sine, însă ceea ce lasă un gust amar este apariția lui Johnny Depp, într-o interpretare foarte prost judecată. Teoretic, are doar două scene - un monolog și un flashback - dar accentul stupid și look-ul absolut bizar nu sunt nici pe de parte la fel de amuzante pe cât Smith și Depp își închipuie. Din fericire, lucrurile se mai îndreaptă înspre final, iar Kevin Smith își permite să folosească, ironic, melodia Tusk a formației Fleetwood Mac pentru confruntarea finală dintre morsa-Justin Long și Michael Park, care la rândul său se costumează în morsă.

Kevin Smith e un regizor care nu prea mă interesa înainte să facă ”Red State”, care a fost unul dintre filmele mele preferate în anul în care a apărut. Chiar dacă ”Tusk” nu este la fel de bun și nici la fel de „nervos”, are cel puțin 45 de minute foarte intense, iar chiar dacă „se pierde” ulterior, realizatorul lui ”Clerks” nu uită să ne amintească că are talent din plin. Și, oricum, pentru un film care a pornit literalmente ca o glumă, ”Tusk” are și ceva consistență. Până la urmă, am avut impresia că filmul „dezaprobă” existența lipsită de substanță a personajului său principal, care are atât de multe în comun cu eroii pe care Kevin Smith i-a cultivat de-a lungul anilor. Chiar dacă sunt sceptic în privința faptul că Johhny Depp își va relua rolul în următorul său film, Yoga Hosers, mă bucur că Smith continuă pe același drum început cu ”Red State” și sper să rezonez cu el în continuare. 

Rating: probabil 3.5/5 (sau two tusks up)

Mommy (Canada, 2014)

Mommy

(Canada, 2014)

Regia: Xavier Dolan

Cu: Anne Dorval, Antoine Olivier Pilon, Suzane Clément

Rating: 4/5

La doar 25 de ani și cu cinci filme la activ din 2009 până acum, Xavier Dolan s-a impus drept cel mai prolific și mai precoce talent al cinematografiei mondiale, dar ceea ce impresionează cu adevărat este ușurința cu care acesta schimbă tonul, registrele și genurile în care lucrează. Filmul său anterior, „Tom à la ferme” marca cea mai mare ruptură față de cinema-ul său anterior și pentru mine a fost cel mai interesant thriller al anului. „Mommy” nu este chiar atât de surprinzător, dar ceea ce ar fi putut fi o dramă tristă despre o mamă singură (Anne Dorval) și băiatul său adolescent out of control (Antoine Olivier Pilon), devine, la Dolan, un vârtej emoțional, în care gesturi de afecțiune se transformă pe nesimțite în acte de violență și vice-versa. În cel de-al doilea act, acestui cuplu straniu li se adaugă vecina lor de vizavi (Suzanne Clément), care găsește astfel un neașteptat debușeu pentru nesatisfacția traiului alături de propria familie.

„Mommy” este filmat în neobișnuitul format 1:1 (înălțimea cadrului fiind egală cu lungimea sa). Efectul de aglomerare pe care îl produce (personajele fiind uneori „înghesuite” în aceeași imagine) sugerează uneori legăturile strânse care se creează între eroii noștri, dar adesea o izolează pe Anne Dorval de restul lumii, ca într-o temniță îngustă și fără ieșire. Trebuie însă menționat că există două secvențe în care imaginea se „deschide” în 16:9... Remarcabilă prima trecere, în care adolescentul însuși pare să deschidă cadrul cu mâinile sale. Din păcate, ambele secvențe sunt de scurtă durată, iar bucuria ambelor momente nu este destinată să dureze. Cea de-a doua secvență este, de fapt, o adevărată poveste alternativă, un vis care nu se va îndeplini. Totuși, oricât de vertiginos se îndreaptă finalul înspre o adevărată tragedie, nici chiar în ultima secundă Dolan nu anihilează speranța că lucrurile o vor lua pe un drum mai bun. După două ore și douăzeci de minute, filmul te lasă revigorat. Iar în peisajul cinematografic al acestei toamne, „Mommy” nu are, deocamdată, egal. 

Maps to the Stars (Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Maps to the Stars

(Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Regia: David Cronenberg

Cu: Julianne Moore, John Cusack, Mia Wasikowska, Robert Pattinson, Olivia Williams, Sarah Gadon, Evan Bird

Rating: 4/5

În ”Cosmopolis”, Robert Pattinson cutreiera în spatele unei limuzine pe străzile din Toronto New York, ca tânăr magnat al Bursei. David Cronenberg îl aduce înapoi pentru noul său film (momentan în competiția oficială la Cannes), însă de data aceasta îl pune la volanul unei limuzine, prin L.A., în chip de șofer-wannabe-actor-wannabe-writer. În ”Maps to the Stars”, Pattinson joacă un rol minor, doar un alt satelit al Hollywood-ului, printre atâția alții. Cronenberg ne mai face cunoștință cu o vedetă trecută de vârsta la care ofertele se înghesuiau la ușă (Julianne Moore), cu un psihiatru/guru al starurilor (John Cusack), cu un copil-star îngâmfat și deja addict (Evan Bird, o revelație), o tânără piromană care se infiltrează în viața vedetelor (Mia Wasikowska) și... cu Carrie Fisher, pentru că genul acesta de satiră cere măcar un cameo de mare calibru.

Situat, ca tonalitate, undeva între ”The Player” al lui Altman și ”Mulholland Drive” al lui David Lynch, ”Maps to the Stars” se înscrie într-o linie deja trasată de ultimele două filme ale lui Cronenberg. Din ”A Dangerous Method” împrumută câteva teme freudiene (o grămadă de incest, pe bune sau închipuit și tot felul de transferuri de vinovăție), iar John Cusack îl citează pe Jung, iar din ”Cosmopolis” împrumută viziunea rece, scârbită, asupra unei civilizații care începe să-și întrezărească sfârșitul. ”Maps of the Stars” este o satiră acidă la adresa Hollywood-ului, dar ceea ce impresionează până la urmă este tristețea de care suferă (cu adevărat) toate aceste personaje: vedeta Havana Segrand (Moore), incapabilă să trăiască cu amintirile (false?) despre mama sa; amatorul Jerome (Pattinson), ale cărui eforturi de a-și porni cariera nu au succes; Agatha (Wasikowska), care încearcă să se reconcilieze cu familia care o reneagă etc. 

Întrebarea momentului este dacă va lua sau nu un premiu la Cannes. Evident, nu am văzut restul competiție, dar aș zice că sunt slabe speranțe. Cele mai mari șanse de a fi premiată le are Julianne Moore, care conduce un cast formidabil. John Cusack este, ca de obicei, cea mai enervantă prezență, dar având în vedere rolul pe care îl joacă aici, acest lucru îl ajută de această dată. Pattinson și Wasikowska continuă să își lărgească repertoriul, dincolo de mainstream și trebuie să stăm cu ochii pe Evan Bird. Și ca să încheiem, trebuie să spun că singura secvență care nu mi-a plăcut din film a fost cea în care Olivia Williams este mistuită de flăcări. Dacă Cronenberg-ul anilor '80 ar vedea un astfel de efect special, ar fi cu siguranță foarte dezamăgit. 

Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

Keyhole (Canada, 2011)

Keyhole

(Canada, 2011)

Regia: Guy Maddin

Cu: Jason Patric, Isabella Rossellini, Udo Kier

Rating: 3/5

Straniu, fascinant, experimental, provocator, neliniștitor - Guy Maddin nu se dezminte. Dincolo de trucurile suprarealiste à la Bunuel, Cocteau sau Lynch, cel mai recent lungmetraj al său este o reinterpretare originală a mitului lui Ulise. Acesta (Jason Patric) este aici un gangster în moda anilor '30, confuz și parțial amnezic, care se întoarce acasă, însoțit de întreaga gașcă, dar și de un prizonier legat și de o misterioasă tânără scăpată de la înec. Casa, însă, este bântuită de tot felul de fantome, de la foști servitori, la soția lui Ulise (Rossellini), copiii și socrul său, fiecare apariție fiind care mai de care mai bizară. Pe măsură ce deschide ușile închise ale casei, încep să îi revină amintirile, iar personajele de pe fundal încep să prindă din ce în ce mai mult relief și mai multă importanță pe măsură ce identitățile lor sunt relevate. 

Nu sunt cel mai mare cunoscător al operei lui Maddin, dar cred că este primul film pe care acesta îl face în digital, decizie destul de radicală, grain-ul imaginii cu care ne-a obișnuit fiind înlocuit de un contrast puternic între lumini și umbre, care - cel puțin inițial - atrag atenția asupra suprafețelor, contururilor, mai degrabă decât compoziției cadrului. Odată ce ochiul se obișnuiește cu acest look, nu sunt prea multe alte surprize. Obișnuitele superpoziții (precum ceața care obscurează parțial anumite secvențe) și efecte de cinema mut, nenumărate simboluri (ceasurile, obiectele pe care Ulise le oferă drept „tribut” soției pentru a putea deschide ușile închise, falusuri etc.) - toate acestea creează acea atmosferă aparte, a unui film dintr-o altă epocă, în același timp familiar și alienant.

”Keyhole” este, garantat, un film dificil, destinat cu precădere amatorilor de cinema alternativ în adevăratul sens al cuvântului. Până la urmă, pe mine m-a convins doar pe jumătate, dar pentru cele 94 de minute ale sale l-am urmărit „cu sufletul la gură”. Întregul film este un puzzle pe care spectatorul este invitat să-l reconstruiască pe măsură ce Ulise și însoțitorii săi retrăiesc momente din trecut. În a doua parte a sa, în special, ”Keyhole” devine o adevărată cursă, simulând un flux al amintirilor, la care sunt martori mai multe personaje, evenimentele retrăite devenind un fel de memorie colectivă a acestora. La final, după ce întreaga tragedie a fost pusă în scenă, fantomele dispar, casa își recapătă decorul inițial, iar „în picioare” rămâne doar fiul lui Ulise, Manners, regizorul invitându-ne, parcă, să reinterpretăm ceea ce am văzut din perspectiva acestuia. 

Antiviral (Canada, 2012)

Antiviral

(Canada, 2012)

Regia: Brandon Cronenberg

Cu: Caleb Landry Jones, Sarah Gadon, Malcolm McDowell

Rating: 3/5

Oh, yeah, that's the stuff! Din primele cadre, ”Antiviral” ne proiectează direct într-un univers alternativ (sau poate doar un viitor foarte apropiat) în care obsesia tabloidă pentru viața celebrităților a degenerat dincolo de ce ne putem închipui. Fani devotați și persoane în căutarea unei experiențe religioase autentice se infectează cu bolile suferite de celebrități pentru a se putea identifica cu viețile acestora. Alte variante de adulare sunt implanturi de grefe de piele sau consumarea unor bucăți de carne obținute prin culturi din celule donate de idolii lor. Persoanele celebre și companiile pseudo-farmaceutice care oferă aceste servicii câștigă o grămadă de bani, dar și în această afacere există amenințarea pieței negre, a copyright infringment-ului și a competiției neloiale dintre mari corporații. Personajul principal este Syd (Caleb Landry Jones), un tehnician bolnăvicios al unei astfel de enterprise, care se ocupă și cu „piratarea” virusurilor atât de prețioase, pe care le sustrage de la locul de muncă în propriul sânge.

Dacă subiectul și viziunea macabră nu vă fac să vă gândiți la un anume mare cineast al tuturor timpurilor, poate că numele de familie al regizorului vă va edifica. Într-adevăr, avem de-a face aici cu fiul lui David Cronenberg, care lucrează după scenariu care foarte ușor ar fi putut să stea la baza unuia dintre filmele de serie B ale tatălui său în anii '80. Am putea observa în alte cazuri de regizori care sunt odrasle ale unor alți regizori celebri tendința de a se distanța de opera părinților lor. Să luăm cazul moștenitorilor lui John Cassavetes, părintele indie-ului new-york-ez: Nick face drame siropoase ocazional romantice, iar Xan tocmai ce a regizat un horror intitulat generic ”Kiss of the Damned”. În cazul lui Brandon Cronenberg, însă, așchia nu sare deloc departe de trunchi. Trebui să mai menționez că nu îmi plac întotdeauna filmele „clasice” ale lui Cronenberg-senior, dar toate merită admirație pentru ideile pe care le pun în practică. Iar același lucru trebuie să îl spun și în cazul lui ”Antiviral”.

Acesta este cel mai nebun film pe care l-am văzut vreodată despre drepturile de autor. Brandon Cronenberg sondează adânc lumea în care trăim, relevând absurditatea în a ne preocupa pentru viețile private ale celebrităților, dar și extremele la care ajung marile corporații pentru a proteja proprietatea intelectuală. Inovațiile, în schimb, vin din partea piraților care trebuie să găsească modalități originale pentru a aduce „publicului” produsul de care au nevoie, în formate noi. În tot acest horrorshow, Caleb Landry Jones este perfect distribuit, imaginea lui de vampir anemic spunând mai multe decât întreaga caracterizare a personajului său (care e cam subțire, de altfel). Sarah Gadon (recent distribuită și de Cronenberg-tatăl în ”Cosmopolis”) este o apariție seducătoare, dar am avut impresia că nu a fost folosită la potențialul maxim. Însă, pentru a pune capac nebuniei, în partea a doua a filmului își face apariția Malcolm McDowell, care aduce nu numai un plus de distincție, dar și un monolog care sumarizează mesajul filmului. ”Antiviral” nu este un film desăvârșit, dar ar trebui să fie mai mult decât satisfăcător pentru fanii lui ”Videodrome”, avizi și nostalgici după o combinație de horror carnal și psihologic, infectat de science-fiction și critică socială. 

Zilele Filmului Francofon - Special Africa

Zilele Filmului Francofon este unul dintre evenimentele cinematografice „de un week-end” constante care au loc în mai multe orașe din țara asta de câțiva ani buni. Pentru ediția din martie 2013 (datele diferă în funcție de oraș) s-a ales un program special de filme produse pe Continentul Negru, iar la o primă vedere selecția este foarte diversă și ofertantă pentru public. Cu atât mai mult cu cât este o ocazie aproape unică pentru aceste filme de a intra în vizorul cinefilului român. La Cluj-Napoca, festivalul are loc între 14 și 17 martie.

Trebuie să spun și câteva cuvinte despre singurul film din program pe care l-am văzut. Rebelle sau War Witch o producție Canadiană filmată în Republica Democrată Congo, în regia lui Kim Nguyen, a fost nominalizat al Oscar pentru cel mai bun film străin, fiind unul dintre filmele mai răsărite din acea categorie. Povestea pe care o spune este foarte „africană”, personajul principal fiind Komona, o tânără de 12 ani, care este răpită de o armată de rebeli, condusă de un lider care își spune Tigrul. Acesta crede că fata are puteri magice și o „angajează” ca vrăjitoare a armatei sale de rebeli, cerându-i să-i fie talisman pentru succese în bătălii. Komona însă nu renunță la dorința de a evada, pe care începe să o pună în aplicare după ce se împrietenește cu unul dintre tinerii soldați rebeli, un albinos care este numit Magicianul. Filmul optează pentru un fel de realism magic (nu foarte diferit de ”Beasts of the SOuthern Wild”), iar protagoniștii sunt văzuți mai degrabă ca personaje dintr-o poveste sau o legendă decât victime sau instigatori ai unui conflict civil într-o nenumită țară africană. Atmosfera de magie și poezie rezultată prin filtrarea unei realități oribile de ochii unui copil este punctul forte al filmului, alături de o estetică îngrijită, cu nuanțe de verde și maroniu neașteptat de expresive. Și trebuie menționată interpretarea tinerei actrițe din rolul principal, Rachel Mwanza, recompensată la Berlin cu un Urs de Argint.

Adaug mai jos programul evenimentului și un (fel de) spot de promovare:

Mama (Spania/Canada, 2013)

Mama

(Spania/Canada, 2013)

Regia: Andrés Muschietti

Cu: Jessica Chastain, Nikolaj Coster-Waldau, Megan Charpentier, Isabelle Nélisse

Rating: 3.5/5

Un film horror bun este o raritate pe ecranele din România. În afară de TIFF, Lună Plină și un ocazional „Los ojos de Julia” sau ”The Woman in Black”, nu primim altceva decât remake-uri, sequel-uri din serii interminabile și found footage films de la Hollywood, iar producțiile internaționale sunt complet marginalizate. ”Mama”, o co-producție spaniolo-canadiană, probabil nu ar fi ajuns nici el să ruleze oficial dacă nu ar fi fost unul dintre filmele sponsorizate de Guillermo del Toro, care și-a auto-încredințat misiunea de a-i face cunoscuții lumii întregi pe tinerii talentați regizori de filme de groază. 

Din punctul de vedere al celor ce se întâmplă pe ecran, ”Mama” este aderă destul de bine convențiilor genului, povestea sa despre două fetițe găsite în pădure și un spirit care veghează asupra lor nefiind deloc o noutate. Cum nu este nici explorarea fricii de a deveni părinte, o temă foarte frecventă în literatura și cinematografia horror, manifestă aici în ceea ce i se întâmplă personajului jucat de Jessica Chastain. Însă regizorul Andrés Muschietti știe să gradeze tensiunea, să întârzie dezvăluirile decisive până la momentul în care impactul lor să fie maxim, reușind astfel să mențină o tensiune destul de constantă și eficientă pentru o mare parte a timpului. Există și câteva sperieturi destul de bune, însă filmul se remarcă mai mult prin modul în care spațiul este definit de ochiul regizorului: geometria casei în care se petrece majoritatea acțiunii este mai mult decât un simplu element de decor, iar acțiunea și locurile în care aceasta se petrece sunt întotdeauna inteligibile. De asemenea, pe parcursul filmului, Muschietti coregrafiază din când în când cadre-secvență intense, surprinzătoare, care atestă virtuozitatea sa și subliniază claustrofobia mizanscenei și iminența evenimentelor „neplăcute” ce urmează să se petreacă.

Sincer, filmul merită văzut doar pentru a contrasta rolul făcut de Jessica Chastain aici cu cel din ”Zero Dark Thirty”. Peruca și machiajul goth, tatuajele, chitara bass și vulnerabilitatea unui personaj căruia i se impune rolul de mamă sunt la ani-lumină distanță de hotărârea borderline pe care o are Maya din filmul lui Kathryn Bigelow. Dacă nu știam deja acest lucru, Chastain se dovedește a fi o interpretă nu doar versatilă, dar capabilă de a evolua în genuri diferite (și să cucerească box-office-ul în același timp: la un moment dat, ”Mama” și ”Zero Dark Thirty” ocupau primele două locuri în topul încasărilor americane). Co-star-ul ei, Nikolaj Coster-Waldau (cunoscut până acum mai ales din ”Headhunters”) are un rol dublu, însă - din perspectiv a a ceea ce li se întâmplă personajelor sale pe parcurus - are mult mai puțin de făcut decât Chastain. Și ar mai trebui menționat că inteligența regizorului se intuiește cel mai bine din interpretarea celor două foarte tinere actrițe distribuite în rolul fetelor: ele au destul de mult de făcut pentru a asigura reușita filmului, iar îndrumarea lor nu a fost ușoară în niciun caz.

P.S.: ”Mama” își găsește sursa de inspirație într-un scurtmetraj de doar 3 minute realizat de Andrés Muschietti și sora sa Barbara în 2008, care este disponibil pe youtube. Enjoy!

Laurence Anyways (Canada/Franța, 2012)

Laurence Anyways

(Canada/Franța, 2012)

Regia: Xavier Dolan

Cu: Melvil Poupaud, Suzanne Clément, Nathalie Baye, Monia Chokri

Rating: 4/5

Xavier Dolan s-a impus, la nici 24 de ani, drept unul dintre cei mai distinctivi cineaști ai momentului, datorită subiectelor pe care le abordează și stilului flamboaiant, cu o cromatică bogată și ruperi de ritm în narațiune. Mi-am exprimat deja admirația pentru cel de-al doilea său film, „Les amours imaginaires”, când l-am văzut la TIFF în 2011. Din punct de vedere artistic, „Laurence Anyways” vine în continuarea filmului său precedent, consolidând experimentele sale estetice, dar în același timp este mult mai „grandios”: la o durată de 2 ore și 40 de minute își propune să acopere o relație care, on and off, se va întinde pe durata unei întregi decade (anii '90, care se pare că au devenit destul de retro cât să fie vintage și să poată intra în arsenalul kitsch al imaginilor lui Dolan). Povestea de dragoste nu este nici ea una oarecare: ea începe în momentul în care Laurence (Melvil Poupard) - un poet cu un oarecare succes - îi destăinuie iubitei sale Frédérique (Suzanne Clément) cu care are o relație deja de 2 ani că își dorește să devină femeie. 

Chiar dacă durata filmului pare imposibilă, cred că este totuși justificată de ambiția de a prezenta o astfel de relație. Cred că Dolan și-a conceput filmul gândindu-se la unele dintre acele mari creații franțuzești, precum „La maman et la putain” (Jean Eustache) sau „Les amants réguliers” (Philippe Garrel), care necesită un pic de timp și cer răbdare din partea spectatorului pentru a-și duce la îndeplinire intențiile. Aș spune că stilul tânărului regizor canadian este ceva mai potrivit pentru astfel de abordări, pentru că are grijă să nu ne plictisească: slow-motion-uri muzicale, flash-forward-uri, erupții de culori sau chiar mișcări surprinzătoare de aparat - toate acestea au rolul de a menține atenția spectatorului. De asemenea, nu este preocupat de realism: un bal mascat din industria cinematografică este prezentat ca o adunarea grotească, în mijlocul căreia Fred este rotită in thin air pentru a fi admirată de ceilalți invitați, iar mai târziu, într-un moment de regăsire, cei doi amanți sunt „asaltați” de o ploaie de haine colorate (evident, tot în slow-motion)

Cele două personaje evoluează în direcții total opuse. Ultima lor întâlnire are loc la vreo trei ani după ce relația a fost întreruptă definitiv. Transformarea lui Laurence a devenit completă (inclusiv din punct de vedere anatomic, putem bănui), în timp ce destinul lui Fred a fost mult mai convențional: odată abandonată viața boemă și look-ul à la Helena Bonham Carter, ea se căsătorește cu un afacerist, are un copil și chiar reușește să divorțeze. În această secvență, Dolan - ale cărui simpatie se îndreaptă înspre Laurence, evident - nu își judecă personajele și nu o demonizează, nici victimizează pe Fred, ci își lasă personajele să se despartă fără cuvinte, într-o „ploaie” de frunze uscate răscolite în afara cafenelei din care aceștia ies, separat, pe uși diferite. Din punctul meu de vedere, filmele lui Xavier Dolan se înscriu undeva între arthouse-ul european (el fiind canadian), queer cinema-ul underground și melodrama romantică hollywood-iană. It's a nice place to be!

Upside Down (Canada/Franța, 2012)

Upside Down

(Canada/Franța, 2012)

Regia: Juan Solanas

Cu: Kirsten Dunst, Jim Sturgess, Timothy Spall

Rating: 2.5/5

Cred că nu este un secret faptul că filmele SF de serie B, bine făcute și fără pretenții, ocupă un loc aparte în inima mea. Formula pare destul de simplă: îți trebuie o premisă științifico-fantastică dincolo de legile fizicii și o poveste ușor de urmărit, populistă, preferabil de dragoste. În ”Upside Down”, acțiunea se petrece pe două planete gemene (la propriu), care orbitează în jurul aceluiași soare, dar fiecare cu propriul câmp gravitațional, iar povestea de dragoste este pe un tipar arhi-cunoscut: Adam (Jim Sturgess) este din Lumea de Jos, unde stau săracii exploatați, iar Eden (Kirsten Dunst) este din Lumea de Sus, al celor privilegiați. Dar relația lor este/pare imposibilă, fiindcă fiecare „ascultă” de gravitația planetei proprii, iar dacă încearcă să își inverseze gravitația încărcându-se cu greutăți de materie din lumea cealaltă încep să ia foc în mai puțin de o oră. Asta ca să nu mai vorbim de interdicția contactelor inter-planetare. 

De la început vreau să spun că ”Upside Down” nu este chiar la nivelul celor mai reușite și mai inventive SF-uri de nișă din ultima vreme. Am vorbit deja despre ”Source Code”, care mi se pare că ar conduce detașat la această categorie, dar acest film nu reușește nici măcar să îl depășească pe ”In Time” (cu care se aseamănă din mai multe puncte de vedere). Principala problemă în cazul de față este un scenariul slăbuț și o proastă negociere a ponderii pe care fiecare moment o are în filmul întreg. De exemplu, munca de birou al lui Adam ocupă mai mult timp decât curtea pe care i-o face lui Eden, iar câteva secvențe de acțiune încep și se termină brusc, aproape fără legătură cu restul lucrurilor care se întâmplă (de referință ar fi confruntarea în stil video game în interiorul scheletului unui zeppelin, greu se situat în timp și spațiu față de evenimentele din jur).

Un singur lucru salvează acest film - extraordinarele imagini, create prin combinarea unor peisaje și efecte digitale cu decoruri create în studio și inventivitatea vizuală a realizatorilor, care își imaginează două piscuri din două lumi diferite întâlnindu-se la câțiva metri distanță, un plonjon între două lumi sau o scenă de dragoste în care cei doi parteneri își anulează gravitația reciproc, plutind încolăciți în aer. Și ar fi nedrept să nu amintesc de Kirsten Dunst (despre care nu putem să uităm ca anul trecut a jucat într-un alt film cu un joc de planete) - rolul făcut de ea aici este mult peste ce ne-am aștepta de la un astfel de film. În scenele ei de început, arată un fel de tristețe reținută, care nu este evidentă pentru alte personaje, dar este evidentă pentru noi, spectatorii, care îi știm trecutul, pe care suntem pe cale să aflăm - deși ajungem să intuim deja din expresiile ei - că ea nu și-l mai amintește.

Cosmopolis (Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Cosmopolis

(Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Regia și Scenariu: David Cronenberg

Cu: Robert Pattinson, Sarah Gadon, Paul Giamatti, Kevin Durand, Juliette Binoche, Samantha Morton

Rating: 4/5

În ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, filmele lui Cronenberg ne avertizau despre iminenta fuziune dintre corpul uman și tehnologie. ”Cosmopolis” se petrece deja în epoca de după ce acest mariaj nesănătos s-a consumat. Personajul său principal, Eric Packer (Pattinson), este un computer rece, distant, un tânăr cybercapitalist care încearcă să decidă viitorul lumii de la pupitrul său de comandă din interiorul unei anonime limuzine albe. Consensul criticilor în fața acestui film este că autorul său dovedește o înaltă măiestrie tehnică, dar că tonul distant împiedică spectatorul să relaționeze cu personajul principal. Nu doar că nu cred că aceasta ar fi o problemă, dar nici nu cred că este adevărat. Încă din primele cadre, Pattinson emană un amestec straniu de fascinație și repulsie, pentru că până la sfârșit acestea să fie înlocuite de un și mai straniu sentiment de milă.

”Cosmopolis” a fost deja comparat foarte mult cu ”Crash”, celălalt film în care mașinile erau puse în slujba fantasmelor realizatorului canadian. Protagoniștii acelui film erau atât de dezumanizați încât participarea la accidente rutiere era singurul mod în care puteau simți că trăiesc. Și la Eric Packer există această căutare a experiențelor extreme (care culmină cu secvența în care acesta își trage un glonț prin palmă), dar pentru mine călătoria sa de o zi nu are doar o semnificație senzorială, ci și una spirituală. Tunsoarea pe care o vrea trebuie să fie opera unui anume om, un bătrân frizer evreu din cartierul în care Packer a copilărit, care îi tăia parul și tatălui său. Deja avem un sens în plus al periplului său, dar lucrurile devin ceva mai complicate în episodul de încheiere al filmului, în care Packer - după ce își abandonează limuzina - se întâlnește cu omul care vrea să îl asasineze. Acesta, interpretat de Paul Giamatti, îl primește cu capul acoperit de un prosop (imagine care ne face să ne gândim la un rabin, de unde sensurile se multiplică) și reprezintă cealaltă parte a capitalismului: nu tinerețea acoperită de succes, ci un middle-aged obosit, nevrotic, răzbunător. Amândoi, Pattinson și Giamatti, vor să se autodistrugă și să ia cu ei întreaga lume pe care au creat-o. 

Pentru Cronenberg, transpunerea pe peliculă a romanului lui Don DeLillo a pus două provocări: dialogurile dense și spațiul închis din limuzina lui Packer care este principalul decor al filmului. Referitor la prima dintre ele, actorii se descurcă destul de bine, tonul monoton cu care aceștia își rostesc replicile imprimând filmului ritmul necesar, însă acesta nu este foarte diferit de cel cu care se „mișcă” alte filme ale lui Cronenberg (”Crash” în special). Cât despre limuzină, sub privirea obiectivelor lui Cronenberg, aceasta pare să își schimbe dimensiunile și se pliază pe personalitatea vizitatorilor lui Packer. Regizorul pare să construiască spațiul interior al limuzinei dintr-o mare varietate de unghiuri și prin cadraje surprinzătoare, folosind aproape în exces efectul picture in picture de fiecare dată când îl vedem pe Pattinson privind ce se întâmplă afară prin geamurile mașinii sau în multiplele ecrane ascunse în jurul său.

Înțeleg de ce ”Cosmopolis” nu a fost așa de bine primit pe cât ar merita. Este în film lent, cerebral, care testează răbdarea și urechea spectatorului. Mai mult de atât, are o problemă adevărată și anume un final ratat, care nu este nici un deznodământ propriu-zis, nici o confruntare explozivă dintre doi antagoniști, ci un anti-climax vorbăreț (chiar dacă nu chiar foarte teatral). Totuși, miezul acestui film este un portret fără milă al vremurilor în care trăim. Nu este vorba numai de imaginea celor de pe Wall Street față în față cu protestatarii, ci și de apatia cu care Eric Packer își trăiește aproape fiecare clipă. Și totuși, fiecare cadru filmat de Cronenberg pentru acest film - la fel ca și pentru precedendul său film (”A Dangerous Method”), de altfel - este plin de intensitate, ca și cum dincolo de suprafața ecranului există o revoltă mocnită care stă să izbucnească. 

Total Recall (SUA/Canada, 2012)

Total Recall

(SUA/Canada, 2012)

Regia: Len Wiseman

Cu: Colin Farrell, Kate Beckinsale, Jessica Biel, Bryan Cranston, Bill Nighy

Rating: 2/5

Există trei mari filme SF adaptate după operele lui Philip K. Dick, făcute la aproximativ un deceniu distanță unul de celălalt: Blade Runner (Ridley Scott, 1982) - Total Recall (Paul Verhoeven, 1990) - Minority Report (Steven Spielberg, 2002). Această serie extraordinară este întreruptă acum (dacă e să ignorăm ”The Adjustment Bureau”) de remake-ul după ”Total Recall”, un film neinspirat și care probabil nu ar fi trebuit făcut. Noua versiune îl are pe Colin Farrell în rolul interpretat de Schwarzenegger în filmul lui Verhoeven, care de data aceasta este un muncitor într-o colonie a viitorului, care s-ar putea sau nu să fie un spion. Plot-ul și complotul care includeau o călătorie pe Marte, mutanți și un reactor care controlează atmosfera de pe planeta roșie sunt aici înlocuite cu un destul de convențional conflict între muncitorii din colonie, care au o mișcare de rezistență de partea lor și stăpânitorii care vor să curețe colonia și să o transforme în spațiu de locuit pentru cei privilegiați. Nu am citit nuvela lui Dick după care filmele sunt bazate, deci nu știu care poveste este mai aproape de „original”, dar re-imagining-ul versiunii din 2012 mi se pare un pas înapoi.

E greu să mă gândesc la ceva ce mi-a plăcut cu adevărat la filmul lui Len Wiseman (evident, un surname ironic). Pe de o parte, cred că cel mai reușit aspect al filmului este design-ul, în special colonia, care în cele câteva cadre panoramice pe care le vedem ne amintește de jegul urban din ”Blade Runner”. Dar în majoritatea secvenețelor, am avut impresia că actorii se află într-un decor strâmt, dar amplificat artificial de efecte speciale. Zona „bogaților”, Federația Britanică sau cum s-o fi numind, pe de altă parte, cu autostrăzile ei suspendate pe deasupra unui Big Ben lipit neglijent pe fundal, pare mai mult desprinsă din „Minority Report”, dar în mare parte denotă mai degrabă lipsă de imaginație. La fel și ”lumea de dincolo”, distrusă de armele chimice, care în loc să semene cu un loc real, pare mai degrabă un nivel dintr-un joc video. Ceea ce ar fi putut fi în avantajul filmului, dar nimeni nu a știut să profite.

Nu vreau să compar filmul de față cu cel făcut de Verhoeven, dar o diferență mi se pare esențială. Filmul din 1990 are coaie în cel mai puternic sens al cuvântului. Nu este un film perfect, nici pe departe, dar nu face compromisuri așteptărilor publicului și nu se dă înapoi de la a pune pe ecran cele mai twisted fantezii ale autorului său (și Verhoeven cu siguranță nu duce lipsă de acestea - vezi și aici). Iar pe cât de explicite erau imaginile sale, pe atât de ambiguă era povestea, despre care nu putem știi dacă este vis, realitate, delir sau o combinație dintre toate acestea. În 2012, ”Total Recall” este PG-13, granițele dintre vis și realitate sunt bine definite, dar încă avem o femeie cu trei țâțe, pentru că realizatorii nu au înțeles nimic din primul film.

The Woman in Black (UK/Canada/Suedia, 2012)

The Woman in Black

(UK/Canada/Suedia, 2012)

Regia: James Watkins

Cu: Daniel Radcliffe, Ciarán Hinds, Janet McTeer

Rating: 3.5/5

Acum un an, când scriam despre horror-ul britanic ”Wake Wood”, aminteam și de renașterea studiourilor Hammer, pe care o putem constata cu adevărat de-abia acum, odată cu apariția pe ecrane a lui ”The Woman in Black”. Un film a cărui buget este estimat la 17 milioane de dolari (destul de mult pentru o astfel de producție), a adunat până acum mai mult decât triplul acestei sume doar în SUA și UK. O parte din succesul de casă se datorează și lui Daniel Radcliffe, care a asigurat expunerea de care filmul avea nevoie. Nu îmi stă în obicei să analizez succesul în bani al filmelor, dar în cazul de față se impune o excepție, fiindcă profitul acestei pelicule poate da start-ul unui nou val de filme horror britanice de calitate.

”The Woman in Black” este o poveste clasică cu fantome, în care un tânăr avocat (Radcliffe), trimis la capătul lumii pentru a rezolva o moștenire, se trezește într-o casă bântuită, cu toate elementele gotice de rigoare. Filmul punctează toate momentele la care ne-am aștepta (siluete misterioase, obiecte inofensive care sar în cadru de nicăieri oferind o mică sperietură etc.) și evoluează relativ previzibil, dar este destul de bine regizat (James Watkins mai are la activ și ”Eden Lake”), iar în mijlocul său se găsește o superbă secvență extinsă de aproximativ 20-30 de minute, aproape fără dialoguri, dar plină de suspans, efecte sonore și anxietate.

A trecut ceva vreme de când un thriller supranatural de calitate a ieșit pe ecranele noastre și poate de aceea s-ar putea să îmi fi plăcut filmul mai mult decât mă așteptam. Iar faptul că mi-a amintit de ”The Others” - filmul lui Amenabar, în același registru - nu putea decât să fie un lucru bun. Singura problemă pe care o anticipam la ”The Woman in Black” ar fi că Radcliffe nu ar reuși să ducă tot filmul, ceea ce nu a fost cazul. Sigur, probabil că alegerea lui a fost dictată mai mult din motive comerciale, el părând destul de nepotrivit pentru rol (un om de vârsta și statura sa probabil nu ar putea bea atâta whiskey), dar în final - sub mâna sigură a lui Watkins - se achită destul de bine de un rol destul de solicitant (nu e ușor să reacționezi la fantome care nu sunt de fapt acolo, nici să pari că te scufunzi într-o mlaștină după un cadavru...)

Pithy Reviews (10)

Short reviews of rare-ish movies, just to pass the time...

Utu (Geoff Murphy, 1984)

Part western, part ethnic cinema, part exploitation, part historical war epic, with hints to Shakespeare, the New Zealand film "Utu" is a quite odd, but very enjoyable piece.

Rating: 3.5 out of 5

Jesus of Montreal (Denys Arcand, 1989)

Biblical allegory, set in the world of French-Canadian theater. However, it does seem to be more a movie about the artistic corruption, as our "Jesus" is a young actor who refuses to compromise his integrity or accept censorship. Very impressive visuals, as well...

Rating: 4 out of 5

Deus e o Diabo na Terra do Sol (Glauber Rocha, 1964)

Also known as "White Devil, Black God", this is one of the most impressive film of the Cinema Novo movement, from one of its leading directors. An esoteric, mystical depiction of social unrest and religious practices in rural Brazil, it definitely should not be missed, even though it isn't exactly an easy watch.
Rating: 4 out of 5

A Dangerous Method (SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

A Dangerous Method

(SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

Regia: David Cronenberg

Cu: Michael Fassbender, Keira Knightley, Viggo Mortensen, Vincent Cassel, Sarah Godon

Rating: 4/5

Filmul lui Cronenberg pornește de la întâmplări adevărate petrecute înainte de primul război mondial, care îi au în centru pe Sigmund Freud (Mortensen), pe mai tânărul său coleg Carl Jung (Fassbender) și pe pacienta, ulterior amanta acestuia din urmă, Sabina Spielrein (Knightley). Emma Jung (Godon) și Otto Gross (Cassel) sunt celelalte două personaje mai importante. Cât de mult aderă filmul la realitatea istorică nu aș putea să spun. Conflictul profesional dintre Freud și Jung este amplificat la rândul său, dar în același timp cele două personaje par în anumite momente mai apropiate decât ar fi putut să fie vreodată. Toate acestea contează mai puțin. Cronenberg face o serie de studii de caracter, iar dinamica relațiilor dintre personaje ne acaparează din primele minute.

Comparativ cu filmele de început ale lui Cronenberg (”The Brood”, ”Videodrome”, ”Naked Lunch” etc.), dar chiar și cu cele mai recente (”Spider”, ”A History of Violence, ”Eastern Promises”), ”A Dangerous Method” este mult mai reținut din punctul de vedere al imaginilor pe care le prezintă (deși felul în care Keira își contorsionează trupul și își împinge mandibula în față în primele sale secvențe ne face să ne întrebăm dacă nu există cumva niște tentacule în spatele pielii acesteia). Cronenberg pare mult mai interesat de a face un film foarte riguros: încadraturile sunt exacte, iar lungimea scenelor pare să fie predeterminată astfel încât să producă efectul maxim asupra spectatorului. Filmul are astfel un ritm rapid, deși acoperă o perioadă de peste un deceniu. De fapt, majoritatea filmelor lui Cronenberg au un pacing un alert, întreținut de necesitatea de a acoperi o perioadă destul de mare de timp (cel mai bun exemplu cred că este ”Dead Ringers”).

În ”A Dangerous Method”, aproape toate scenele se petrec între două personaje. Chiar dacă sunt mai multe prezente, întotdeauna dialogul se poartă între două dintre ele, iar acțiunile celei de-a treia nici nu contează așa mult (cu excepția primei scene în care Jung, Spielrein și Emma apar împreună). În plus, există nenumărate repetiții ale aceluiași decor, chiar dacă personajele s-au schimbat. De exemplu, scenelor în care Jung discută cu Freud în biroul acestuia din urmă îi răspund scenele dintre Freud și Spielrein de mai târziu, din același loc. La fel, relației medic-pacient dintre Jung și Spielrein îi răspunde cea dintre Jung și Gross. Mai semnificativ, Freud și Jung sunt văzuți în prima parte a filmului plimbându-se prin grădinile palatului Belvedere, alături de mulți alți vienezi, dar la final îl vedem doar pe Freud, singur în întregul parc. Foarte interesante aceste decizii ale lui Cronenberg, care ne permit să observăm cum evoluează relațiile dintre personaje și să ne schimbe în repetate rânduri percepția asupra lor. Și ceea ce discută este relevant, pentru că avem ocazia să le cunoaștem ideile (nu doar cele profesionale) și prejudecățile.

În final, vreau să îi scot în evidență pe cei trei actori din rolurile principale, dintre care bărbații (Mortensen și Fassbender) fac probabil cele mai subtile, mai reținute roluri din carieră, iar Knightley unul dintre cele mai exuberante. Și o mențiune specială pentru încă o coloană sonoră spot-on compusă de Howard Shore, colaboratorul de peste trei decenii a maestrului Cronenberg.

Comedy Cluj 2011: Defendor & Adalbert

Defendor (Peter Stebbings, 2009), filmul care a deschis oficial festivalul de anul acesta, este un indie canadian, cu Woody Harrelson în rolul unui inadaptat social, care se îmbracă în super-erou și atacă diverși interlopi și polițiști corupți, în căutarea arch-nemesis-ului său, Captain Industry. După ”Defendor” au apărut și alte filme pe aceeași temă, inclusiv ”Kick-Ass” (bazat pe un comic, dar totuși) și, mai recent, ”Super”, dar în timp ce acestea mizează pe acțiune și pe estetica de benzi desenate, ”Defendor” e un film foarte bine ancorat în realitate, spre deosebire de eroul său. Comedie neagră, aluzii la clișeele filmelor cu super-eroi, elemente de thriller și dramă televizuală se contopesc într-un produs final care mi-a plăcut filmul mai mult decât mă așteptam. Dar filmul nu ar fi fost nimic fără interpretarea lui Harrelson, care face un personaj foarte ușor de simpatizat, un fel de Forrest Gump justițiar, nu foarte inteligent, dar hotărât să schimbe lumea prin forțele proprii. 

Visul lui Adalbert este singurul film românesc din competiția festivalului (și, cred, singurul film românesc care a fost în competiție la Comedy Cluj). Regizat de Gabriel Achim, filmul stă de fapt pe umerii lui Gabriel Spahiu, care interpretează un angajat al Biroului de Protecția Muncii al unei uzine din Prahova, în anul 1986, a cărui sarcini par să fie realizarea de reconstituiri și documente video. Cu ocazia sărbătoririi a 65 de ani de la înființarea Partidului Comunist, el pregătește și un film mai experimental, intitulat ”Visul lui Adalbert”, tot pe tema siguranței la locul de muncă. Filmul este încă unul dintre acelea care își bate joc de comuniști și ultimul act al filmului este plin de discursuri în bine-cunoscuta limbă de lemn a vechiului regim. Filmul se revendică de la ”Reconstituirea” lui Pintilie și chiar face trimitere aproape directă, dar ”Reconstituirea” nu este filmul cu care să te compari și cred că ”Visul...” pierde mult prin simpla comparație. Singurul punct de interes pe care îl oferă filmul este faptul că este filmat, în marea sa parte, în Super VHS și la un aspect ratio de 1.33, un format care se potrivește cu perioada pe care filmul o evocă și cu pasiunea personajului pentru filme pe casete video. Singurele scene filmate în alt format sunt cele din filmele produse pentru uzină, filmate în Super8 și, posibil, o scenă în care este povestită o întâmplare cu o vulpe, care pare un pic mai HD decât restul filmului. ”Visul lui Adalbert” este un film inegal, dar onest, cu o doză substanțială de umor negru și minimalism tipic pentru filmele românești din ultima vreme, dar care nu depășește nivelul unui film experimental, „de școală”.

Material reciclat (IV)

"Calendar" (Atom Egoyan, 1993)

Calendar

Toate filmele lui Egoyan pe care le-am vazut penduleaza mereu intre trecut (unde, de obicei, a avut loc o „tragedie”) si prezent (puternic influentat de acel eveniment tragic), iar evenimente importante din istoria personajelor nu ne sunt revelate decat in ultimul act al filmului. ”Calendar” nu face exceptie de la acest tipar, dar se dedica mult mai mult trecutului, in care ne sunt prezentate, episodic, locatiile vizitate de fotograf (care ramane off-screen), sotia acestuia si soferul-povestitor care i-o va fura. Compus in mare parte din cadre statice, filmate cu o camera video, in care ultimele doua personaje vorbesc in armeană (traducand din cand in cand si pentru fotograf), iar pe fundal se afla cate una dintre bisericile pe care acestia trebuie sa le fotografieze pentru un calendar. In ceea ce ma priveste, filmul ar fi putut fi compus exclusiv din aceste cadre, chiar si fara povestitor.

„Prezentul” filmului, intercalat printre aceste imagini, se deruleaza pe parcursul unui an intreg, timp in care fotograful (care este interpretat chiar de Egoyan) ia cina cu prostituate multilingve, scrie in jurnal ca si cum ar vorbi cu fost sa sotie sau primeste mesaje telefonice de la aceasta, carora nu le raspunde. Aceste scene sunt repetitive si Egoyan are prezenta scenica a unui Alan Rickman lobotomizat, iar tot subplot-ul cu prostituatele si telefoanele e cam la limita kitsch-ului (ca unele dintre secventele mai disturbing din ”Exotica”), dar e interesant de vazut cum „trecutul” si „prezentul” comenteaza unul asupra celuilalt, prin intermediul naratiunii, a mesajelor telefonice si calendarului agatat de perete.

"Love Letter" (Shunji Iwai, 1995)

Love Letter

De mai multe ori pe parcursul filmului am avut impresia ca urmeaza sa deraieze, numai ca sa „isi revina” apoi, dovedind ca realizatorii au stiut foarte bine ce fac. Ceea ce initial pare o serie de coincidente destul de implauzibile se dovedeste a fi concluzia logica a unor evenimente demult trecute. Ca si filmul de mai sus, exista un trecut bogat, care incepe sa fie spus prin flashback-uri (care par initial de prisos, ca mai apoi sa devina miezul filmului). ”Love Letter” e un film surprinzator si dulce-amarui, in care nu este vorba despre ceea ce pare sa fie vorba in primele scene. Are cateva personaje cam prea excentrice (precum bunicul-erou) si poate ca e cam cu un sfert de ora mai lung decat ar putea fi, dar este genul de film caruia tind sa ii ignor „defectele”. A fost primul film de Shunji Iwai pe care l-am vazut si sunt cel putin intrigat (as vrea sa ii vad si alte filme in competitie), dar pivotul principal al lui ”Love Letter” este Miho Nakayama, in dubla-protagonista si naratoare a acestui film.