The Rover (Australia/SUA, 2014)

The Rover

(Australia/SUA, 2014)

Regia: David Michôd

Cu: Guy Pearce, Robert Pattinson

Rating: 2.5/5

Motto:

Is the new world rising from the shmbles of the old?

Led Zeppelin - The Rover

"The Rover", al doilea lungmetraj al lui David Michôd după "Animal Kingdom" este cu siguranță unul dintre filmele cele mai discutate ale momentului. Principalul motiv? Mulți dintre cei care scriu despre cinematografia independentă încă se miră că Robert Pattinson joacă roluri adevărate și pare să chiar aibă talent. Este deja cam târziu să face astfel de „descoperiri”, dar - cu siguranță - interpretarea lui Pattinson (și a lui Guy Pearce) merită mai multă atenție decât filmul în ansamblul său. ”The Rover” este un fel de western plasat în outback-ul australian, la zece ani după o devastatoare criză economică mondială. Guy Pearce joacă un man without a name, care pornește pe urmele a trei bandiți care i-au furat mașina. Tovarăș de drum îi este Rey (Pattinson), fratele unui dintre bandiți, pe care aceștia l-au abandonat, rănit în mijlocul drumului, după un jaf.

Filmul conține câteva scene extrem de violente, care sunt satisfăcătoare la un nivel visceral până în momentul în care încep să devină repetitive, iar anticiparea primului foc de armă în confruntarea finală instilă mai degrabă nervozitate decât senzație de suspans. Michôd pare foarte satisfăcut de modul în care orchestrează secvențele-șoc și de modul în care folosește lumina arzătoare a soarelui australian. Însă cele mai reușite momente sunt cele 3-4 secvențe dialogate dintre cei doi protagoniști, a căror inner self ni se revelează în aceste momente liniștite, de obicei nocturne, la lumina unui foc portocaliu. Din punctul meu de vedere, modul în are conflictele sunt rezolvate în acest film nu este deloc satisfăcător. Cele două personaje principale dezvoltă o relație stranie de inter-dependență, precum cea dintre un orfan abandonat și un părinte-surogat, dar scenariul lui Michôd o amputează brusc (și aproape sadic). În schimb, ultima scenă se vrea un climax emoțional, care nu este însă pregătit decât de un singur moment din primul act. Ceea ce, având în vedere tot ce am văzut și am aflat despre personajul lui Guy Pearce, putem considera că este mult prea puțin.

Lore (Germania/Australia/UK, 2012)

Lore

(Germania/Australia/UK, 2012)

Regia: Cate Shortland

Cu: Saskia Rosendahl, Nele Trebs, Ursina Lardi

Rating: 3/5

Săptămâna trecută scriam despre ”Byzantium”, cel mai recent film al lui Neil Jordan, și menționam în trecere cel mai reușit film al său (după părerea mea), ”The Company of Wolves”, o reimaginare a poveștii Scufiței Roșii. Ei bine, nu a trecut prea multă vreme până când să apară un alt film care să mă facă să mă gândesc la povestea fraților Grimm, unul care de data aceasta debutează chiar în tărâmul care a dat naștere folclorului și imaginarului popularizat de aceștia - Munții Pădurea Neagră. Încă din titlu suntem invitați la o interpretare mitică a poveștii pe care urmează să o urmărim (Lore - numele personajului principal, dar și, în engleză, folclor, înțelepciune tradițională). Lore este un altfel de Scufița Roșie. Noi o cunoaște ca adolescentă naivă, în 1945. Părinții ei naziști sunt arestați, iar ea trebuie să își conducă cei patru frați și surori mai mici până la casa bunicii, care locuiește undeva departe, în Nord. Pe drum apare și „lupul”, în haine de oaie, evident.

Interesant cum o regizoare australiană s-a „rătăcit” tocmai într-o astfel de lume. M-a dus cu gândul la ”Katalin Varga”, filmul făcut de Peter Strickland în Transilvania, la fel de atmosferic, la fel de fascinat de un spațiu sălbatic, propice poveștilor. În cazul lui Shortland, trebuie să recunosc că nu sunt sigur ce a vrut să facă din acest film. Pe de o parte, se încearcă o radiografie a poporului german imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, încă fascinați de fantasma Fuhrer-ului, convinsă că „victoria finală” este aproape și că istoria îi va îndreptăți. Dar nu e nimic mai profund de atât și cu siguranță scenariul se rezumă la observații - nu dezvoltă personaje interesante precum bătrâna dementă al cărei soț s-a sinucis sau tânărul care umblă cu actele unui evreu mort. Pe de altă parte, avem - așa cum se obișnuiește - trezirea sexuală a fetei. Iar în acest din urmă caz, încercările lui Shortland cam eșuează, de ca și cum nu ar ști să pună așa ceva pe ecran. Să reținem, totuși, ultimele două scene ale filmului, prima în care Lore se răzvrătește împotriva rigidității generației anterioare și a doua în care își distruge figurinele de porțelan, semnalând sfârșitul inocenței.

Abundă, pe parcursul celor 110 minute ale filmului, imagini cu peisaje, vegetație unduindu-se în vânt, melci târându-se prin iarbă și alte viețuitoare minuscule. Alături de coloana sonoră bogată, dar lirică, aceste imagini construiesc atmosfera unică a filmului, dar îl și împovărează și, în mod straniu, împiedică dezvoltarea unor scene care ar fi putut avea mai mult impact. La cum ne este prezentat filmul, se puteau tăia lejer 30 de minute din el și să nu se piardă nimic din scenariu. Acesta nu este neapărat un lucru rău, dar în cazul lui ”Lore” am simțit că lipsește ceva. Poate un personaj mai bine conturat, poate o perspectivă mai clară din partea regizoarei. Trebuie menționat că filmul este o ecranizare și că cel puțin mie (care nu am citit cartea) mi s-a părut că ceva s-a pierdut în momentul adaptării.

TIFF 2012 - Highlights from Day Four

Shinboru AKA The Symbol este unul dintre cele trei filme ale lui Hitoshi Matsumoto prezentate în secțiunea 3x3. Filmul începe cu o poveste mexicană, despre un luchador care se pregătește de o confruntare. După nici 10 minute, decorul se schimbă brusc, iar noi descoperim un bărbat japonez în pijama (Matsumoto însuși) într-o încăpere albă, decorată cu penisuri de bebeluși pe pereți. Fiecare dintre ele, odată apasat, deschide o trapă secretă care va materializa un obiect în cameră (o periuță de dinți, un vas gigant, niște sushi etc.) Filmul se desfășoară mai degrabă după principiile benzilor desenate (la care face chiar referință directă), decât strict după legile cinema-ului. Finalul este complet out of this world, dar convingător în contextul logicii interne a filmului. Deși departe de a fi un film perfect, „Simbolul” este, pentru mine, unul dintre cele mai interesante filme ale festivalului. Absurd, poetic, criptic, nebun și foarte amuzant, este genul de film care mi-ar plăcea să apară mai des la TIFF (singurul cu care îl pot compara, din punctul de vedere al reacției personale, este „La comunidad”, de Alex de la Iglesia, acum multi ani).

Die Puppe AKA Păpușa, un film de Lubitsch din 1919, prezentat ca un cine-concert la Cinema Arta (cu participarea ansamblului Struggle Orchestra din Germania) e unul dintre acele evenimente pentru care este făcut TIFF-ul. În ultimii ani, numărul cine-concertelor la festival a crescut vertiginos, iar și filmele s-au diversificat. „Die Puppe” e un film mult mai obscur decât „Nosferatu” sau „Cabinetul doctorului Caligari”. Dincolo de faptul că este o comedie foarte reușită, filmul abordează câteva teme destul de dificile, chiar dacă sunt mai degrabă puse în fundalul acțiunii. Partea muzicală a spectacolului a fost de asemenea foarte reușită, ceva mai în stilul tradițional de acompaniament al filmelor mute decât unele dintre evenimentele similare din anii trecuți (asta fără să însemne că acelea ar fi mai prejos.

Tot din program, dar nu sunt de reținut:

Shame - un film chinuit, în care tensiunea sexuală pe care personajul principal pare că o resimte este subminată de lipsa de direcție (de orice fel) a scenariului și mizanscenei. Vizual, McQueen este talentat, iar compozițiile sale (precum și paleta de culori, mișcările de aparat etc.) sunt impresionante la prima vedere, dar dincolo de ele nu găsim nimic. Dacă tot este retrospectiva Kubrick, recomand ”A Clockwork Orange” și ”Eyes Wide Shut” ca antidot.

Crawl - un horror australian minimalist, cu două-trei sperieturi  de calibru mild to moderate, în mare bine făcut, dar deloc remarcabil.

Corrode AKA Obsesia - un film pseudo-religios indian, filmat în alb-negru, despre obsesia (cu manifestări psihotice) pe care o formează o femeie pentru o statuie a zeiței fertilității. Câteva ecouri lynchiene, nimic mai mult de atât.

Labrador - un film danez plasat într-o insulă bergmaniană din Suedia, o mini-dramă în trei personaje. E un fel de ”Meet the Parents” corcit cu... ăăă... ”Through a Glass Darkly”, de ce nu? Mi s-a părut destul de interesat, actually... Și scurt, în plus.

The King's Speech (UK/Australia/SUA, 2010)

The King's Speech

(UK/Australia/SUA, 2010)

Regia: Tom Hooper

Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter, Guy Pearce, Timothy Spall, Michael Gambon

Rating: 3.5/5

”The King's Speech” a fost omniprezent în ultima vreme. Cele câteva clipuri și trailere au invadat internetul și televiziunile, actorii au apărut la talk-show-uri, iar toată lumea a aflat povestea regelui englez și a actorașului care l-a vindecat de bâlbâială în anii care vesteau cel de-al doilea război mondial. ”The King's Speech” este o producție de prestigiu, gândită, realizată și promovată pentru câștigarea a cât mai multe premii, vizându-l în final, de fapt, doar pe cel mare și auriu - Oscar-ul pentru Cel Mai Bun Film al Anului. Obiectiv pe care, probabil, și-l va îndeplini în ceva mai puțin de 36 de ore. În continuare, voi vorbi despre film în jurul a câtorva teme. Părerile vor fi uneori contradictorii și nu vor ajunge la nicio concluzie. Dar va fi o încercare de a deconstrui și de a oferi sens unui film ușor, pe care, conform reclamei, trebuie să „îl simți”.

Criticile aduse

Îmi permit să nu fiu de acord cu o serie de critici care au fost aduse filmului. În primul rând, nu sunt de acord că George VI este prezentat ca un reper înalt de cel mai înalt rang, care trece cu stoicism peste defectul de vorbire. Din contră, el este prezentat ca un fumător înrăit, iute la mânie, puternic complexat de statutul său în ierarhia familie și copilăria tulburată, slab de înger (deși curajos când este chiar nevoie să fie) etc. Mai mult, este un rege care nu are nicio putere, dar este la mila „supușilor”, care pot să se întoarcă oricând împotriva lor și pe care trebuie să-i mulțumească cu orice preț prin prestația sa în toate aspectele vieții. O sarcină foarte dificilă pentru o marionetă bâlbâită. În rest, cred că, deși obiecțiile sunt valide, se poate trece cu ușurință peste neadevărurile și exagerările istorice. Nu este singurul exemplu de film de Oscar care se joacă cu evenimentele adevărate.

Povestea unor actori

Îmi permit, de asemenea, cu riscul de a-i contrazice pe cei care au colaborat la acest film (inclusiv scenaristul David Seidler, regizorul Tom Hooper și parada de actori înzestrați care dau viață personajelor mai mult sau mai puțin idealizate) să nu fiu de acord cu tema filmului. Așa cum îl văd eu, ”The King's Speech” nu este un film despre un rege bâlbâit și nici despre prietenia dintre doi oameni. Sigur mă înșel, dar consider că acest film ar fi mult mai bun dacă îl privim din perspectiva că ar fi un film despre formarea și prestația actoricească. Michael Gambon, sublim ca George V, care stă să dea colțul, îi spune fiului său că monarhi sunt, acum, reduși la josnica meserie de actori. Ei trebuie să dea un performance pentru popor, vorbindu-le la radio și vânzându-le piesa fericirii națiunii. Terapeutul este un actor ratat, care are încă ambiții de a juca în trupe de amatori. Iar primul discurs pe care regele reușește să îl citească, în cabinetul „prietenului” său, este monologul lui Hamlet. Mai sunt și alte metafore mai mult sau mai puțin voite și mai mult sau mai puțin mascate, dar cred că aici este cheia filmului. De ce nu? ”The King's Speech” vorbește despre meseria de actor. Asta ar explica și distribuția de mare calibru. Oricum, Firth, Rush, Bonham Carter (Burton), Pearce, Gambon și Claire Bloom sunt extraordinari și, dacă ar fi destule statuete aurite, le-ar merita pe toate. 

Realizare tehnică

Am fost surprins de calitatea acestui film. Mă așteptam, poate, la o producțieceva mai convențională, mai teatrală sau mai de miniserie TV. În schimb, filmul este lucrat artistic, cinematografic (fără îndoială, pentru a suplini un scenariu totuși schematic). Mixajul sonor impresionează încă din primele secvențe, când bâlbâiala protagonistului este accentuată de ecourile și reverberațiile produse de microfoanele și difuzoarele vremii. Muzica lui Alexandre Desplat, precum și a altor compozitori din alte vremuri, crează o atmosferă epică, majestoasă în jurul personajelor. Cât despre imagine, cred că aici s-a făcut un exces. Sigur, schema de culori este superbă, compozițiile sunt reușite și cu ajutorul montajului aproape fiecare scenă primește un ritm propriu, dar Danny Cohen cred că exagerează cu unghiurile largi, care distorsionează adesea fețele personajelor și încăperile în momente lipsite de tensiune inerentă sau care nu necesită un adaos de suspans sau o optică modificată. Acest lucru nu este valabil pentru câteva scene foarte reușite, precum cea din deschidere sau prima întâlnire dintre cei George VI și Lionel Logue, în care distanța care îi separă (atât la propriu cât și la figurat) este accentuată prin unghiurile alese și montajul alternativ al cadrelor cu cei doi.  De asemenea, există câteva planuri mai abstracte (raccourci-uri, overhead shot-uri în Westminster Abbey sau alte locații cu o personalitate puternică) care nu mi s-au părut la locul lor în acest film.

Clișee

Precum orice film care are un Oscar asigurat, și ”The King's Speech” păcătuiește prin personaje schematice, întâlniri „norocoase”, replici siropoase (pe care probabil le-ați văzut în toate trailerele) etc. În plus, există câteva situații de-a dreptul naive (ca să nu spun ridicole), pe care nu vreau să le înșir, în special pentru că multe dintre ele sunt și spoilere. Oricum, pe parcursul filmului, care acoperă, totuși, câțiva ani din viața personajelor, Georgr VI și Logue se ceartă și se împacă de mai multe ori, încât orice ceartă nouă devine redundantă și nu ne surprinde niciodată când se împacă. Și filmul mai are o problemă, care cred că intră tot la această categorie: în prima jumătate, demarează greu (intrigi, probleme cu Edward VIII, Bertie și Logue se ceartă), iar în a doua jumătate parcă se termină de mai multe ori. Sigur, finalul adevărat este anunțat din timp, odată cu partea a doua din Simfonia a VII-a a lui Beethoven, dar dacă filmul s-ar fi terminat mai devreme (odată cu abdicarea fratelui sau cu încoronarea), nu am fi observat diferența.

De ce ar trebui să câștige Oscar-ul?

”The King's Speech” nu merită acest premiu. Nu într-un an în care contracandidații săi sunt ”The Social Network”, ”Black Swan” sau ”Toy Story 3”. Dar, fiindcă Oscar-urile sunt politice, ar fi un gest de prietenie trans-atlantică și, nu în ultimul rând, ar valida munca depusă de o instituție a statului britanic, UK Film Council, care a fost desființată în decursul anului trecut. În afară de ”The King's Speech”, UKFC a finanțat (cu fonduri ale Loteriei Naționale) o serie de filme extraordinare, printre care câteva dintre filmele mele preferate din ultimul deceniu: ”Man on Wire”, ”Red Road” și ”Fish Tank”, ”Touching the Void” etc. Este păcat că acest organism nu mai există. Cu toate acuzele de nepotism, filmele de mai sus (alături de alte zeci) sunt dovada că UKFC știa în ce bagă banii publicului. Sigur, criza economică e în toată lumea și toți încearcă să facă economii, dar când te uiți unele dintre producțiile CNC-ului nostru... te bâlbâi, nu altceva!

Comedy Cluj - Ziua a 9-a

Ziua a opta a fost „goală”...

Hula girls (Japonia, 2006)

Regia: Sang-il Lee

Cu: Yasuko Matsuyuki, Etsushi Toyokawa, Yû Aoi

Rating: 2/5

O comunitate minieră din Japonia anilor '60 urmează să fie lovită de închiderea minelor. O variantă pentru supraviețuirea comunității este un ambițios proiect gen spa cu tematică hawaiiană. Pentru ca totul să funcționeze, mai multe fete și tinere femei din orășel trebuie să devină o trupă de dansatoare hula adevărate. Este un film plăcut la ochi, dar, din păcate, urmează un pattern destul de enervant: oamenii pleacă, după care se întorc, se supără, după care se împacă, renunță, apoi se răzgândesc etc. Scenariul este închis în astfel de cercuri până devine răsuflat. În plus, lipsește viziunea regizorală și montajul este neinspirat (secvențele care ar putea să impresioneze sunt tăiate la fiecare 2 secunde, apar ralenti-uri inutile, încât provoacă mai degrabă plictiseală decât orice altceva).

Tiramisu (Olanda, 2008)

Regia: Paula van der Oest

Cu: Anneke Blok, Jacob Derwig, Rifka Lodeizen, Gijs Scholten van Aschat

Rating: 3/5

Un contabil ușor timid și tipicar trebuie să reorganizeze finanțele unei actrițe de teatru între două vârste, care trebuie să-și pună în ordine mai degrabă viața personale. Chiar dacă la centrul filmului sunt câteva relații care dau impresia că pot oricând deveni amoroase și chiar dacă sunt destule momente comice, ”Tiramisu” nu este o comedie romantică. Mai degrabă este o tragi-comedie despre o criză a vârstei de mijloc, despre luarea lucrurilor de la zero, despre acceptarea trecutului și moving on. În centrul său sunt cei doi actori, Anneke Blok (care a și primit premiul de interpretare feminină în această seară) și Jacob Derwig, care își joacă rolurile cu dăruire și naturalețe. Sigur, nu este vorba de vreo capodoperă, dar este un film coerent, punctează momentele pe care le așteptăm de la el și este, în general, bine făcut. Iar mie mi-a plăcut și cum este filmat, cu camera în mână, dar discret, nu un shaky-cam obositor și pretențios (să nu se înțeleagă de aici că unele filme nu arată bine mai „zgâlțâite”, doar că în cazul unei povești „de interior”, intime, precum ”Tiramisu” ar fi fost nepotrivit).

----------------------

Și, în fine, prin mijloace non-festivaliere, am reușit să văd și filmul din Competiție pe care l-am ratat la ultima sa proiecție acum câteva zile și care s-a nimerit să fie chiar câștigătorul trofeului ”Comedy”:

Bran Nue Dae (Australia, 2009)

Regia: Rachel Perkins

Cu: Rocky McKenzie, Ernie Dingo, 'Missy' Higgins, Geoffrey Rush

Rating: 2/5

Încă un musical, de data aceasta despre un aborigen care fuge de la școala unde se pregătea să devină preot, pentru a se întoarce în orășelul său să o cucerească pe fata visurilor sale. Inițial, mi s-a părut interesant și plin de viață. Cu siguranță, există o tenacitate în ușurința cu care filmul trece de la registrul comic la muzică și dans, la un ton mai mistic sau unul mai nostalgic. Însă, pe măsură ce se acumulează personaje mai mult sau mai puțin (mai degrabă mai puțin) simpatice și „evenimente neprevăzute”, filmul își pierde verva și devine foarte greu de urmărit. Momentel bune care mai apar par rupte de restul filmului (precum un cântec care este în același timp incantație și vis redat destul de elegant în stil videoclip). Prezența lui Geoffrey Rush nu aduce mult în economia filmului, chiar din contră, dăunează, prin excesul de joc. Sunt mult mai reușite interpretările necunoscuților Rocky McKenzie (în rolul principal, al teenager-ului aborigen Willie), Ernie Dingo (unchiul/tatăl acestuia) și frumoasa 'Missy' Higgins (care i-a căzut cu tronc lui Willie). Jocul lor pare mai simplu, dar este mai sincer, au un limbaj al corpului foarte expresiv și mai cântă și bine.