Deux films francophones d'Afrique

Din diferite motive și constrângeri, singurele două filme pe care le voi vedea luna aceasta la Festivalul Filmului Francofon sunt cele de mai jos. Ambele sunt interesante în felul lor și merită câteva cuvinte.

Moloch tropical (Haiti/Franța, 2009)

Regia: Raoul Peck 

Cu: Zinedine Soualem, Sonia Rolland, Mireille Metellus

Deși tehnic nu este un film african, regizorul său Raoul Peck (căruia festivalul de față îi oferă o mini-retrospectivă) a fost format în Congo. Personajul principal din ”Moloch tropical” este inspirat de fostul dictator al Haiti-ului Jean-Bertrand Aristide, care a fost în mod succesiv ales (în mod democratic) și apoi îndepărtat prin câte o lovitură de stat. În filmul lui Peck, șeful statului organizează o petrecere de Ziua Independenței într-o veritabilă fortăreață de pe vârful unui munte. Însă aparențele nu sunt ceea ce par, iar dincolo de pregătirile oficiale, un prizonier este torturat, invitații străini contramandează, iar rebelii se organizează. Din punct de vedere vizual, arată superb (deși imdb ne spune că ar fi film de televiziune). Faptul că totul se petrece într-un interval de 24 de ore, într-o singură locație, aduce un plus de suspans și claustrofobie. Mi-a plăcut filmul și mi s-a părut interesant, chiar dacă narativ este all over the place.

La pirogue (Franța/Senegal/Germania, 2012)

Regia: Moussa Touré

Cu: Souleymane Seye Ndiaye, Laïty Fall, Malaminé 'Yalenguen' Dramé

Anul trecut au fost mai multe filme în care protagoniștii pluteau în derivă la bordul unor ambarcațiuni nepotrivite pentru a traversa oceanele. După ”Life of Pi” și ”Kon-Tiki”, pe un scenariu asemănător este clădit și „La pirogue”, în care 30 de senegalezi vor să ajungă pe țărmurile Spaniei la bordul unei simple pirogi, pe drum întâlnind obișnuitele obstacole: furtuni, motoare care nu mai funcționează, certuri între pasageri etc. Din păcate, Moussa Touré pare să nu aibă răbdarea necesară pentru a construi personaje solide și de a dezvolta situațiile în care acestea evoluează. Momente importante (precum decizia personajului principal de a se alătura echipajului sau discuțiile de pe barcă) sunt expediat mult prea rapid. Filmului îi lipsește tensiunea și sentimentul (atât de necesar) că ceva rău de poate întâmpla la orice pas. Asta până în ultimele 30 de minute, când regizorul parcă se dezmeticește și găsește inspirația pentru a încheia filmul cu un deznodământ care este oarecum optimist, dar nu este deloc happy-end-ul ușor de anticipat. 

Comedy Cluj 2011: Defendor & Adalbert

Defendor (Peter Stebbings, 2009), filmul care a deschis oficial festivalul de anul acesta, este un indie canadian, cu Woody Harrelson în rolul unui inadaptat social, care se îmbracă în super-erou și atacă diverși interlopi și polițiști corupți, în căutarea arch-nemesis-ului său, Captain Industry. După ”Defendor” au apărut și alte filme pe aceeași temă, inclusiv ”Kick-Ass” (bazat pe un comic, dar totuși) și, mai recent, ”Super”, dar în timp ce acestea mizează pe acțiune și pe estetica de benzi desenate, ”Defendor” e un film foarte bine ancorat în realitate, spre deosebire de eroul său. Comedie neagră, aluzii la clișeele filmelor cu super-eroi, elemente de thriller și dramă televizuală se contopesc într-un produs final care mi-a plăcut filmul mai mult decât mă așteptam. Dar filmul nu ar fi fost nimic fără interpretarea lui Harrelson, care face un personaj foarte ușor de simpatizat, un fel de Forrest Gump justițiar, nu foarte inteligent, dar hotărât să schimbe lumea prin forțele proprii. 

Visul lui Adalbert este singurul film românesc din competiția festivalului (și, cred, singurul film românesc care a fost în competiție la Comedy Cluj). Regizat de Gabriel Achim, filmul stă de fapt pe umerii lui Gabriel Spahiu, care interpretează un angajat al Biroului de Protecția Muncii al unei uzine din Prahova, în anul 1986, a cărui sarcini par să fie realizarea de reconstituiri și documente video. Cu ocazia sărbătoririi a 65 de ani de la înființarea Partidului Comunist, el pregătește și un film mai experimental, intitulat ”Visul lui Adalbert”, tot pe tema siguranței la locul de muncă. Filmul este încă unul dintre acelea care își bate joc de comuniști și ultimul act al filmului este plin de discursuri în bine-cunoscuta limbă de lemn a vechiului regim. Filmul se revendică de la ”Reconstituirea” lui Pintilie și chiar face trimitere aproape directă, dar ”Reconstituirea” nu este filmul cu care să te compari și cred că ”Visul...” pierde mult prin simpla comparație. Singurul punct de interes pe care îl oferă filmul este faptul că este filmat, în marea sa parte, în Super VHS și la un aspect ratio de 1.33, un format care se potrivește cu perioada pe care filmul o evocă și cu pasiunea personajului pentru filme pe casete video. Singurele scene filmate în alt format sunt cele din filmele produse pentru uzină, filmate în Super8 și, posibil, o scenă în care este povestită o întâmplare cu o vulpe, care pare un pic mai HD decât restul filmului. ”Visul lui Adalbert” este un film inegal, dar onest, cu o doză substanțială de umor negru și minimalism tipic pentru filmele românești din ultima vreme, dar care nu depășește nivelul unui film experimental, „de școală”.

San qiang pai an jing qi (China/Hong Kong, 2009)

San qiang pai an jing qi

(China/Hong Kong, 2009)

Regia: Yimou Zhang

Cu: Dahong Ni, Ni Yan, Xiao Shen-Yang

Rating: 2/5

”A Woman, a Gun and a Noodle Shop” este o dezordine de remake după excelentul noir de debut al fraților Coen, ”Blood Simple”. Povestea este, în mare parte, aceeași, chiar dacă este plasată undeva în China medievală: un soț bogat și gelos angajează un soldat să îi omoare soția și amantul acesteia (care, la rândul lor vor să scape de el), dar soldatul își face propriul plan și întorsăturile de situație care urmează nu se abat prea mult de la original. 

Sincer, mă așteptam la mult mai mult de la Yimou Zhang, un regizor care nu are nevoie să facă un remake de mâna a treia ca să aducă oamenii la film sau ca să experimenteze artistic (”Raise the Red Lantern” este un clasic, iar ”Hero” este unul dintre filmele pe care le-am trecut în topul deceniului trecut). ”Blood Simple” avea umor negru, atmosferă, personaje delicios de dezagreabile și era o foarte interesantă deconstrucție și re-invenție a unui gen care părea deja fumat (și pe care frații Coen aveau să o continue, intermitent, în filmele lor viitoare). ”A Woman, a Gun and a Noodle Shop” e, mai degrabă, o comedie trăznită în care, din când în când, mor oameni. Filmul nu își găsește un ritm bun, astfel încât avem secvențe de câte cinci-zece minute în care nu se întâmplă mai nimic, iar personajele se învârt în jurul aceluiași plot point. Nu mi-a prea plăcut nici modul în care a fost filmat. Yimou de obicei folosește culori pentru a da tonul scenelor și a-și caracteriza personajele, dar aici nu se vede coerența utilizării lor. Aceasta, în cominație cu obiectivele cu unghi larg, îi dau filmului un look straniu, de documentar televizat. Iar scenele de day for night sunt groaznice. Singura secvență extraordinară (care parcă întrerupe documentarul ca o reclamă) este prepararea acrobatică a tăiețeilor.

Actorii sunt histrionici și împiedicați (la propriu), cu excepția tipului care îl joacă pe soldat - având doar vreo două-trei replici și o expresie neschimbătoare (până în ultima scenă), ne amintește de Alain Delon în ”Le Samourai” și e schimbarea majoră față de original, unde personalitatea detectivului jucat de M. Emmet Walsh era complet diferită. Cel mai bun lucru care se poate spune despre film este că e foarte ușor să nu fie luat în serios. Iar povestea rămâne interesantă, chiar dacă modul în care este tratată lasă de dorit.

Pithy Reviews (4)

Making long stories short, since about last week...

Le quattro volte / The Four Times

(Michelangelor Frammartino, 2010)

A shepherd, his goats, a tree and some pieces of coal. These are, one by one, the heroes of Frammartino's unique film, that defies all genre classifications. "Le quattro volte" is almost silent, but visually and thematically rich, one of my favorite film of the (last) year.

Rating: 4 out of 5

The Age of Stupid

(Franny Armstrong, 2009)

Alarmist global warming documentary, presented by the late Pete Postlethwaite, as a man from the future (2054, if I remember correctly), who warns his contemporaries not to make the same mistakes we did. The movie crams in a few hard facts between a bunch of "human interest stories", that don't always succeed in raising the viewer's interest.

Rating: 2.5 out of 5

Turin Horse

(Bela Tarr, 2011)

Reportedly, Bela Tarr's last film is a bit difficult to rate. At two and a half hours of length, it's comprised of only about 30 shots. Visually, the black and white cinematography as well as the elegant tracking shots are amazing. Unfortunately, there doesn't seem to be any moral or point to the story, other than the fact that the end of all things is coming. But while it's there on the screen, it's a hypnotic and unique experience.

Rating: 3.5 out of 5

”British Documentary” - Day One

Între 27 și 30 mai are loc la Cinema Florin Piersic din Cluj micro-festivalul BRITISH DOCUMENTARY, a cărui titlu spune cam despre ce este vorba. Filmele de azi au fost:

 The Age of Stupid (r. Franny Armstrong, 2009), primul film din festival, este un documentar alarmist despre schimbările climatice, spus din perspectiva unui supraviețuitor al acestora din anul 2055. Regretatul Pete Postlethwaite îl interpretează pe acesta și narează o bună bucată din film. În afară de acest artificiu, ”The Age of Stupid” urmează un șablon destul de familiar: în total, vreo 6-7 povești, reunite prin interludii animate care oferă cele câteva fapte științifice necesare pentru a sensibiliza/speria publicul. Într-un fel, filmul fuge cam după mulți iepuri deodată… Petrolul, Iraq-ul, Katrina, morile de vânt din Anglia, Mont Blanc, o nouă companie aeriană indiană, sărăcia din Nigeria și altele sunt toate subiecte ale acestui film. Nici nu prea există o a doua opinie în niciunul dintre aceste cazuri. Dar, pe de altă parte, există câteva momente foarte reușite, grație celor câteva personaje care sunt foarte bine alese și interesante din punct de vedere dramatic: supraviețuitorul uraganului care lucrează pentru Shell (care dă și titlul filmului), tânăra africană care vrea să fie medic, bătrânul ghid montan din Alpii francezi sau afaceristul indian, care este ridicol de clueless. 2.5/5

  

Here’s Johnny (r. Kat Mansoor, 2008) este un scurt documentar (ceva mai puțin de o oră) despre desenatorul britanic Johnny Hicklenton, artist de benzi desenate „horror”, care suferă de scleroză multiplă. Filmul prezintă corect și în detaliu manifestările bolii și aceasta este marea reușită a filmului (chiar dacă lasă un pic de loc pentru tratamentele alternative, cu eficacitate nedovedită). Din păcate, filmul nu este foarte antrenant din punct de vedere narativ. La început, povestea este spusă prin desene și animații narate de Hicklenton, procedeu care este apoi abandonat (aș fi preferat să fie continuat, fiindcă oferă o expresie artistică suferinței personajului). În rest, filmul constă în mare parte din înregistrări cu Hicklenton și nu își găsește un ritm, pentru că montajul nu urmărește un fir narativ, fiind mai degrabă o colecție de „mărturii”. 2/5

RO 2011 - Partea a 2-a: Copilăria lui Icar

L'enface d'Icare / Copilăria lui Icar

(România/Franța/Elveția, 2009)

Regia: Alex Iordăchescu

Cu: Guillaume Depardieu, Alysson Paradis, Carlo Brandt, Doroteea Petre, Sophie Lukasik

Rating: 1/5

Malpraxis

Debutul în lung-metraj al lui Alex Iordăchescu se remarcă mai degrabă prin faptul că este ultimul film al lui Guillaume Depardieu. Fiul lui Gerard s-a îmbolnăvit de pneumonie în timpul filmărilor, murind apoi în urma complicațiilor într-un spital din Franța. Având în vedere decesul protagonistului (plus celelalte tare, mai vechi, ale acestuia), îmi închipui că ”L'enfance d'Icare” a fost un film foarte greu de realizat, de terminat și, apoi de vândut. Iar acest lucru se vede.

În esență, filmul este povestea unui avocat care și-a pierdut un picior în urma unui accident de motocicletă. Pentru a-și recăpăta umanitatea, se înrolează în clinica unui savant dubios (nu departe de Faust sau Dr. Monroe), care vrea să descopere secretul nemuririi. Tratamentul pe care acesta i-l aplică pacientului Vogel (=pasăre... get it?) are efecte secundare neașteptate, iar filmul se afundă curând într-o stranie confuzie halucinatorie. Probabil Iordăchescu are impresia că face un film experimental, de factură lynch-iană, dar rezultatul nu atestă decât o lipsă de regie. Actorii par incapabili să înțeleagă sau să urmărească indicații regizorale sau regizorul nu știe să le ofere. Există o discordanță totală între jocul actorilor, iar munca regizorului de imagine Marius Panduru pare la fel de haotică, închistând personajele în cadre și decoruri fără personalitate. Nu dau, însă, vina pe Panduru, care este un DOP talentat (vezi și „Periferic”, „Cea mai fericită fată din lume”, „A fost sau n-a fost?”, chiar și „Eu când vreau să fluier, fluier”), iar în unele momente acesta pare să aibă chiar inspirație (precum un lungplan secvență în care Depardieu și Beandt discută la patul bolnavului, cu o fereastră în spate, cei doi părând simple siluete).

Problemele filmului continuă. Scenariul este inept, bazat pe fantasmagorii științifice și medicale. Montajul pare să pună cap la cap toate scenele filmate, fără nicio noimă, iar cele 100 de minute al filmului trec foarte, foarte greu... Cât despre Depardieu, el pare mai degrabă o fantomă cașectică pierdută într-un film care încetează să mai fie despre personajul său după primul act. Jocul său nu este grozav, dar lungile sale absențe (neexplicate!) din narativ atrag atenția asupra haosului total care - bănuiesc - a fost post-producția „Copilăriei lui Icar”, pe fondul unei proaste concepții inițiale.

De azi la cinema - "Desert Flower"

Desert Flower

(UK/Germania/Austria, 2009)

Regia: Sherry Horman

Cu: Liya Kebede, Sally Hawkins, Timothy Spall, Craig Parkinson

Rating: 2/5

Începând cu 15 aprilie, rulează la noi în cinematografe (bine, deocamdată doar în București și Cluj) ”Desert Flower”, pe care l-am văzut anul trecut la TIFF. În mod normal, nu m-aș obosi să scriu despre el, dat fiind faptul că nu este un film foarte bun. Din contră, este mai degrabă prost jucat (cu excepția semi-omniprezenților Sally Hawkins și Timothy Spall) și regizat ca un film de televiziune, cu tot ce implică acest lucru: un aspect vizual curat, dar neinteresant, inspirat de o poveste adevărat cu bagaj sentimental etc. Dar consider că este un film important, în ciuda neajunsurilor, pentru că pune în lumină o problemă complexă (etică, religioasă, dar și de sănătate) - circumcizia feminină, o practică barbară foarte răspândită în unele țări africane. Faptul că problema este pusă în discuție foarte serios (chiar dacă filmul are un ton ușor populist), filmul merită (/ar trebui?) văzut fie și doar pentru acest motiv.

Go Get Some Rosemary aka Daddy Longlegs (SUA, 2009)

Go Get Some Rosemary aka Daddy Longlegs

(SUA, 2009)

Regia: Ben Safdie, Joshua Safdie

Cu: Ronald Bronstein, Sage Ranaldo, Frey Ranaldo, Eleonore Hendricks

Rating: 3.5/5

Am vorbit mai demult despre ”The Pleasure of Being Robbed”, primul lungmetraj al lui Josh(ua) Safdie, cu Eleonore Hendricks în rolul principal. Pentru al doilea său lungmetraj, Joshua îl co-optează pe fratele său, Ben (amândoi fiind, de fapt, crescuți cu aparatul de filmat în mână) să îl ajute să creeze acest film vizibil auto-biografic, despre Lenny, un tată impulsiv, iresponsabil și, probabil, mizantrop, angajat ca proiecționist la un cinema din New-York, care petrece două săptămâni pe an alături de cei doi băieți ai săi (de 7 și de 9 ani). În aceste două săptămâni, Lenny trece prin toate emoțiile posibile, fără să încerce să creeze un cadru coerent și stabil în care copiii săi să crească și să se maturizeze, pentru că, probabil, nici el nu este un om matur.

Chiar dacă filmul este contemporan, nu s-ar spune că nu ar putea avea loc în anii '80, când Josh și Benny Safdie au copilărit într-o familie destrămată. Pentru rolul lui Lenny, care ține locul tatălui lor, l-au ales pe Ronald Bronstein, care face o interpretare magistrală. Vorbesc serios când spun că este, probabil, una dintre cele mai interesante portrete cinematografice create în ultimii doi ani, iar un Gotham Award pentru cel mai promițător actor pare să confirme talentul unui actor (dar și regizor al unui film din 2007, ”Frownland”) semi-profesionist. Interpreta din ”The Pleasure of Being Robbed”, Eleonore Hendricks, reapare aici într-un rol complet diferit de impulsiva și aeriana Eleonore din filmul ei precedent, în timp ce Abel Ferrara, un alt regizor new-york-ez care a lucrat mult timp la periferia industriei are un mic, dar perfid, cameo. Copiii sunt jucați de Sage și Frey Ranaldo (odraslelel lui Lee Ranaldo, chitaristul de la Sonic Youth), iar prezența lor dă un plus de autenticitate filmului, reacțiile lor fiind adesea naturale și surprinzătoare.

Stilistic, filmul se aseamănă cu ”The Pleasure of Being Robbed”. Avem aceeași cameră tremurândă care îți revelează fețele personajelor sau detaliile de decor de ca și cum le-ai privi printr-o gaură de cheie, iar privirea îți este furată de primul obiect coerent pe care îl percepi. Această privire obstruată, datorită căreia privitorul este rar conștient de întreg decorul scenei, are rolul său în percepția asupra personajelor și a dramelor lor în aceeași măsură ca și scenariul sau interpretările. Dacă în ”The Pleasure of Being Robbed” exista o secvență onirică, un vis cu ochi deschiși, Lenny din ”Go Get Some Rosemary” are un coșmar în care copiii săi nu se pot trezi din somn, un bărbat atârnă în fața geamului apartamentului său, iar Lenny strivește un țânțar uriaș care pare să îl atace. În rest, filmul păstrează aceeași atmosferă realistă, în care clasicul personaj cinematografic New-York este privit de la nivelul străzii, fără glamour, neromanțat.

Triptic Jessica Hausner

 

Vroiam să fac mai multe triptice de-a lungul vremii, preferabil fiecare în jurul operei unui cineast mai obscur sau mai puțin cunoscut. Deocamdată, însă, singurul pe care l-am reușit a fost cel despre Juraj Herz, când am ales trei filme ale regizorului slovac pe care le văzusem recent și am încercat să trag anumite concluzii și să evoc paralele între ele, chiar dacă filmele erau diferite. Pentru al doilea triptic, însă, o propun pe cineasta austriacă Jessica Hausner, unde noțiunea de triptic se potrivește mai bine, pentru că aceasta nu a făcut decât trei lungmetraje până în acest moment. Acestea sunt:

Lovely Rita (2001)

Cu: Barbara Osika, Wolfgang Kostal

Rating: 4/5

Povestea unei tinere aflată la începutul adolescenței, care este surprinsă oscilând între viața de familie și primele experiențe sexuale, foarte inadecvate. 

Hotel (2004)

Cu: Franziska Weisz, Birgit Minichmayr

Rating: 3.5/5

O altă tânără, ceva mai în vârstă decât Rita, se angajează ca recepționistă la un hotel de munte, înlocuind o fată care a dispărut fără urmă.

Lourdes (2009)

Cu: Sylvie Testud, Léa Seydoux

Rating: 3.5/5

Un grup de pelerini, toți bolnavi, se află la Lourdes, sperând la o minune din parte Fecioarei. O tânără femeie (Testud), care suferă de scleroză multiplă, pare să se fi vindecat miraculos, stârnind reacții contradictorii printre camarazii săi.

Am văzut ”Lovely Rita” la prima ediție a TIFF, în 2002. Cred că a fost singurul film din competiție pe care l-am văzut la acea dată. Și m-a luat complet prin surprindere. Nici până în ziua de azi nu am înțeles bine povestea sau personajul, acestă tânără taciturnă, care încearcă să descopere viața în cele mai nepotrivite moduri. Dar, ca regizoare, Hausner este atât de sigură pe sine încât, cu toate întrebările și nedumeririle pe care filmele sale le lasă, deznodământul pe care îl dă poveștilor sale nu este decât concluzia logică a desfășurării acțiunii. 

Barbara Osika în ”Lovely Rita”

Câțiva ani mai târziu, ”Hotel” a rulat și el la TIFF, dar de data aceasta nu a fost selectat în competiție, iar cronicile (precum și nota de pe imdb.com) sunt destul de slabe. Așa că nu am văzut filmul decât mai târziu. Iarăși am fost surprins, dar de data aceasta de răspunsul prost pe care l-a avut filmul. Abordând același stil minimalist, în expectativă, Hauner creează o atmosferă foarte apăsătoare asupra personajului principal, tot feminin, tot ușor reprimată sexual, care este terorizată de colegii săi de serviciu care, brusc, par să nu o mai accepte, de amintirea celei pe care a înlocuit-o, de pădurea din jurul hotelului, de Grota Diavolului și de povestea vrăjitoarei care locuia acolo. Sigur, toate aceste motive sunt destul de comune unui thriller de groază, dar Hausner reprimă orice clișeu, iar absența sperieturilor și a unui deznodământ clar nu fac decât să sporească sentimentul de anxietate și teamă de ceea ce va urma. ”Hotel” este un film care mi-a plăcut, dar nu a reprezentat surpriza absolută care a fost ”Lovely Rita” (pe care mă gândesc că e posibil să îl supraevaluez, dar nu îmi pasă). Din punctul de vedere al stilului, al imaginilor, dar și al design-ului sonor, se observă o evoluție față de debutul ei regizoral.

Sylvie Testud în ”Lourdes”

Și asta ne aduce la ”Lourdes”, probabil cel mai împlinit film al lui Hausner (chiar dacă mie nu îmi place cel mai mult), având în distribuție o actriță cu potență și pedigree, Sylvie Testud (onorată pentru acest rol de Academia Europeană de Film, în decembrie). La fel ca și în filmul precedent, acțiunea se petrece în mare parte într-un hotel, dar punctele de interes sunt altele. Forța divină care a intervenit (sau poate nu) este ignorată, Hausner părând să fie mai preocupată de reacțiile personajelor sale. Unitatea grupului, toți sperând la o minune, este testată atunci când Christine (Testud) își revine. Unii sunt de partea ei, alții o invidiază. Reacțiile sunt la fel de împărțite și printre reprezentații clerului care acompaniază grupul. Dar, în final, toți o abandonează, când li se pare evident că este doar o însănătoșire temporară, iar Christine însăși pare resemnată. Stilistic, planurile lui Hausner devin mai lungi, mai concentrate asupra subiectului, dar continuă preocuparea pentru folosirea cât mai eficentă a decorurilor, care adesea sunt stilizate pentru a servi mai bine narațiunii (deși nu chiar la fel de mult ca în ”Hotel”).

Opera lui Hausner merită să fie descoperită. Chiar dacă fiecare film îți testează răbdarea, niciunul nu dezamăgește în final. Iar personajele feminine pe care scenariile austriecei le creează sunt unice și fascinante.

Madeo aka Mother (Coreea de Sud, 2009)

Madeo aka Mother

(Coreea de Sud, 2009)

Regia: Joon-ho Bong

Cu: Hye-ja Kim, Bin Won, Ku Jin

Rating: 3.5/5

Dansul uitării

”Mother” începe cu o superbă secvență suprarealistă: într-un singur cadru mama jucată de Kim Hye-ja se îndreaptă înspre cameră, într-un lan de grâu. Se oprește în punctul de mai înalt, apoi începe să își legene câmpul în ritmul unui dans. Mișcările sale capătă amploare în timp ce aparatul de filmat este ridicat de o macara deasupra ei, iar melodia se apropie de climax. O tăietură bruscă de montaj și mama este în partea dreaptă a imaginii, pozând într-o ezitantă ipostază napoleoniană, iar titlul apare pe ecran, după care filmul se continuă cu un generic clasic. Mama va repeta dansul în finalul filmului. În acest moment, va fi luptat deja pentru a-și găsi adevăratul vinovat al crimei pentru care este acuzat fiul său cu retard mintal, va fi urmărit piste false, va fi descoperit că fiul său este de fapt responsabil și va fi ucis singurul martor, iar fiul său va fi fost eliberat. Iar dansul va face parte dintr-un ritual al uitării...

Filmul este fascinant pentru acest personaj matern, nedenumit. Ca femeie, nu este mai mult decât o sărăntoacă care crede în acupunctură și remedii tradiționale. Ea pretinde că există un punct pe care numai ea îl știe, situat pe un anumit meridian al corpului, care, odată stimulat, detensionează și ajută uitarea. Ca mamă, ea își domină fiul, îl protejează mai mult decât acesta are nevoie, este în stare de orice pentru a-l salva. Sentimentele ei sunt complexe: nu cred că este atât de mult dragoste, cât dorința de a se impune, de a avea pe cine domina și, nu în ultimul rând, o oarecare dependență pe care o are (sau o va avea) de fiul ei. Personajul complex jucat de Kim Hye-ja pare să cuprindă nu numai o simplă mamă cu probleme, dar un complex portret moral și psihologic al unei categorii sociale. Fiul său, Yoon Do-joon, este și el un personaj interesant, chiar dacă mult mai puțin pus în valoare. Prin el ajungem să o cunoaștem mai degrabă pe mama sa. Do-joon își dorește libertatea, își dorește să-și trăiescă viața, dar este retardat mintal (fapt pentru care mama sa s-ar putea să fie responsabilă), este agresiv cu cei care îl insultă și uită frecvent evenimente, chiar foarte importante și marcante, de parcă mama sa i-ar fi aplicat sistematic tratamentul pentru relaxare și uitare. Cele două personaje sunt interconectate cu siguranță, iar ”răul” din interiorul fiecăruia este întreținut reciproc: la fel cum mama ascunde crima fiului, la fel și fiul va ascunde, în final, crima mamei, restituindu-i trusa de acupunctură pe care a uitat-o la casa martorului crimei.

Fără a intra mai mult în detalii, mai vreau să spun că filmul este fascinant prin jocul cu aparențele, evident chiar din titlu (”mother” și ”murder” se transcriu identic în caractere coreene). Nu mă refer doar la ducerea firului narativ pe piste false, dar și la multe alte detalii, care, prin acumulare, creează confuzie și suspans , neștiind care sunt importante sau nu (mingea de golf pe care Do-joon își scrie numele, ”tortura” cu merele, nasul sângerând al victimei etc.) Bong Joon-ho (autor al The Host și Memories of a Murder) se dovedește încă o dată un virtuoz al imaginilor cinematografice, compunând secvențe fascinante, manipulând relațiile spațiale și punctând momentele esențiale în spirit aproape hitchcock-ian. Nu cred că ”Mother” este un film excepțional. Cred că petrece prea mult timp prefăcându-se că este un film polițist, încât substanța se pierde un pic. Dar fie și numai pentru jocul lui Kim Hye-ja și pentru extraordinarul său personaj, este un film care trebuie văzut.

My Son, My Son, What Have Ye Done (SUA/Germania, 2009)

My Son, My Son, What Have Ye Done

(SUA/Germania, 2009)

Regia: Werner Herzog

Cu: Michael Shannon, Willen Dafoe, Chloe Sevigny, Udo Kier, Grace Zabirskie, Brad Dourif

Rating: 2.5/5

Doi polițist de la Omucideri (Dafoe și Michael Peña) ajung la scena unei crime. Suspectul principal este rapid identificat, iar victima este mama sa (Grace Zabirskie). Tănărul Brad McCullum- jucat de Michael Shannon - se refugiază în casa sa de vizavi și pretinde că are doi ostatici. Cu ajutorul apropiaților suspectului, polițiștii reconstituie, prin flashback-uri, ultimul an din viața acestuia, care a început cu o excursie în Peru, după care acesta s-a afundat din ce în ce mai tare în nebunie, începând să audă o voce internă și să vorbească  despre Dumnezeu.

”My Son, My Son, What Have Ye Done” nu este un film foarte bun. Exercită un interes aparte datorită faptului că este regizat de Werner Herzog și produs de David Lynch, un duo cel puțin inedit. Pe de altă parte, cast-ul enumerat mai sus este impresionant și, într-adevăr, este mai multă nebunie în acest film decât în o sută altele. Problemele vin din faptul că, de această dată, Herzog nu gestionează foarte bine cadența narativă. În ciuda faptului că filmul acoperă evenimente dintr-un an întreg, printre care excursia din Peru, repetițiile la o piesă de teatru grecească (unde Brad îl joacă pe Oreste - get it?) și mai multe scene între Brad, mama sa și logodnica lui, filmul este închistat narativ în cele câteva ore în care poliția îi asediază casa. Acest lucru nu creează o claustrofobie care s-ar putea potrivi subiectului, ci mai degrabă deranjează cu fiecare reîntoarcere în trecut.

Topul istoric al anului 2009

Am ajuns și la ultimul dintre topurile din anii trecuți. Let it bleed!

1. Gomorra (Matteo Garrone)

2. Polițist, adjectiv (Corneliu Porumboiu)

3. The Wrestler (Darren Aronofsky)

4. Two Lovers (James Gray)

5. Vicky Cristina Barcelona (Woody Allen)

6. Frost/Nixon (Ron Howard)

7. Changeling (Clint Eastwood)

8. Inglourious Basterds (Quentin Tarantino)

9. Milk (Gus van Sant)

10. The Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans (Werner Herzog)

Amer (Franța/Belgia, 2009)

Amer

(Franța/Belgia, 2009)

Regia: Hélène Cattet, Bruno Forzani

Cu: Marie Bos, Cassandra Forêt, Charlotte Eugène Guibeaud

Rating: 2/5

Premisa debutului în lungmetraj a cuplului de realizatori belgieni (?) părea interesantă: un giallo experimental, care reduce trăsăturile genului la minim, insistând asupra creerii unei atmosfere specifice, apăsătoare prin intermediul imaginilor și a sunetelor/muzicii. Sunt prezentate trei momente din viața Anei. În prima parte, ea este o fetiță, terorizată de guvernantă și de recenta moarte a bunicului ei, stare care se accentuează după ce își vede părinții făcând sex în dormitor. Această primă secțiune este realizată la intensitate maximă, ca un veritabil film horror. A doua parte o regăsește pe Ana adolescentă, flirtând cu o gașcă de motocicliști, act întrerupt sever de mama sa. A treia bucată a filmului pare și ea o structură în 3 micro-acte. După o orgasmică călătorie cu taxi-ul, Ana se reîntoarce la casa copilăriei, redescoperind-o. Ziua, pare să aștepte venirea cuiva. Dar noaptea, este atacată de un străin. Taximetristul care a dus-o acasă reapare și încearcă să o salveze, dar descoperă că, de fapt, Ana nu este atacată de nimeni, dar trauma sexuală a transformat-o într-o ciminală schizofrenică, care sfârșește prin a ucide și, apoi, prin a-și lua propria viață.

Ca un giallo clasic, este possibil ca ”Amer” să fi fost un film chiar enjoyable. Mi-l imaginez pe Klaus Kinski dublat în italiană în rolul taximetristului amenințător care se dovedește a fi doar o sărmană victimă și, eventual, o actriță americană de mâna a treia zbierând, apoi rânjind în ultima parte a filmului. Din păcate, abordarea devine plictisitoare foarte repede. După câteva jolt-uri devine evident că nu pot să mențină această atmosferă prea multă vreme. Jocurile-uri în primele minute ale filmului, de culori și sunete sunt prelungite până când nu mai înseamnă nimic. Schimbarea de ton din a doua parte este binevenită (ceva mai jucăuș), dar partea a treia este groaznică. Aș putea să trec ușor cu vederea implauzibilitatea și puerilitatea deznodământului (after all, câte filme de gen nu sunt așa?), dar excesul de violență și sexualitate aberantă cu care acesta este prezentat lasă un gust mult prea amer pentru a putea fi digerat în voie.

RO 2010 - Partea a 12-a: Eva

Eva

(România, 2009)

Regia: Adrian Popovici

Cu: Amy Beth Hayes, Vincent Regan, Michael Ironside, Patrick Bergin, Maia Morgenstern

Rating: 1/5

Wow! Are rost să explic despre ce este vorba? În mare, filmul este un fel de dramă/poveste de dragoste/telenovelă amputată, având ca fundal România de dinainte și în timpul Celui de-Al Doilea Război . Mondial. Este vorbin în engleză, cu actori britani în roluri principale și ceva români episodici, care vorbesc o engleză stricată, care pare câteodată să îi molipsească și pe vorbitorii nativi de engleză din acest film. Cum vorbesc actorii e o problemă, dar și mai mare problemă este jocul lor. Foarte puține scene le ies și niciuna nu arată a fi regizată.

Impresia pe care „Eva” o lasă este că realizatorii au pus cap la cap toate scenele pe care le-au filmat, omițând doar cele care dădeau sens poveștii. În vreo două locuri, parcă își amintesc că au uitat să zică ceva și atunci folosesc flash-back-uri inutile. Scenariul este varză, povestea nu este credibilă nici măcar o secundă, realitățile istorice sunt ignorate/necunoscute, iar replicile te zgârie pe urechi (în special excesul de voice-over afectatal eroinei). Cu excepția interpretei din rolul titular, Amy Beth Hayes, care măcar arată bine, restul actorilor sunt sub-mediocri, dar partenerul ei, Vincent Regan, este absolut groaznic.

Având pretenția de a fi filmat hollywood-ian, filmul arată șters, decolorat, și nu ca în ”Saving Private Ryan” (unde se încerca simularea inregistrărilor de arhivă), ci pur și simplu fad. Nu există nicio logică pentru când sunt folosite traveling-urile, când camera este fixă și când se filmează din mână - totul pare deci ad-hoc. A, da, și mai este muzica originală (?), oribil de fals-sentimentalistă, care îți urlă ce trebuie să simți, dacă altfel nu îți poți da seama. 

Mai e ceva? Probabil că da, dar m-am săturat...

Anim'est 2010, ediția de Cluj - Ziua a 3-a

Competiția de Film Românesc

Cele 14 scurt-metraje made in Romania sunt un mix hetergoen, nu numai din punct de vedere al tehnicilor folosite, al stilului sau al tematicilor, dar și în ceea ce privește limba vorbită (cele mai multe sunt mute, câtea sunt în română, câteva sunt realizate de unguri în maghiară, altele au narațiune în engleză, iar unul este făcut de un ungur în engleză...) Există o predilecție pentru non-story, pentru fantastic și pentru absurd, iar tehnicile folosite variază de la 2D (tradițional și computerizat), la 3D, la stop-motion și tot felul de combinații dintre acestea. Voi trece acum în revistă, cu emfază pe cele care mi-au plăcut cel mai mult:

Al nouălea limb / The Ninth Limbo (regia: Ciprian Chivari, 2010)

Un filmuleț cu estetică de joc video, care redă primele minute ale unui soldat în viața de dincolo.

Black Fantastic (regia Călin Pop, 2010)

Nu l-am înțeles prea bine... Un microcosmos în care gravitează două animăluțe extraterestre verzi și un elefănțel (?) roz.

Grand Café (regia Bogdan Mihăilescu, 2010)

Cred că preferatul meu dintre filmele prezentat, ”Grand Café” este inspirat de povestea adevărată a lui Charles-Émile Reynaud, pionier al animației și al tehnicilor care precedau cinematografia, a cărui declin și faliment a fost provocat chiar de apariția acesteia din urmă. Având ca fundal un Paris alb-negru,schițat, scurt-metrajul lui Bogdan Mihăilescu recreează câteva dintre creațiile lui Reynaud, dar și primele pelicule ale fraților Lumière. Un film emoționant despre zorii filmului și animației.

How to Deal with Nonsense (regia Veronica Solomon, 2010)

Non-sens, întradevăr, dar viu și amuzant, lăsând impresia că este realizat într-un singur cadru ascendent, care urcă de pe fundul unei mări până deasupra norilor.

http://communism2010.com (regia Dénes Sántha, Damó Zsolt, 2010)

Ultra-scurt hilar care aseamănă comunismul cu un virus computerizat de care nu mai poți scăpa.

Indienii secui / Szekler Indians (regia Zoltán Balázs, Annamária Kopacz, 2010)

Foarte interesantă abordare, în stil mockumentar, în care un bărbat într-un bar vorbește despre secui de ca și cum ar fi un trib de indieni, cu credințe și obiceiuri bizare, în timp ce alți secui sunt prezentați derulîndu-și activitățile cotidiene. Desene tradiționale, foarte bine montat.

Legacy / Moştenire (regia Valeriu Căliman, 2010)

Bărbatul cu Coasa dă ortul popii (i know...), iar fiul său îi succede. Am râs absolut în continuu pentru cele câteva minute cât a durat.

Mad World (regia Andreia Dobrota, 2010)

Stop-motion, cu un pic de substrat pacifist/moralist. Impresionează modurile în care se reasamblează bucățile de argilă și ”reorganizarea” unor tablouri celebre, precum ”Guernica” lui Picasso sau o ”Compoziție” de-a lui Mondrian. Stilul liber, în care se fuge de la o reprezentare la alta, amintește de diferite videoclipuri, dar și de animații timpurii ca ”Fantasmagorie”, de Émile Cohl.

Make Love, Not Sex (regia Tamás Szőcs, 2010)

Împrumutând texte din diferite filosofii, la sfârșit lasă impresia unei glume binevoitoare.

Mátyás, Mátyás / Mathias, Mathias (regia Cecilia Felméri, 2010)

Piesa de rezistență a selecției și câștigător al Competiției de Film Românesc de anul acesta. În esență, este un documentar animat, în care realizatorii au întrebat mai mulți locuitori ai Clujului (maghiari) ce știu despre Matei Corvin, aceștia fiind ulterior animați. Recomandare nu numai datorită premisei excelente sau realizării impecabile (sunt simulate mișcării ale aparatului de filmat specifice documentarului, chiar destul de bine), dar și datorită fundalului clujean, în care statuia lui Matei Corvin nu este înconjurată de schele. Realizatorii și producătorii filmului au fost prezenți în sală și au vorbit la sfârșit, printre altele și despre necesitatea unui fond de film regional la cluj.

 

„Mátyás, Mátyás”

Obiceiuri proaste / Bad Habits (regia Oana Cătălina Gheorghiu, 2009)

Un fierar este afectat de absența războaielor. Nu mai are pentru cine face arme, așa că se inspiră din natură și creează animale metalice uriașe. Dar când design-ul unui vultur îl inspiră, în transformă într-un avion, apoi într-o aeronavă militară agresivă. Obicei prost, indeed. 2D și 3D computerizat, foarte bine realizat.

Soare răsare / Sunshine (regia Oana Nechifor, 2010)

Ca și ”Mad World”, seamănă cu unui flux al conștiinței. Animație tradițioanlă liberă, în care forme geometrice, animale și oameni se opun animației care îi creează însăși. Un filmuleț pe care mi-aș dori să-l revăd.

The Sprout (regia Gabriela Popov, 2010)

Unui răsad i se narează viața din off, în engleză. Altă animație (aparent) simplă, în alb-negru, scurtă, cu un final frumos: ultima replică este viața e suferință și moartea aduce iertarea, iar cadrul prezintă mugurele ieșit din răsad pe funalul unei luni impresionante.

Vara 99 Mega-Hits / Summer Hits 99 (regia Alina Manolache, Liviu Bărbulescu, 2010)

Călătorie nostalgică în anul 1999, finalul unui deceniu de tranziție, din care ne amintim (se pare) oracolele de la școală, desenele cu cretă de la 1 iunie, muzica celor de la Genius și golul lui Dan Petrescu din meciul cu Anglia. Singura proiecție care a scârțâit, transferul digital al animației tradiționale (sau cel puțin cred că era tradițională) nefiind prea reușit.

The Countess (Franța/Germania, 2009)

The Countess

(Franța/Germania, 2009)

Regia: Julie Delpy

Cu: Julie Delpy, William Hurt, Daniel Brühl, Anamaria Marinca

Rating: 2.5/5

Acesta va fi un articol scurt, din cel puțin trei motive: 1. am văzut filmul acum un an jumate, deci nu îmi este deloc proaspăt în minte; 2. nu scriu despre el decât pentru că are premiera în România zilele acestea și 3. e un set-up bun pentru următorul meu articol, despre „Les lèvres rouges” al lui Harry Kümel. 

Filmul lui Delpy asamblează o distribuție internațională (și este vorbit în engleză) pentru a spune povestea contesei Elisabeta Bathory, rămasă în istorie datorită celor 300 de fecioare estimate pe care le-a omorât pentru a se scălda în sângele lor, convinsă fiind că aceste practici vampirești îi vor da tinerețe veșnică. Bineînțeles, toate ar putea fi zvonuri care să denigreze o persoană și așa labilă psihic, deci din start un păcat al filmului este faptul că prezintă o poveste lugubră, pentru ca în final să își demonstreze neîncrederea în ceea ce s-a prezentat (iar execuția este destul de stângace).

Sigur, este admirabil că filmul atacă problema din perspectiva istorică. Însă Delpy nu este o regizoare destul de talentată sau experimentată ca să spună o astfel de poveste fără să piardă interesul publicului sau să cadă în ridicol. Decorurile însele par să o deranjeze pe regizoare, iar pe măsură ce filmul evoluază ea găsește soluții din ce în ce mai neinspirate de a filma în îngustele odăi ale castelului Bathory. Însă Delpy este o actriță destul de bună și, măcar din acest punct de vedere, aduce un plus filmului, reușind să creeze un personaj complex, o femeie puternică, dar paranoică, vanitoasăși lipsită de scrupule. Restul distribuție face față cu brio, în frunte cu Daniel Brühl și Anamaria Marinca, mai puțin William Hurt.

Comedy Cluj - Ziua a 10-a

Un final potrivit pentru festival (deși filmul a fost în deschidere):

The Boat That Rocked aka Pirate Radio

(UK/Germania/SUA/Franța, 2009)

Regia: Richard Curtis

Cu: Bill Nighy, Philip Seymour Hoffman, Rhys Ifans, Nick Frost, Tom Sturridge, Kenneth Branagh, Emma Thomson.

Rating: 3.5/5

Având distribuția fenomenală de mai sus, ”The Boat That Rocked” este o comedie sort of inspirată de fapte reale despre viața pe un vapor care emitea rock-'n-roll pe un radio pirat în anii '60, în timp ce guvernul încearcă să scoată astfel de îndeletniciri în afara legii. 

Aș critica filmul pentru că pare editat dintr-un film mai mare, care avea timp să se ocupe de fiecare personaj și de fiecare poveste pe care ”The Boat That Rocked” îl propune. Probabil a fost greu să renunțe la câte un personaj și nu puteau pur și simplu să-i taie pe Hoffman, Nighy sau Ifans, așa că rezultatul este un film  cu multe digresiuni, care sare de la un fir narativ la altul, le abandonează ca să revină la el aproape aleator. Sigur, așa are abilitatea să te surprindă, dar îți dorești să nu o facă și să spună pur și simplu ce are de spus.

Pe de altă parte, filmul are o unitate stilistică și acumularea întâmplărilor conduce spre un climax destul de impresionant, dominat de imagini ale navei care se scufundă. Probabil o combinație de CGI, machete și imagini reale, arată destul de bine, iar secvența în care două dintre personaje „se ceartă” subacvatic este excelentă. De asemenea, pe întregul parcurs, totul este filmat în spații înguste (sau făcute să pară înguste), ceea ce atestă priceperea directorului de imagine, Danne Cohen (care are în antecedente multe filme de televiziune, dar și lungmetrajul ”This Is England”).

Dar, oricum, filmul se recomandă pentru interpreți. Hoffman face o variațiune pe rolul din ”Almost Famous”, Emma Thompson are o scurtă apariție, Bill Nighy, Rhys Ifans și Kenneth Branagh sunt la înălțime, Nick Frost este amuzant ca de obicei etc. etc. etc.

Comedy Cluj - Ziua a 9-a

Ziua a opta a fost „goală”...

Hula girls (Japonia, 2006)

Regia: Sang-il Lee

Cu: Yasuko Matsuyuki, Etsushi Toyokawa, Yû Aoi

Rating: 2/5

O comunitate minieră din Japonia anilor '60 urmează să fie lovită de închiderea minelor. O variantă pentru supraviețuirea comunității este un ambițios proiect gen spa cu tematică hawaiiană. Pentru ca totul să funcționeze, mai multe fete și tinere femei din orășel trebuie să devină o trupă de dansatoare hula adevărate. Este un film plăcut la ochi, dar, din păcate, urmează un pattern destul de enervant: oamenii pleacă, după care se întorc, se supără, după care se împacă, renunță, apoi se răzgândesc etc. Scenariul este închis în astfel de cercuri până devine răsuflat. În plus, lipsește viziunea regizorală și montajul este neinspirat (secvențele care ar putea să impresioneze sunt tăiate la fiecare 2 secunde, apar ralenti-uri inutile, încât provoacă mai degrabă plictiseală decât orice altceva).

Tiramisu (Olanda, 2008)

Regia: Paula van der Oest

Cu: Anneke Blok, Jacob Derwig, Rifka Lodeizen, Gijs Scholten van Aschat

Rating: 3/5

Un contabil ușor timid și tipicar trebuie să reorganizeze finanțele unei actrițe de teatru între două vârste, care trebuie să-și pună în ordine mai degrabă viața personale. Chiar dacă la centrul filmului sunt câteva relații care dau impresia că pot oricând deveni amoroase și chiar dacă sunt destule momente comice, ”Tiramisu” nu este o comedie romantică. Mai degrabă este o tragi-comedie despre o criză a vârstei de mijloc, despre luarea lucrurilor de la zero, despre acceptarea trecutului și moving on. În centrul său sunt cei doi actori, Anneke Blok (care a și primit premiul de interpretare feminină în această seară) și Jacob Derwig, care își joacă rolurile cu dăruire și naturalețe. Sigur, nu este vorba de vreo capodoperă, dar este un film coerent, punctează momentele pe care le așteptăm de la el și este, în general, bine făcut. Iar mie mi-a plăcut și cum este filmat, cu camera în mână, dar discret, nu un shaky-cam obositor și pretențios (să nu se înțeleagă de aici că unele filme nu arată bine mai „zgâlțâite”, doar că în cazul unei povești „de interior”, intime, precum ”Tiramisu” ar fi fost nepotrivit).

----------------------

Și, în fine, prin mijloace non-festivaliere, am reușit să văd și filmul din Competiție pe care l-am ratat la ultima sa proiecție acum câteva zile și care s-a nimerit să fie chiar câștigătorul trofeului ”Comedy”:

Bran Nue Dae (Australia, 2009)

Regia: Rachel Perkins

Cu: Rocky McKenzie, Ernie Dingo, 'Missy' Higgins, Geoffrey Rush

Rating: 2/5

Încă un musical, de data aceasta despre un aborigen care fuge de la școala unde se pregătea să devină preot, pentru a se întoarce în orășelul său să o cucerească pe fata visurilor sale. Inițial, mi s-a părut interesant și plin de viață. Cu siguranță, există o tenacitate în ușurința cu care filmul trece de la registrul comic la muzică și dans, la un ton mai mistic sau unul mai nostalgic. Însă, pe măsură ce se acumulează personaje mai mult sau mai puțin (mai degrabă mai puțin) simpatice și „evenimente neprevăzute”, filmul își pierde verva și devine foarte greu de urmărit. Momentel bune care mai apar par rupte de restul filmului (precum un cântec care este în același timp incantație și vis redat destul de elegant în stil videoclip). Prezența lui Geoffrey Rush nu aduce mult în economia filmului, chiar din contră, dăunează, prin excesul de joc. Sunt mult mai reușite interpretările necunoscuților Rocky McKenzie (în rolul principal, al teenager-ului aborigen Willie), Ernie Dingo (unchiul/tatăl acestuia) și frumoasa 'Missy' Higgins (care i-a căzut cu tronc lui Willie). Jocul lor pare mai simplu, dar este mai sincer, au un limbaj al corpului foarte expresiv și mai cântă și bine.

Comedy Cluj - Ziua a 7-a

Din motive care nu au ținut de mine, am ratat „ultima șansă” de a vedea filmul australian din competiție, ”Bran Nue Dae”. Însă am prins...

Les Barons (Belgia/Franța, 2009)

Regia: Nabil Ben Yadir

Cu: Nader Boussandel, Mourade Zeguendi, Julien Courbey

Rating: 2.5/5

Nu e chiar un film de drive-in, dar nu a arătat rău proiectat în astfel de spațiu. Cel puțin în prima jumătate a sa, care chiar mi-a plăcut. Aici, Hassan este un tânăr musulman belgian, care pierde vremea alături de prietenii săi - denumiți Baronii - și își dorește să ajungă comedian. Filmul are un feeling de ”Annie Hall” la început, cu Hassan adresându-se direct camerei, revizitându-și copilăria, vorbind despre familia sa etc. După ceva vreme însă, filmul își intră într-o monotonie care are și ea farmecul ei (personajele sunt reușite și este ușor să le urmărești aventurile relaxat). Însă înspre final, lucrurile sunt total pierdute de sub control. Scenariul nu mai are nicio coerență, tonul devine aproape tragic, iar câteva sintr soluțiile regizorale sunt cel puțin dubioase. Păcat, era un film care promitea mai multe.

Comedy Cluj - Ziua a 6-a

Din păcate, am sărit peste ziua a cincea, dar este ok, am revenit, cu încrederea restabilită în secțiunea de Competiție.

Vavien (Turcia, 2009)

Regia: Durul Taylan, Yagmur Taylan

Cu: Engin Günaydin, Binnur Kaya, Settar Tanriogen

Rating: 3.5/5

Un film cu un pacing mai degrabă dramatic decât comedic la început se transformă subtil într-o comedie neagră. Acțiunea se petrece într-un orășel turcesc și surprinde tentativa unui om obișnuit de a scăpa de viața de rahat pe care o duce, cel mai important pas fiind eliminarea soției. Realizat de frații Taylan (comparați, se pare, cu frații Coen, și comparația nu este chiar lipsită de perspicacitate), ”Vavien” nu este o comedie la care să râzi tare, ci una care se insinuază pe nesimțite sub pielea spectatorului, iar umorul fin este folosit ca mijloc de avansare a poveștii și nu un artificiu, un tertip, cum este cazul în comediile de duzină. În aceeași linie, este interesant de observat cum realizatorii folosesc diferite leitmotive sau plot device-uri (ușa automată a mașinii, întrerupătorul care dă titlul filmului, diferitele obiecte ascunse în diferiți pereți etc.) ”Vavien” are și o aură existențialistă și un mod unic de a releva absurdul în cotidian (încă o dată, asemănarea cu unele filme ale fraților Coen). Neapărat, trebuie semnalată interpretarea excelentă a actriței Binnur Kaya, în rolul soției-tintă. De fapt, asta e cea mai bună parte a acestui festival de comedie: orice film, oricât ar fi de prost, pare să aibă totuși măcar un actor care își face treaba cum trebuie. Însă, din cele 6 filme care concurează pentru „trofeul Comedy” pe care le-am văzut (urmează să le văd și pe celelalte), ”Vavien” este de departe favoritul meu. Și ar fi fost o recomandare oricum!

Stilyagi / Hipsters (Rusia, 2008)

Regia: Valeriy Todorovskiy

Cu: Anton Shagin, Oksana Akinshina, Evgeniya Khirivskaya, Maksim Matveev

Rating: 3/5

Am trăit să o văd și pe asta! Un musical rusesc despre o gașcă de ”hipsteri” în Moscova lui 1955, trăindu-și stilul de viață în ciuda opresiunii sistemului. Filmul e o fantezie anti-comunistă, cu siguranță, din aceeași categorie cu ”Goodbye, Lenin” sau ”Liebe Mauer”, un competitor anul acesta pentru trofeul festivalului (are și folmografia română recentă ceva exemple, dar prefer să nu le dau). Doar că de data asta, fantezia este împinsă până la numere muzicale și de dans. Chiar dacă filmul este un pic cam lung, iar în ultima jumătate de oră deraiază și încearcă să transmită toate mesajele posibile, per ansamblu nu e deloc rău. Muzica este antrenantă (deși prefer jazz-ul un pic mai... free), personajele sunt plăcute (remarc prezența în distribuție a Oksanei Akinishina, protagonistă  acum multă vreme a filmului ”Lilya 4-ever”), iar unele momente coreografice (nu neapărat muzicale) sunt foarte reușite. Tăieturile de montaj dese au uneori efectul nedorit de a anula concentrarea privitorului și coeziunea secvențelor de dans/muzică, dar există și momente reușite, precum un montaj dinspre final care se năpustește asupra privitorului ca o avalanță de sunete, lumini și imagini. Cel mai interesant, pentru mine, a fost faptul că filmul nu a fost pe cât de family friendly mă așteptam să fie, deși secvențele mai explicite par să se poată scoate ușor pentru ca filmul să fie accesibil și unor privitori mai tineri.