Zero Dark Thirty (SUA, 2012)

Zero Dark Thirty

(SUA, 2012)

Regia: Kathryn Bigelow

Cu: Jessica Chastain, Jason Clarke, Kyle Chandler, Mark Strong

Rating: 4/5

Înainte să începem, aș vrea să spun că ce s-a întâmplat cu filmul acesta și întreaga campanie de denigrare a sa ar trebui să fie inadmisibil. Nu deranjează atât de mult că așa-ziși liberali de la Hollywood și din presă au cerut boicotul filmului demonstrându-și de fapt propriile prejudecăți cât faptul că senatori și congressmeni și-au băgat nasul, intervenind politic în ceea ce nu este în sine decât un concurs pentru niște statuete aurite. Alte filme cu șanse la Oscar au fost de asemenea atacate în mod similar, inclusiv ”Lincoln”, ”Django Unchained” și chiar și ”Argo”, dar în niciun caz efectul nu a fost atât de devastator și lucrurile care s-au spus nu au fost atât de oribile. Să-mi fie cu iertare, dar să o compari pe Bigelow cu Leni Riefenstahl denotă o severă lipsă de cunoaștere a istoriei lumi și a cinema-ului.

Din punctul meu de vedere - și acum intrăm în partea de analiză propriu-zisă - ”Zero Dark Thirty” nu numai că nu sprijină tortura, dar nici măcar nu sunt sigur că susține vânarea și asasinarea lui Bin Laden. Secvența raidului final nu este prezentată ca un triumf, ci se insistă pe erorile care au avut loc (în special prăbușirea unuia dintre elicoptere) și pe victimele colaterale, precum tinerele femei care sunt eliminate de trupele Seal la fel de expeditiv precum Osama însuși. Până să ajungem însă în acest moment, personajul central al acestei drame care se întinde pe aproape o decadă este o foarte ambițioasă agentă CIA, care face din prinderea lui Osama bin Laden misiunea vieții sale și învață cum să evolueze în lumea interogatoriilor augmentate și a contraspionajului. Treptat, ea și colaboratorii săi încep din ce în care mai mult să trăiască într-o lume numai a lor, o lume a pistelor false, a informațiilor inutile obținute în camerele de tortură și a informațiilor prețioase pierdute prin dosare vechi. Într-un dintre cele mai controversabile scene ale filmului, Obama vorbește la televizor despre regăsirea valorilor morale ale Americii... Chastain & co. au părăsit demult lumea în care astfel de platitudini politice se conformează cu realitatea din teren. 

”Zero Dark Thirty” este un film de acțiune fără good guys și bad guys. Teroriștii și agenții CIA sunt toți prezentați în diferite nuanțe de gri. Bigelow se joacă cu simbolurile armatei americane și a prezenței acesteia în lume și în imaginarul colectiv al cinefililor de pretutindeni. Drapelul național este cel mai la îndemână, iar semnificația acestuia este ambivalentă atunci când îl vedem inițial arborat deasupra unei barăci în care teroriști sunt torturați, iar ulterior o vedem pe Maya (personajul central) oglindită în siluetă în biroului directorului CIA în timp ce îi prezintă acestuia planul de bătaie. ”Zero Dark Thirty” nu este nici un film patriotic, nici unul antipatriotic, dar privește directă în față realitățile unui război care este purtat din umbră și obsesiile celor care îl conduc. Iar Jessica Chastain, după vreo doi ani de apariții excepționale, ne oferă cea mai bună interpretare a anului trecut, una care ar merita recompensată cu un Oscar (not gonna happen).

Zemlya (URSS, 1930)

Zemlya

(URSS, 1930)

Regia: Aleksandr Dovzhenko

Cu: Semyon Svashenko, Stepan Shkurat, Pyotr Masokha

Rating: 4.5/5

„Pământ” este un film sovietic de propagandă mut(!) făcut cu scopul de a convinge țăranii despre beneficiile colectivizării. Inspirat de un fapt real, filmul este filmat în Ucraina și schițează o poveste în care un tânăr țăran colectivist, Vasili, luptă împotriva țăranilor înstăriți (kulacii) care rezistau colectivizării și propovăduiește lumea nouă. Ucis mișelește - noaptea, pe la spate - de unul dintre tinerii kulaci, Vasili devine un martir și își unește semenii, care încep să privească cu speranța înspre un viitor luminos.

Nu o să mă leg prea mult de ideologia din spatele filmului, din două motive: 1. este evident că lucrurile nu au ieșit foarte bine pentru țăranii ucrainieni în anii care au urmat și 2. se pare că pentru Aleksandr Dovzhenko nu a contat prea mult despre ce este vorba. Mai mult decât politica, pe Dovzhenko l-a interesat să spună povestea în felul său unic. O mare parte din film este dominat de imagini ale naturii pline de viață: lanuri în bătaia vântului, fructe în gros-plan scăldate de ploaie, turme de vite urcând dealuri abrupte, norii groși de pe fundal. La fel de impresionante sunt secvențele în care este surprinsă agitația și hărnicia țăranilor lucrând câmpul după sosirea tractorului. În aceste momente, tăieturile de montaj sunt rapide, personajele sunt surprinse în detaliu, mișcările lor sunt rapide. Acestei scene i se opune feeria nocturnă, în care lumina lunii (de fapt, a soarelui prin filtru) pătrunde printre nori, luminând chipurile țăranilor „de tip nou”, în timp ce kulacii dorm ignoranți, iar Vasili își petrece ultima noapte în brațele iubitei sale.

Respingerea religiei (un element important al propagandei) pare să fie cel mai bine gândit aspect al ideologilor din spatele filmului, ea urmând un fir logic și se desfășoară în paralel cu povestea lui Vasili. Filmul începe cu moartea unui bătrân. Înainte ca acesta să-și dea ultimul suflet, un prieten îi spune să-i trimită un semn după ce moare dacă a ajuns în Rai sau în Iad. Mai târziu, el stă la mormântul prietenului său, așteptând răspunsul acestuia, fără să primească decât glumele unor copii. Iar, după moartea lui Vasili, tatăl său izgonește preotul, cerând ca fiul său, ca profet al lumii noi, să primescă o înmormântare demnă de omul viitorului.

Finalul filmului prezintă, alternativ, marșul de solidaritate al țăranilor în memoria lui Vasili, mărturisirea ucigașului acestuia, rugăciunile preotului care îi cere lui Dumnezeu să-i stârpească pe necredincioși și disperarea iubitei lui Vasili, cea care îi plânge moartea (în nud!) odată rămasă singură în casă. Aceste imagini puternice creează o impresia adâncă, iar modul în care sunt asamblate și opoziția dintre diferitele reacții ale personajelor lasă o umbră de ambiguitate asupra filmului, care în mod cert nu mai este simplul film de propagandă sovietică, ci un film de artă care acceptă compromisurile politice, dar pare perfect conectat la realitățile individuale ale oamenilor. Și, bineînțeles, oferă imagini de neuitat.