Tusk (SUA/Canada, 2014)

Tusk

(SUA/Canada, 2014)

Regia: Kevin Smith

Cu: Justin Long, Michael Parks, Haley Joel Osment, Johnny Depp

Săptămâna trecută, am luat o pauză de la filmele plictisitoare care sunt nominalizate la Oscar și i-am dat drumul, în miez de noapte, lui ”Tusk”, o nebunie cinematografică semnată de Kevin Smith. În care Justin Long este un podcaster californian eșuat în Canada, în căutarea unei povești care merită spusă. Un bătrân dubios și ulterior de-a dreptul psihopat (Michael Parks) în ademenește in the middle of nowhere via unui anunț lipit pe peretele unei bude, iar intențiile sale nu sunt deloc blânde: Justin Long va fi drogat, iar ulterior supus unor serri de operații a căror scop este să îl transforme într-o morsă. De ce nu?

Pe cât de „idioată” este povestea astfel sumarizată, pe atât de intensă este prima jumătate a filmului, dominată de lungi secvențe dialogate în care Michael Parks pune stăpânire pe acest film, pe care îl transformă într-un showcase personal. Bineînțeles, în a doua jumătate, ”Tusk” se apropie mult mai mult de convențiile genului horror, mutând acțiunea de la personajul aflat în captivitate la prietenii acestuia din afară, care încearcă din răsputeri să îl găsească. Acest recul din ultimul act nu este un lucru rău în sine, însă ceea ce lasă un gust amar este apariția lui Johnny Depp, într-o interpretare foarte prost judecată. Teoretic, are doar două scene - un monolog și un flashback - dar accentul stupid și look-ul absolut bizar nu sunt nici pe de parte la fel de amuzante pe cât Smith și Depp își închipuie. Din fericire, lucrurile se mai îndreaptă înspre final, iar Kevin Smith își permite să folosească, ironic, melodia Tusk a formației Fleetwood Mac pentru confruntarea finală dintre morsa-Justin Long și Michael Park, care la rândul său se costumează în morsă.

Kevin Smith e un regizor care nu prea mă interesa înainte să facă ”Red State”, care a fost unul dintre filmele mele preferate în anul în care a apărut. Chiar dacă ”Tusk” nu este la fel de bun și nici la fel de „nervos”, are cel puțin 45 de minute foarte intense, iar chiar dacă „se pierde” ulterior, realizatorul lui ”Clerks” nu uită să ne amintească că are talent din plin. Și, oricum, pentru un film care a pornit literalmente ca o glumă, ”Tusk” are și ceva consistență. Până la urmă, am avut impresia că filmul „dezaprobă” existența lipsită de substanță a personajului său principal, care are atât de multe în comun cu eroii pe care Kevin Smith i-a cultivat de-a lungul anilor. Chiar dacă sunt sceptic în privința faptul că Johhny Depp își va relua rolul în următorul său film, Yoga Hosers, mă bucur că Smith continuă pe același drum început cu ”Red State” și sper să rezonez cu el în continuare. 

Rating: probabil 3.5/5 (sau two tusks up)

L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

12 Years a Slave (SUA/UK, 2013)

12 Years a Slave

(SUA/UK, 2013)

Regia: Steve McQueen

Cu: Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender, Lupita Nyong'o, Sarah Paulson, Benedict Cumberbatch, Paul Giamatti, Brad Pitt, Paul Dano

Rating: 3/5

Povestea americanului Samuel Northup, după a cărui memorii este adaptat scenariul lui ”12 Years a Slave”, era probabil povestea multor afro-americani „liberi” în America secolului al XIX-lea și una care a fost prea rar spusă (cel puțin în cultura mainstream). Ignorându-se faptul că aveau documente care să ateste că nu sunt sclavi, oameni precum Samuel erau efectiv răpiți și trimiși spre vânzare către proprietarii de plantații din Sud, cu slabe speranțe de a ieși vreodată din robie. La punerea în scenă pe marele ecran a acestei povești s-a înhămat regizorul scoțian (dar de culoare) Steve McQueen (Hunger, Shame), alături de un interpret până acum ușor marginalizat, Chiwetel Ejiofor, și o întreagă armată de star-uri și character actors albi -Fassbendeer, Cumberbatch, Pitt, Giamatti, Dano etc. 

Cel mai bun lucru care se poate spune despre ”12 Years a Slave” este că arată senzațional. Este cineva greu de descris care face ca Sudul american să furnizeze imagini de o frumusețe ieșită din comun, indiferent cât de detestabile sunt evenimentele filmate. Iar DOP-ul Sean Bobbit profită din plin de peisajele naturale parcă tot timpul înverzite, de spațiile largi deschise ale plantațiilor și de arhitectura și costumele epocii (probabil că scenografii, location managerii și costumierii merită și ei câteva cuvinte de laudă aici). În plus, cum îi stă în obișnuință lui McQueen, nu lipsesc cadrele „lungite”, care insistă asupra unei acțiuni sau unui personaj. Cea mai citată este, deja, scena în care Solomon atârnă într-un ștreag în așteptarea Stăpânului care să îl salveze. Dar mai eficientă mi se pare imaginea în care Solomon privește parcă absent în depărtare, după ce unul dintre albii mai răsăriți la minte (și interpretat de unul dintre producătorii filmului, Mr. Angelina Jolie) îi promite că va lua demersuri pentru a-i asigura eliberarea. Și, bineînțeles, pe ici-colo apar și câteva ilustrări vizuale „artistice” de efect, precum imaginea scrisorii pe care Solomon o arde pentru a nu fi descoperit, și care se preface în scrum, iar apoi dispare de tot în întunericul nopții.

Cel mai rău lucru care se poate spune despre film este că nu simți cei 12 ani din titlu. Mai degrabă, par să fi trecut doar vreo trei-patru anotimpuri (și acelea toate veri) pe diferite plantații (în funcție de cum Solomon este vândut sau închiriat diverșilor Stăpâni). Dacă ar fi să fac o comparație injustă, „Django Unchained” mi s-a părut mult mai eficient în a arăta (fie și prin mijloace... metaforice) cruzimea cu care erau tratați negrii în acea vreme. Nu că Steve McQueen s-ar da înapoi de a filma biciuiri, abuzuri și umilințe, care nu sunt niciodată nici cu adevărat deranjante, nici 100% integrate poveștii și arareori conving. Secvența cea mai problematică este cea în care Solomon este obligat de stăpânul Epps (Fassbender) să o biciuiască pe sclava și uneori amanta cu forța a acestuia din urmă, Patsey (Lupita Nyong'o, break-out star) - dincolo de inutilitatea acestei porunci (cel însărcinat cu biciuirea sclavilor este chiar acolo), din punct de vedere moral momentul este destul de ambiguu, scena părând să existe doar ca să îl umilească și să îl pună într-o poziție cât mai servilă pe protagonistul nostru. Nu ajută nici jocul lui Fassbender, lăudat de mulți din motive pe care le înțeleg, dar pentru mine interpretarea lui nu este perfect calibrată, tonul variind mult de la o scenă la alta. Calvin Candie, he ain't! Amon Goeth, most definitely not! 

Per ansamblu, nu am avut impresia că realizatorii își doresc să exploreze subiectul în profunzime. Abordarea lor, dincolo de bunele intenții, este totuși simplistă, dar pe gustul publicului larg și aducătoare de Oscar-uri. Nu este fără momente reușite, Ejiofor este extraordinar și - evident - nu este un dezastru total, dar de ce nu mi-a plăcut mie foarte mult este mai greu de explicat. Cred că răspunsul este undeva între muzica lui Hans Zimmer (mult prea enervantă în prima oră de proiecție), între estetica de miniserie HBO și linia narativă mult prea clară și plină de morale pe care filmul se înscrie încă din prolog. Sper ca Steve McQueen să nu continue să mă dezamăgească pe viitor, dar tot ce era fascinant și „nou” în Hunger a lipsit în ultimele sale două lungmetraje. Shame...

One-Paragraph Reviews

În cele ce urmează voi vorbi despre câteva dintre filmele pe care le-am văzut la cinema în ultimele 1-2 luni, dar despre care nu am avut timp să scriu și „oficial”. Îmi propun un paragraf per film, să vedem dacă și reușesc! 

Captain Phillips (Paul Greengrass, 2013)
Puțini regizori reușesc să simuleze realitatea unei situații-limită precum Paul Greengrass. Chiar dacă nu este chiar la înălțimea lui ”United 93” (un film în care granițele dintre filmul „artistic” și re-enactment documentar erau șterse), ”Captain Phillips” pornește și el de la un caz real, raportat intens în presa americană la vremea lui (îmi amintesc „reconstituirea” făcută de cei de la The Daily Show într-o cadă și interviul ulterior al lui Jon Stewart cu realul căpitan Phillips). În mare, Greengrass își împarte filmul în două părți - prima arată cum pirații somalezi pun stăpânire pe un uriaș vas american, în timp ce a doua se petrece pe un modul de salvare, unde pirații îl țin ca unic prizonier pe căpitan, în timp ce Marina americană începe asediul asupra lor. Merită făcut comparații cu ”Zero Dark Thirty” (un alt film despre o misiune militară americană îndeplinită cu succes) și ”Kapringen” (un film danez, tot despre o luare de ostatici cu pirați somalezi, dar din perspectiva oamenilor de afaceri care conduc negocierile).
Rating: 3.5/5

 

Thor: The Dark World (Alan Taylor & James Gunn, 2013)
Pentru mine, este frapantă diferența dintre primul ”Thor”, o adevărată fantezie în care super-eroi spațiali joacă Shakespeare și continuarea ”The Dark World”, un film mult mai calibrat pentru a se încadra în producțiile de duzină a seriei Marvel. Evident, diferența se face la nivelul regizorilor. Kenneth Branagh, care a regizat prima parte, are nu numai bagajul teatral care l-a consacrat, dar și ochi aparte și un simț al spațiului - vezi panoramele Asgardiene (în special cele din deschidere) și minimalistul orășel în care se petrece confruntarea finală. Joss Whedon, care a continuat povestea în ”The Avengers”, are și el sensibilități de auteur asemănătoare, chiar dacă nu „prestigiul” pe care Branagh l-a câștigat pe scenă și pe ecran în ultimele trei decenii. Iar amândoi au adaptat pentru marele ecran ”Much Ado about Nothing”. Alan Taylor, pe de altă parte, format ca regizor de televiziune, este mult mai nimerit pentru a scoate un produs „la comandă”, fără prea multă personalitate, dar care nici să nu-i poți reproșa prea multe. Nici actorii nu se chinuie prea tare de data aceasta (probabil se distrează prea bine la filmări) - doar Stellan Skarsgård pare să fi evadat dintr-un film de von Trier, jocul lui fiind undeva între comic relief și sabotaj pur și simplu.
Rating: 2.5/5

Escape Plan (Mikael Håfström, 2013)
Aveam așteptări foarte mici, dar am fost surprins să îi găsesc pe Stallone și Schwarzenegger în cea mai mare formă posibilă (pentru vârsta lor). Între cele două-trei scene de acțiune, lungi discuții conspirative în penitenciar, un back-story pentru Sly și un monolog în germană livrat isteric de Arnie, cei doi se dovedesc la înălțimea actorilor de marcă din rolurile secundare (precum Sam Neil, Jim Caviezel sau Vincent D`Onofrio), aduși pentru un plus de calitate care, sincer, nu pare necesar. Și mai surprins am fost de faptul că scenariul nu este rău deloc. Iar decorul închisorii în care se petrece aproape întregul film ar merita să rămână antologic. Păcat doar de faptul că nu s-a găsit un regizor mai dibace care să lustruiască totul cu un pic de stil. Poate un coreean or something...
Rating: 2.5/5

Hunger Games: Catching Fire (Francis Lawrence, 2013)
Chiar dacă este prea lung, a doua parte a trilogiei (devenită tetralogie între timp) ”Hunger Games” este o continuare meritorie, care reușește nu doar să ducă povestea mai departe, dar și să o îmbogățească. S-ar putea ca primul film să-mi fi părut ceva mai anost datorită excesului de expozițiune necesar (o problemă comună pentru astfel de serii - vezi și ”Harry Potter” sau oricare ”Spider-Man”). În ”Catching Fire”, chiar dacă „jocurile” nu încep decât după aproape o oră și jumătate de proiecție, prima parte nu se pierde în dialoguri inutile, ci construiește - cu destul de multă răbdare - conflictele puternice care probabil vor erupe în ultimele două filme (atât personale, cât și politice). Iar cum legea francizelor impune aducerea de noi actori cu fiecare episod, realizatorii au făcut rost de Philip Seymour Hoffman, care fură fiecare scenă în care apare.
Rating: 3/5

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (1)

Reality (regia Matteo Garrone, 2012) - singurul film din Competiția de lungmetraj pe care îl văzusem înainte de festival pare disproporționat față de contracandidații săi (are un Grand Prix la Cannes, bon Dieu!). Mie mi-a plăcut destul de mult. Am apreciat în special folosirea unui spectru de culori vii, vibrante, hiper-realiste și jocul lui Aniello Arena, care face un portret extrem de precis (și de deprimant) al italianului de rând, care își rotunjește veniturile din mici escrocherii și este obsedat de faima pe care i-ar putea-o aduce prezența într-un reality show pe unul dintre canalele controlate de Berlusconi. Din păcate, Garrone a pierdut ceva din incisivitatea cu care a tratat pelicula sa anterioară, ”Gomorra” (tot Grand Prix la Cannes și filmul meu preferat din acel an), iar subiectul pe care îl abordează acum este unul mult mai ușor de „deconspirat”. 

Tie pohjoiseen / Spre nord (Mika Kaurismäki, 2012) - dacă scenariul filmului este unul destul de clasic - repararea relațiilor între tată și fiu via road trip - modul în care este tratat regizoral este submediocru. Cu greu poate fi considerat o comedie, dar nu asta este problema. Scenariul este atât de previzibil și urmează o cale atât de bine bătătorită încât parcă nici nu s-a pus problema să se mai abată de la ea. Evoluția personajelor este neconvingătoare, iar secvențele se succed după ordinea clișeelor (acum ne întâlnim cu sora pe care nu știai că o ai, acum cu soția care te-a părăsit și în final ți-o arăt și pe mama ta adevărată) și nu după o logică narativă (care, e drept, probabil ar fi amputat filmul în primele 20 de minute, când unul dintre cei doi protagoniști - ambii diabetici - ar fi trebuit internat de urgență pentru că nu și-a luat insulina în „excursie”). O singură idee bună vine de pe coloana sonoră, unde este folosit ca laitmotiv o piesă de Schubert (Fantezia din Sonata D894 pentru pian), a cărei patos și lentoare dau întregului un ton melancolic.

Russendisko (Oliver Ziegenbalg, 2012) - din seria nostalgică a filmelor despre sfârșitul comunismului vine această poveste despre trei proto-hipsteri moscoviți care emigrează în 1990 în Germania de Est (după căderea zidului, dar înainte de reunificarea efectivă), țară care tocmai și-a deschis brațele pentru imigranți de origine evreiască. Urmează o serie de coming of age stories și momente boeme (inițial cei trei stau în cămin, după care dorm o vreme în mașină, pentru ca în final să închirieze un apartament deasupra unui bar). Spre surprinderea mea, totul mi s-a părut mai mult decât agreabil, actorii bine găsiți, cu destul de mult umor și foarte bine filmat. Nu e un film mare, dar este mai mult decât satisfăcător pentru o astfel de competiție. 

English Vinglish (Gauri Shinde, 2012) - îmi este din ce în ce mai greu să definesc un „film indian”. ”English Vinglish” este o producție Bollywood, dar evită mare parte din clișeele la care ne-am aștepta. De fapt, are un aer destul de occidental și nu doar fiindcă acțiunea se petrece la New York. Un posibil premiu de interpretare ar merge înspre actrița din rolul principal, Sridevi, care cam trebuie să care în spate toate cele 133 de minute ale filmului. Mi-ar fi plăcut poate un pic mai mult dacă ar fi evitat să ne servească la sfârșit pe tavă toate moralele despre importanța familiei și clash-urile interculturale. Iar a doua parte a filmului pare să existe mai mult pentru a face reclamă soundtrack-ului. Dar totuși, pentru un film de mare public venit din acea parte a lumii, ”English Vinglish” nu e chiar atât de rău pe cât pare (dar nici atât de bun pe cât ar fi putut fi). 

Song for Marion (Paul Andrew Williams, 2012) - ”Amour” light... with songs. Descrierea aceasta ar trebui să ajungă. Dar să vă mai spun câteva cuvinte: Gemma Arterton este dirijoarea unui cor de pensionari; Vanessa Redgrave este una dintre cele mai entuziasmate membre, dar o să moară în curând de cancer; Terrence Stamp este soțul morocănos al acesteia din urmă. E ultra-sentimental și manipulator, dar charming în același timp, arată bine, iar Terrence Stamp domină ecranul. 

Top 3 cu cifra 3 (post aniversar)

Astăzi se împlinesc trei ani de când scriu cât de cât cu regularitate pe acest blog despre filme. Pentru a marca această ocazia, m-am decis să propun un top 3 al filmelor mele preferate care menționează, undeva prin titlu, cifra trei sau o declinație a acesteia. Pentru a-mi face viața mai ușoară, am decis să elimin din ecuația problemei o anumită trilogie a lui Kieslowski.

1. The Third Man (Carol Reed, 1949) 

De la genericul (și muzica de neuitat) din deschidere, până la ultimul cadru, capodopera lui Carol Reed este o colecție de imagini antologice. Joseph Cotton face unul dintre cele mai bune roluri principale ale carierei, dar show-ul este furat de Orson Welles, cu zâmbetul său charismatic și anecdota sa despre ceasul cu cuc. Toate acestea, plus extraordinara Alida Valli, îl fac pe ”The Third Man” chintesența noir-ului britanic. 

2. Trois vies et une seule mort (Raoul Ruiz, 1996)

Am mai vorbit despre Raoul Ruiz și despre filmele sale fascinante, pline de simboluri și povești, de la „L'hypothèse du tableau volé” la „Mistérios de Lisboa”. În „Trois vies et une seule mort”, facem cunoștință cu un Marcello Mastroianni fermecător, căruia îi cad femeile la picioare. Păcat că în același corp locuiesc mai multe personalități, unele dintre ele ușor auto-distructive, chiar criminale. Filmul este amuzant, inteligent și malițios, dar accesibil - aș zice eu - unui public destul de larg (și nu doar „fanilor” lui Ruiz).

3. 3 Women (Robert Altman, 1977)

Am văzut acest film doar acum câteva săptămâni, dar a devenit Altman-ul meu preferat. Un film cu multiple posibile semnificații, însă fără o explicație adevărată (Altman declară că a visat întregul film), ”3 Women” e un straniu thriller psihologic, iar meritul principal le revine celor două actrițe din rolurile principale - Shelley Duvall și Sissy Spacek - care trebuie să ne reveleze multiplele fațete ale personajelor pe care le interpretează.

Trei zile până la Crăciun (România, 2012)

Trei zile până la Crăciun

(România, 2012)

Regia: Radu Gabrea

Cu: Constantin Cojocaru, Victoria Cociaș

Rating: 3/5

S-ar putea să nu știți acest lucru, dar în mai multe cinematografe din țară rulează în această perioadă un film de Radu Gabrea despre evenimentele petrecute între 22 și 25 decembrie 1989. Filmul este un semi-documentar, combinând interviuri în alb-negru cu persoane care au fost implicate în povestea spusă (dintre care highlight-ul este chiar generalul Victor Atanasie Stănculescu, actualmente coleg de penitenciar cu Adrian Năstase) cu reconstituiri regizate în care Constantin Cojocaru și Victoria Cociaș îi joacă pe soții Ceaușescu, de la fuga cu elicopterul până la sala de judecată. Gabrea pare să fie, însă, mai puțin ce s-a interesat de ce s-a întâmplat cu soții Ceaușescu în acele trei zile pe care le-au petrecut jalnic într-o garnizoană militară la Târgoviște decât de a ridica o întrebare pe care am mai auzit-o deja: de ce au trebuit să moară aproape o mie de oameni în acele zile în care dictatorii erau lipsiți de putere? Din ordinul cui și pentru ce...?

Dacă soții Ceaușescu sunt priviți cu ceva mai multă simpatie decât ne-am aștepta și nu sunt atât de lași pe cât sunt senili și bolnavi (se amintește diabetul secret al lui Nea Nicu), acest lucru se datorează probabil faptului că - în viziunea lui Gabrea - în loc să fie pedepsiți pentru adevăratele lor crime au fost mai degrabă executați pe post de țapi ispășitori, pentru ca noul regim care se instala să își revendice legitimitatea. Cred că nimeni nu știe care este adevărul despre aceste trei zile. Dar tocmai de aceea trebuie să continuăm să vorbim despre ele și să le readucem în discuție, chiar dacă doar „în sezon”. Iar în ceea ce privește filmul lui Gabrea, eu personal aș fi preferat un documentar de auteur ceva mai tradițional, dar apreciez stilul realist, lipsit de înflorituri vizuale, care imită imaginile pe care le cunoaștem atât de bine din timpul revoluției.

Further reading:

• Despre cele mai recente lungmetraje ale lui Radu Gabrea, tot despre trecutul nostru recent și zbuciumat: Călătoria lui Gruber și Mănuși roșii.

• Despre Nea Nicu, să nu uităm că Andrei Ujică a semnat opera definitivă: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu.

TIFF 2012 Revisited

„Oslo, 31. august” a câștigat în iunie Trofeul Transilvania + premiul pentru cel mai bun scenariu la TIFF și am scris despre el atunci. Dar și alte filme au luat premii, iar eu am recuperat palmaresul pe parcursul ultimelor săptămâni. Iată câteva impresii despre trei filme care au impresionat juriul.

De jueves a domingo (Chile/Olanda, 2012)

Regia: Dominga Sotomayor Castillo

Cu: Santi Ahumada, Emiliano Freifeld

Premiul câștigat: cea mai bună imagine (Bárbara Álvarez)

Probabil unul dintre cele mai bune filme ale competiției TIFF și deja remarcat și prin alte părți, „De joi până duminică” este povestea unei excursii de week-end a unei familii pe cale să se destrame, totul privit din perspectiva celor doi copii, în special din cea a fiicei cea mare, Lucia, care începe să își dea seama că ceva nu este în regulă cu părinții ei. Într-adevăr, imaginea filmului este foarte bună, iar modul în care Dominga Sotomayor și colaboratoare ei din spatele camerei, Bárbara Álvarez, redau perspectiva copilului dovedește mult talent și preocupare pentru subiect. Din păcate, filmul este ușor inconstant în privința acestei perspective, adeseori făcându-se switch-ul înspre punctul de vedere al mamei, dar nu și al tatălui, ceea ce, pe de o parte, ne privează de the other half of the story și, pe de alta, ne îndepărtează de Lucia, cea cu care ar trebui să ne identificăm. De asemenea, există sentimentul acela neplăcut că „nu se întâmplă nimic”, iar la final nu putem știi cât de mult au înțeles copiii din ceea ce s-a întâmplat. Oricum, mai puțin decât publicul, pentru care obiectul certurilor dintre părinți devine evident mult prea repede, iar ceva mai „profund” nu se ivește după aceea. Rating: 3/5.

Klip (Serbia, 2012)

Regia: Maja Miloš

Cu: Isidora Simijonovic, Vukasin Jasnic

Premiul câștigat: cea mai bună regie

„Klip” este un fel de „Ultimul tango la Paris” meets ”WebSiteStory” și transpus în lumea adolescenților din Belgrad. Personajul principal este Jasna, de vreo 14-15 ani (bănuiesc), care trăiește dintr-o petrecere în alta, înregistrând mare parte din acestea pe telefonul său mobil. Totul s-ar putea să fie însă un mod de a-și ascunde suferința pe care o simte fiindcă tatăl ei este bolnav de cancer. Comportamentul ei devine din ce în ce mai periculos, mai ales odată ce începe o relație sexuală cu tânărul Djole. Problema mea cu filmul acesta este că, odată ce petrecem atâta timp în lumea acestor pițipoance, ar trebui și o doză de ironie, care filmului îi lipsește. Dimpotrivă, tonul este unul super-serios. Iar eu, unul, nu pot să iau în serios o narațiune atât de convențională (fata rea, care are daddy issues, dar de fapt vrea să fie fată bună). Cât despre scenele de așa-zis „sex extrem”, acestea testează cu adevărat credibilitatea poveștii, dar eu tind să fiu de acord - în ton cu discursul ușor feminist al filmului - că o fată precum Jasna ar accepta o astfel de relație în care partenerul o domină din toate punctele de vedere. Cu ceea ce am rămas cu adevărat din „Klip” sunt cei câțiva actori tineri care par să aibă un talent înnăscut și curajul de a aborda cele mai dificile scene. Rating: 2/5.

Teddy Bear (Danemarca, 2012)

Regia: Mads Matthiesen

Cu: Kim Gold, Lamaiporn Hougaard

Premiul câștigat: cea mai bună interpretare (Kim Gold)

La fel ca și ”Bullhead”, filmul belgian nominalizat la Oscar-ul pentru film străin anul trecut, ”Teddy Bear” este povestea unui bărbat care dincolo de un exterior musculos, aproape înfricoșător, ascunde o inimă mare. Dennis (Kim Gold) este un culturist profesionist care încearcă să își găsească o prietenă, în ciuda timidității și a unei mame ultra-posesive. O va găsi pe iubirea vieții sale tocmai în Thailanda, în persoane proprietarei unei săli de sport. Toată această poveste este uneori exagerată, iar nivelul de awkwardness crește de la o scenă la alta. Totuși, lui Kim Gold pare să i se potrivească acest rol de minune și nu mă miră că a fost apreciat pentru interpretarea sa. Mai mult, ”Teddy Bear” pare să îi fi deschis calea înspre alte roluri, fiind deja angajat să apară în ”The Fast and the Furious 6” (ceea cea nu e deloc rău pentru un fost jucător de fotbal și apoi bodybuilder danez). Ar mai fi de menționat că originea acestui film este - la fel ca în cazul multor filme de debut - într-un scurtmetraj pe care Mads Matthiesen și Kim Gold l-au făcut împreună în 2007 și care se numea, simplu, ”Dennis”. Rating: 2.5/5.

Le tableau (Franța/Belgia, 2011)

Le tableau

(Franța/Belgia, 2011)

Regia: Jean-François Laguionie

Scenariul: Jean-François Laguionie, Anik Leray

Rating: 4/5

Tocmai am văzut ultimul film al animatorului francez Jean-François Laguionie la retrospectiva Anim'est de la Cluj-Napoca. „Le tableau” este povestea personajelor dintr-un tablou. Ei se împart în trei caste - Les Toupins (Isprăviții), Les Pafinis (Jumăticii) și Les Reufs (sau Les Roughs, Schițele). Disprețuitori față de ceilalți, Isprăviții le interzic accesul în Castel și plănuiesc să scape odată pentru totdeauna de „indezirabili”. Singura soluție ar fi ca Pictorul să se întoarcă și să își termine creația, dar fiindcă acest lucru tot întârzie să se întâmple, trei personaje, câte unul de fiecare tip, pornesc în căutarea Creatorului, în afara tabloului, ”Prometheus”-style.

Laguionie combină diverse stiluri de animație. În timp ce decorurile sunt în două dimensiuni (și, de obicei, pe mai multe layers), personajele sunt create în 3D, dar contururile care le sunt aplicate atenuează cele trei dimensiuni, astfel încât ele se integrează destul de bine cu fundalul. Privind prima parte a acestui film, poți sesiza senzația de profunzime pe care realizatorii o obțin prin suprapunerea mai multor straturi de animație. Odată ce se pătrunde în atelierul Pictorului, decorurile devin și ele tridimensionale, iar înspre final sunt integrate chiar și imagini live-action.

„Le tableau” este plăcut ochiului, foarte bine animat și bogat din punct de vedere estetic. Mai mult de atât, oferă și destule teme de gândire sau măcar de discuție, fiind un film care vorbește, destul de pe față, despre creația artistică și creația vieții, despre trecerea timpului, despre egalitate socială etc. Inclusiv din aceste motive cred că este și un film pentru toate vârstele, cu două posibile rezerve: muza dintr-un alt tablou care e la bustul gol în fiecare scenă în care apare și câteva secvențe mai „înfricoșătoare”, precum cea în care sunt descoperite tablouri pe care Pictorul le-a distrus din motive necunoscute. Dar fiindcă principalul punct de atracție - cel puțin inițial - al filmului este estetica sa, vă las cu o galerie foto, care să vă convingă să căutați acest film:

P.S.: Plume, strania Schiță care se aventurează în afara tabloului, îmi pare foarte similară cu omulețul lui Gopo din „Scurtă istorie” (și altele). Nice touch, I thought...

Comedy Cluj 2012 - Day One

Tucker and Dale vs Evil (2010, r. Eli Craig)

Am mai vorbit deja despre comedia horror ca fiind un gen greu de stăpânit, dar și subapreciat. În ultima vreme, producțiile de acest gen (vezi ”Scream 4” sau ”The Cabin in the Woods”) mizează tot mai mult pe pastișă și pe abordarea meta, post-modernă, iar o comedie horror autentică (precum ”Re-Animator”) pare să fie din ce în ce mai rară. ”Tucker and Dale vs Evil” este mai degrabă o parodie a genului și personajele interpretează întâmplările pe care le trăiesc și pe care nu le înțeleg din perspectiva convențiilor filmelor de groază (adolescenții sunt convinși că sunt într-un horror à la ”Texas Chainsaw Massacre”, în timp ce cei doi hillbillies nevinovați sunt convinși că sunt victimele colaterale ale unui cult de sinucigași). Filmul nu dezamăgește, durează exact cât de mult trebuie și are personaje mai tridimensionale decât v-ați putea aștepta într-o primă fază (ok, doar două dintre ele, dar e de ajuns și așa). 

”The Trip”

The Trip (2010, r. Michael Winterbottom)

În 2005, Michael Winterbottom făcea alături de Steve Coogan și Rob Brydon o mică capodoperă intitulată ”A Cock and Bull Story”, excelentă satiră britanică aflată undeva la intersecția dintre ”8 1/2” și ”Barry Lyndon” (da, este posibil așa ceva). ”The Trip” este corolarul inutil, televizual și ineficient al acestui mare film. Editat dintr-un serial TV de 6 episoade, îi urmărește pe Coogan și Brydon vizitând nordul Angliei, luând prânzul la restaurante selecte și etalându-și (în scene câteodată interminabile) talentul pentru imitarea unor voci celebre (Pacino, Hopkins, Connery, Caine etc.) ”The Trip” insistă pe criza vieții de mijloc și auto-lamentarea persoanei create de Coogan, în timp ce Brydon pare mai degrabă un simplu clovn. Montat stângace și cu lungimi obositoare pe alocuri, filmul nu are nimic de zis ce nu s-a spus deja și nu și-ar fi putut găsit locul în competiția festivalului în absența celor trei nume mari (more or less) de pe generic.

Hot Shorts

”Hot Shorts” este o colecție de trei scurt-metraje (sau, mai degrabă, mediu-metraje) românești, singura de acest fel - dacă excludem „Amintiri din Epoca de Aur” - care primește o lansare „oficială” în cinematografe. Cele trei filme nu au prea multe lucruri în comun (în afară de câțiva interpreți), așa că singura metodă de a vorbi despre ele este să le luăm separat, în ordinea din program.

În film la Nașu' (2012)

Regia: Cristina Jacob

Cu: Alin Panc, Diana Dumitrescu

Evenimentele din acest filmuleț amuzant se petrec în jurul turnajului lui ”Youth Without Youth”, regizat de Coppola în România. Doi figuranți care trebuie să culeagă un alt figurant de dincolo de frontieră se trezesc prinși într-o încurcătură kafkiană în vama moldovenească. Ritmul filmului este relativ sprințar, dar nu se poate vorbi de cine-știe-ce calități sau ambiție din partea realizatoarei. Singurul pay-off al filmului este cameo-ul vocal al lui Coppola, ușor jenat, ușor nelalocul său parcă. Interpretările sunt slabe all-around (sau cel puțin neregizate), dar ele culmină cu Florin Călinescu imitându-l prelung pe Brando în ”The Godfather”. Există, totuși, un singur moment de adevărată inspirație în acest film: falsul final, în care genericul de sfârșit este oprit, iar calvarul personajelor principale continuă, în vama românească de această dată.

Bora Bora (2011)

Regia: Bogdan Mirică

Cu: Alexandru Potocean, Ion Sapdaru

Premiat sau măcar prezentat la mai multe festivaluri internaționale cvasi-importante (TIFF, Angers, dar și Locarno), ”Bora Bora” este categoric cel mai bun dintre cele trei. E drept că este și cel în care regizorul își face cel mai bine simțită prezența. Cadrele care compun prima parte a filmului sunt lungi, testând aproape limita de anduranță a spectatorului, dar ele reușesc să acumuleze tensiune (dar și frustrare), care este eliberată în finalul filmului, în care ritmul montajului accelerează de la o tăietură la următoarea, iar patru „scene” care au loc în aceeași locație converg într-o splendidă serie de accidente. Este foarte interesant cum Bogdan Mirică controlează timpul în filmul său: o conversație lungă sau o partidă de dragoste eșuată sunt prezentate integral în real-time, în unul, maxim două cadre, dar între două secvențe pot trece chiar luni întregi, fără ca acest lucru să fie clar imediat. ”Bora Bora” are și o dimensiune satirică, îndreptată asupra mai multor ținte: criza și investitorii străini, dar și „milițieni” sau jurnalistele care transmit efectiv de la fața locului.

Tatăl meu e cel mai tare (2011)

Regia: Radu Potcoavă

Cu: Alfred Wegeman, Gavril Pătru

Regizat de un nume care nu îmi spune nimic, ”Tatăl meu e cel mai tare” (cunoscut și sub numele de ”Daddy Rulz”) este un succes nu prin prisma calităților tehnice sau regizorale, ci prin faptul că spune o poveste coerentă de la un capăt la altul, fără să îți lase timp să te gândești prea mult la eventuala morală sau la ce se întâmplă în spatele camerei. Este un film „de cartier”, un gen foarte greu de pus în practică - mai ales la noi - și care poate foarte ușor să devină ridicol sau ultra-violent. Trebuie să recunosc că, fără să se zgârcească la capitolul pumni, picioare și înjurături, Radu Potcoavă (care a scris și scenariul) a reușit să facă un film care, pe lângă doza de „realism”, poate să atingă și o coardă sensibilă. Într-o oarecare măsură, acest lucru se datorează și actorilor, în specia celor doi actori-copii care sunt absolut perfecți. Gavril Pătru în rolul tatălui merită și el să fie menționat, mai ales fiindcă i-am reținut figura din „Despre alte mame” și fiindcă pare să aibă un approach diferit asupra actoriei de film față de ce vedem de obicei în cinema-ul românesc.

Deci, cu ce am rămas?

În primul rând, am învățat că se pot face filme bune și la MediaPro. Iar, în al doilea rând, astfel de compilații ar merita lansate mai frecvent, măcar pe DVD, dacă nu în cinematografe. Filmele scurte românești își pot găsi un public dedicat, dar pentru acest lucru trebuie să existe o cale prin care ele să fie distribuite înspre acest public. Deocamdată avem câteva festivaluri de film, apariții ocazionale pe TVR sau Cinemax și internetul pe care încă nu ne putem baza pentru a avea acces deplin la astfel de producții.

„Lună Plină” - Recomandari (Partea I)

Partea I - The Classics

Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (F.W. Murnau, 1922)

***

Primul mare film cu vampiri și prima adaptare, neautorizată, a romanului lui Bram Stoker, „Dracula”, a supraviețuit 90 de ani ca moment de referință al expresionismului german. Nu cred că este cel mai bun film al lui Murnau (de fapt, cred că nici nu intră între primele trei), dar este filmul pentru care regizorul german este cel mai cunoscut și acesta nu este decât unul dintre motivele pentru care trebuie văzut cu orice preț. Mai ales într-o proiecție în aer liber, cu acompaniament live.

The Rocky Horror Picture Show (Jim Sharman, 1975)

***

Frank-N-furter is returning to his native Transylvania, ar trebui să fie headline-ul acestie proiecții... Deși nefiind tehnic un horror, filmul are părțile sale terifiante (mai degrabă din alte motive). ”Rocky Horror...” este o deconstrucție camp a filmelor de serie B, horror și SF, realizat din dorința de a sfida moravurile și prejudecățile. Tim Curry rupe ecranul în rolul lui Frankfurter, iar cântecele sunt (cu câteva excepții) catchy, fredonabile și adictive. Nu cred că este un film prea bun, dar faima îl precede, iar cultul format în jurul său îl recomandă.

The Thing (John Carpenter, 1982)

***

Cunoscut drept una dintre rarele ocazii în care un remake este mai bun decât originalul, horror-ul antarctic al lui John Carpenter este recunoscut pentru efectele sale de machiaj inovatoare, dar filmul devine misterios și neliniștitor grație modului în care este filmat și editat, cu elipse temporale frustrante în care creatura face noi victime. Spectatorul răspunde mai puternic la ceea ce nu vede și la ceea ce îi este ascuns, iar de aceea filmul este mai complex și mai bogat decât pare la prima vedere, iar impun vizionări repetate se impun. Acum numai dacă ar exista un festival care să proiecteze o peliculă restaurată... Oh, right!

To be continued...

Total Recall (SUA/Canada, 2012)

Total Recall

(SUA/Canada, 2012)

Regia: Len Wiseman

Cu: Colin Farrell, Kate Beckinsale, Jessica Biel, Bryan Cranston, Bill Nighy

Rating: 2/5

Există trei mari filme SF adaptate după operele lui Philip K. Dick, făcute la aproximativ un deceniu distanță unul de celălalt: Blade Runner (Ridley Scott, 1982) - Total Recall (Paul Verhoeven, 1990) - Minority Report (Steven Spielberg, 2002). Această serie extraordinară este întreruptă acum (dacă e să ignorăm ”The Adjustment Bureau”) de remake-ul după ”Total Recall”, un film neinspirat și care probabil nu ar fi trebuit făcut. Noua versiune îl are pe Colin Farrell în rolul interpretat de Schwarzenegger în filmul lui Verhoeven, care de data aceasta este un muncitor într-o colonie a viitorului, care s-ar putea sau nu să fie un spion. Plot-ul și complotul care includeau o călătorie pe Marte, mutanți și un reactor care controlează atmosfera de pe planeta roșie sunt aici înlocuite cu un destul de convențional conflict între muncitorii din colonie, care au o mișcare de rezistență de partea lor și stăpânitorii care vor să curețe colonia și să o transforme în spațiu de locuit pentru cei privilegiați. Nu am citit nuvela lui Dick după care filmele sunt bazate, deci nu știu care poveste este mai aproape de „original”, dar re-imagining-ul versiunii din 2012 mi se pare un pas înapoi.

E greu să mă gândesc la ceva ce mi-a plăcut cu adevărat la filmul lui Len Wiseman (evident, un surname ironic). Pe de o parte, cred că cel mai reușit aspect al filmului este design-ul, în special colonia, care în cele câteva cadre panoramice pe care le vedem ne amintește de jegul urban din ”Blade Runner”. Dar în majoritatea secvenețelor, am avut impresia că actorii se află într-un decor strâmt, dar amplificat artificial de efecte speciale. Zona „bogaților”, Federația Britanică sau cum s-o fi numind, pe de altă parte, cu autostrăzile ei suspendate pe deasupra unui Big Ben lipit neglijent pe fundal, pare mai mult desprinsă din „Minority Report”, dar în mare parte denotă mai degrabă lipsă de imaginație. La fel și ”lumea de dincolo”, distrusă de armele chimice, care în loc să semene cu un loc real, pare mai degrabă un nivel dintr-un joc video. Ceea ce ar fi putut fi în avantajul filmului, dar nimeni nu a știut să profite.

Nu vreau să compar filmul de față cu cel făcut de Verhoeven, dar o diferență mi se pare esențială. Filmul din 1990 are coaie în cel mai puternic sens al cuvântului. Nu este un film perfect, nici pe departe, dar nu face compromisuri așteptărilor publicului și nu se dă înapoi de la a pune pe ecran cele mai twisted fantezii ale autorului său (și Verhoeven cu siguranță nu duce lipsă de acestea - vezi și aici). Iar pe cât de explicite erau imaginile sale, pe atât de ambiguă era povestea, despre care nu putem știi dacă este vis, realitate, delir sau o combinație dintre toate acestea. În 2012, ”Total Recall” este PG-13, granițele dintre vis și realitate sunt bine definite, dar încă avem o femeie cu trei țâțe, pentru că realizatorii nu au înțeles nimic din primul film.