Pithy Reviews (9)

No, let's not take five... Let's go again!

Manhunter (Michael Mann, 1986)

The first movie to feature Hannibal Lecktor/Lecter (here played by Brian Cox) is a very suspensful and often scary(-ish) thriller. A bunch of amazing performances (Joan Allen and Tom Noonan, among others) and director Michael Mann's firm hand not only make this a definite must-see, but also make the remake ("Red Dragon") useless.

Rating: 4 out of 5

Gimme Shelter (Albert & David Maysles, Charlotte Zwerin, 1970)

The best documentary ever made featuring The Rolling Stones (and there are quite a few of them) begins as a normal concert film with inter-cut scenes of the Stones goofing around in the studio or in drag, but it climaxes with their disastrous Altamont concert, symbolizing the disappointing ending to an ideal-filled decade. Just a shot away, indeed.

Rating: 4.5 out of 5

Cléo de 5 à 7 (Agnès Varda, 1962)

Varda crafts a visually mesmerizing film, in which the protagonist is surrounded by mirrors and supporting characters that endlessly reflect her own vision of herself. The action moves in real time (as we are constantly reminded with the help of subtitles). "Cléo de 5 à 7" is one of the best movies of the French New Wave.

Rating: 4.5 out of 5 

Dog Star Man - English Language Review

Dog Star Man  

(USA, 1962 - 1964)

by Stan Brakhage

This is the first installment of a new series I'm hoping to work on regularly - "American Experimental", about avant-garde, experimental and underground movies made in the United States. And it seems fitting to begin with the work of Stan Brakhage, a man who is almost synonymous with the avant-garde of the last half a century. His carrer began in the late '50s and ended with his death, in 2003. He is recognized as one of the most influential American filmmakers.

"Dog Star Man" is a 75-minute work that is, essentially, a collection of five shorts, called "Prelude", "Part I", "Part II", "Part III and "Part IV". Although it tells the story of a man (played by Brakhage himself) climbing a mountain in the company of his dog, the film doesn't have a real narrative. It's visual style is based of the fast-paced editing of very such images as: solar explosion, the surface of the moon, nude bodies, a new-born baby, the mountainous landscape of Colorado, various organs and tissues and, of course, scratches on film and abstract flashes of light. Brakhage uses very diverse techniques: from time-lapse cinematography, to slow-motion (mostly in "Part I"), first person shots from the point of view of the main character, hand-held cinematography, microscope shots, multiple exposures, archive footage of the outer-space and, most importantly, the superimposition of several rolls of film (two in the "Prelude", four in the last part). "Dog Star Man" is completely silent: no dialogue, no sound effects, no music...

It is only through images and editing that Brakhage takes us to the ideas that he is interested in. What started as a simple project (as he himself called) becomes a dense, abstract and important work of art that touches on serious themes: Man's place in the Universe, between the biology he cannot elude and the stars he looks towards, the meaning of life, the History of Man etc. The man in the picture keeps climbing the mountain, even though he keeps slipping in the snow, but in the end he falls down ans is rescues/helped by his dog. The last three parts a more condensed than the others and make their point more clearly: "Part II" shows us a newborn's first violent reactions to the world he just arrived in, "Part III" is a celebration of the flesh, where naked bodies converge and tissues are soaked in pulsating blood and "Part IV" is a sort of a synthesis of the entire work.

"Dog Star Man" is not an easy watch, but it's importance cannot be underestimated. It is a complex work, that Brakhage himself turned into a four-hour film ("The Art of Vision") without adding a single new shot, by simply rearranging the rolls of film that are superimposed in "Dog Star Man". The movie is difficult, but what it asks of his audience is only to have patience and try to see beyond the images, and to decipher the meaning of the film in their one way.

”American Experimental” - Dog Star Man

Dog Star Man  

(SUA, 1962 - 1964)

by Stan Brakhage

Stan Brakhage este aproape sinonim cu avangarda anilor '60, chiar dacă a continuat să lucreze până la data morții sale, în 2003. ”Dog Star Man” este una dintre primele sale opere și una dintre cele mai importante. În esență, este vorba despre o colecție de 5 scurt-metraje, cu titluri simple: „Prelude”, „Partea I”, „Partea a II-a”, „Partea a III-a”, „Partea a IV-a”. În întregimea ei, opera este ambițioasă și aventuroasă. Încă din „Preludiu”, Brakhage suprapune două role de film, cadrele sunt tăiate la fiecare secundă, imaginile pe care le vedem sunt diverse și cu greu reușim să le descifrăm: explozii solare, suprafața lunii, trupuri nude, animale, flash-uri de lumină, țesuturi umane în sânge sau la microscop.

„Partea I” este ceva mai convențională. Apare ceva mai clar definit așa-zisul personaj principal al filmului, un bărbat (jucat chiar de Brakhage) care urcă un munte înzăpezit din Colorado, alături de câinele său (de unde, poate, vine și titlul), numai pentru a se prăbuși înspre final. „Partea a II-a” este mai scurtă, centrată în jurul unui nou-născut, a cărui prime percepții pe această lume sunt redate printr-un nou montaj frenetic. În „Partea a III-a”, Brakhage suprapune trei role de film, predominând trupuri goale (Brakhage și soția sa), iar în ultima parte, ”Dog Star Man” ajunge la paroxism, patru role de film suprapunându-se cu aceleași imagini frenetice care au dominat filmul până acum: omul și câinele său, organe, un nou-născut, trupurile goale ale părinților săi, cosmos-ul, organe și lumini abstracte.

Pus astfel cap la coadă, ”Dog Star Man” nu are mai mult de 75 de minute. Însă, folosind exact același material, fără să adauge alte imagini, Brakhage a construit, prin desfășurarea rolelor de film sau re-suprapunerea lor în diferite combinații, un alt film de peste 4 ore - ”The Art of Vision”. Se poate deduce de aici extraordinara densitate a operei de față. ”Dog Star Man” îmi amintește de o simfonie, nu doar prin faptul că este segmentat precum una, ci și pentru că suprapunerea rolelor de film mă face să mă gândesc la diferite linii melodice, care co-există într-o simfonie. Singura problemă este că ochiul uman nu este la fel de antrenat ca urechea, dar tocmai pe acest lucru mizează Brakhage. Filmele sale se adresează unui public educat în artele vizuale sau, măcar, unuia dispus să încerce să vadă dincolo de montajul anarhic și să încerce să descifreze imaginile sau să le dea o interpretare proprie. Tehnicile vizuale folosite sunt vaste: de la slow-motion sau time-lapse, la imagini de arhivă inserate, filmări la microscop, expuneri multiple, manipularea directă a imaginilor (desene sau scrijelituri) etc. etc. etc.

”Dog Star Man” vorbește despre teme foarte serioase: locul omului în Univers, undeva între biologic și cosmic (sugerat încă din titlu), istoria omenirii, sensul vieții etc. Brakhage ne conduce spre aceste teme prin „simpla” montare a imaginilor, filmul său fiind complet mut, fără niciun cuvânt vorbit, niciun efect sonor și fără muzică. Descris astfel, ”Dog Star Man” pare un film rezervat unui grup limitat de cinefili și curioși. Dar cred că impactul său (sau a operei lui Brakhage și a contemporanilor săi) nu trebuie subestimată. Filme diverse, de la ”2001” la ”Se7en” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind” par în unele momente să privească cu admirație înspre ”Dog Star Man”. Iar datorită carierei sale academice (la Universitatea din Colorado), lui Brakhage îi datorăm, printre altele, și ”South Park”!

La commare secca (Italia, 1962)

La commare secca

(Italia, 1962)

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Marisa Solinas, Allen Midget, Giancarlo De Rosa, Alfredo Leggi

Rating: 4/5

Debutul lui Bernardo Bertolucci în lung-metraj are la bază un scenariu de Pier Paolo Pasolini, iar cel mai apropiat corespondent cinematografic este capodopera lui Kurosawa, ”Rashomon”. ”La commare secca” (”The Grim Reaper” sau ”Cumătra uscată”, în română) începe cu imaginea cadavrului unei prostituate în apropierea unui pod peste Tibru în Roma. Urmează 5 interogatorii cu 5 suspecți diferiți, fiecare povestind (și fiecare mințind, într-o măsură sau alta) ce i s-a petrecut înainte și după momentul crimei.

Structura narativă a filmului este surprinzătoare. Fiecare relatare reia evenimentele începând cu câteva ore înainte crimei, fiecare este întreruptă la un moment dat de o ploaie torențială, în mijlocul căreia - preț de câteva secunde - o vedem pe prostituata care urmează să fie ucisă, singură în camera ei, pregătindu-se de ieșirea din acea seara. Ultimul suspect povestește un eveniment tragic ce s-a întâmplat a doua zi, după care revenim la mărturia unuia dintre suspecții anteriori, care se dovedește a fi criminalul. În final, cronologia este iar deturnată. Scena finală se petrece în dimineața în care a fost descoperit cadavru, iar, cronologic, se situază înaintea primei mărturii mincinoase a criminalului și înaintea celui de-al doilea eveniment tragic. Ceea ce finalul sugerează este că dacă criminalul ar fi mărturisit mai devreme, o a doua tragedie ar fi putut fi evitată și, în consecință, ne invită să regândim filmul și să încercăm să decriptăm celelalte posibile mărturii mincinoase.

”La commare secca” este cu câțiva ani buni înaintea vremii sale. Un film inovator nu numai prin joaca cu cronologia, dar și prin tehnicile vizuale folosite, filmul fiind dominat de lungi tracking-uri care urmăresc personajele de-a lungul decorului urban folosit. Și dacă tot suntem la personaje, să remarcăm prestația excelentă a ansamblului de actori, alcătuit în principal din amatori.

Il Sorpasso (Italia, 1962)

Il Sorpasso
(Italia, 1962)

 

Regia: Dino Risi

Cu: Vittorio Gassman, Jean-Louis Trintignant

Rating: 4.5/5

Care este cea mai reușită colaborare de durată dintre un regizor și un actor? Scorsese și DeNiro? Ford și Wayne? Poate că... Dar una dintre cele mai interesante este cea formată de cuplul Dino Risi - Vittorio Gassman. Între 1960 și 1990, aceștia au făcut nu mai puțin de 16 filme împreună, printre care comediile „Il profeta” și „Il tigre” (ambele cu Ann-Margret), specatoculosul giallo „Anima persa” sau mult-apreciatul „Profumo di donna”.

Dar probabil cel mai reușit film al seriei este acest incredibil „Il sorpasso” („Depășirea”), în care Gassman joacă rolul lui Bruno, un pierde-vară, șmecher și vitezoman, care se apropie vertiginos de vârsta de 40 de ani. La începutul filmului, el îl racolează pe un tânăr student (jucat de alt mare actor, francezul Jean-Louis Trintignant), care încearcă fără succes să scape din aventura nebună în care Bruno îl ia parcă cu forța, însă fără succes. Practic, Bruno nu are un plan. Dar cum este 15 august, mare sărbătoare în Italia și toată lumea este în vacanță, se plictisește și are nevoie de distracție. Iar Roberto - mult mai timid, mai fraier și mai nepriceput într-ale vieții sociale - este un tovarășul fără voie, pe care Bruno îl ține însă aproape pentru că îi susține financiar excesele, neștiind să refuze.

Cei doi petrec prima jumătate a filmului mergând cu mașina, încercând să agațe două nemțoaice și vizitând rude ale lui Roberto. Acesta este vizibil stânjenit și nelalocul lui întreaga zi, cu atât mai mult cu cât Bruno se face plăcut aproape tuturor, fiind și foarte ager și perspicace (recunoaște homosexuali și copii din flori printre rudele pe care Roberto le cunoaște de o viața, dar este complet surprins de ceea ce Bruno descoperă de la prima vedere).

Însă lucrurile se schimbă odată cu venirea nopții, când iluzia vieții fără de griji pe care o duce Bruno cade, odată ce Roberto descoperă că nu este onest în afaceri și are probleme cu asociații, dar și că are o soție și o fiică de 15 ani pe care le-a abandonat, dar refuză și să divorțeze. După o noapte dormită pe plajă, cei doi petrec o jumătate de zi cu familia lui Bruno, care pare să aibă o reconciliere cu ele numai pentru a fi apoi lăsat baltă fără niciun cuvând în plus, iar el și Roberto pleacă din nou în viteză, spre ușurarea acestuia din urmă. Însă finalul este tragic, nevoie de adrenalină pe șosea (pe care acum o simte și Roberto, nu numai Bruno) va împinge mașina într-o prăpastie. Doar unul dintre ei supraviețuiește...

„Il sorpasso” este o radiografie a societății italiene la începutul anilor '60. Este surprinsă demolarea tradițiilor, schimbarea valorilor și a raporturilor între categoriile sociale și de vârstă. Susținut de jocul extraordinar al celor doi actori din rolurile principale, Dino Risi își cimentează stilul dinamic și percutant, care captează atenția încă de la primele cadre și o menține pe durata întregului film printr-un amestec de joie de vivre și premoniție a finalului neiertător.