Pithy Reviews (9)

No, let's not take five... Let's go again!

Manhunter (Michael Mann, 1986)

The first movie to feature Hannibal Lecktor/Lecter (here played by Brian Cox) is a very suspensful and often scary(-ish) thriller. A bunch of amazing performances (Joan Allen and Tom Noonan, among others) and director Michael Mann's firm hand not only make this a definite must-see, but also make the remake ("Red Dragon") useless.

Rating: 4 out of 5

Gimme Shelter (Albert & David Maysles, Charlotte Zwerin, 1970)

The best documentary ever made featuring The Rolling Stones (and there are quite a few of them) begins as a normal concert film with inter-cut scenes of the Stones goofing around in the studio or in drag, but it climaxes with their disastrous Altamont concert, symbolizing the disappointing ending to an ideal-filled decade. Just a shot away, indeed.

Rating: 4.5 out of 5

Cléo de 5 à 7 (Agnès Varda, 1962)

Varda crafts a visually mesmerizing film, in which the protagonist is surrounded by mirrors and supporting characters that endlessly reflect her own vision of herself. The action moves in real time (as we are constantly reminded with the help of subtitles). "Cléo de 5 à 7" is one of the best movies of the French New Wave.

Rating: 4.5 out of 5 

Pithy Reviews (6)

But who keeps count, really?

The Big Heat (Fritz Lang, 1953)

One of the best film noirs, Fritz Lang's movie is gritty, suspensful, political and unafraid to show the ugly face of the world. An indictment of omnipresent corruption and one of the bad guys actually says he was "just following orders". All-around excellent acting, especially from Gloria Grahame, whose character is - in at least three different ways - the true victim of this story of revenge. 

Rating: 4.5 out of 5

Deep End (Jerzy Skolimowski, 1970)

Recently re-released, this is the story of a teenager's infatuation with one of his co-workers. The movie is playful and off-beat, but there is a feeling of impending doom throughout. The decay on the walls of the bathhouse where they work, the young man's ever-growing obsession and the young woman's indifference are all bad omens...

Rating: 4 out of 5

The Wind Will Carry Us (Abbas Kiarostami, 1999)

An alienating picture that takes place in a remote Iranian town, where an engineer arrives for some initially obscure purpose. Beyond the mere cultural clash, this is an existentialist picture, that searches deep meanings in long, meandering takes and its picturesque depiction of the Iranian countryside.

Rating: 4.5 out of 5

Ucho (Cehoslovacia, 1970)

Ucho

(Cehoslovacia, 1970)

 

Regia: Karel Kachyna 

Cu: Jirina Bohdalová, Radoslav Brzobohatý

Rating: 4.5/5
 
Cehoslavacia, sfârșitul anilor '60. Căsătoriți de 10 ani, Anna și Ludvik se întorc acasă după o petrecere simandicoasă. Cuplul este evident disfuncțional... Anna este alcoolică, iar Ludvik este workaholic. De cum ajung acasă, încep să observă că ușile sunt deschise și cheile de rezervă lipsesc. Anna e prea amețită să-și dea seama ce se întâmplă, iar Ludvik prea preocupat. La dineul de la care a venit, tocmai a aflat că șeful său, Ministrul Construcțiilor a căzut în dizgrație și a fost arestat alături de alți colegi de-ai lui. Așa că singurul lui gând este să distrugă toate documentele oficiale din casă. Nu durează mult până când oamenii străini încep să de roată casei lor și, după ce suspansul atinge cote alarmante și scandalul domestic la fel, sună în sfârșit la sonerie. Ludvik iese pregătit să fie arestat, dar descoperă ca de fapt sunt câțiva colegi de-ai lui care vor să mai petreacă un pic. După ce aceștia pleacă într-un final, cuplul își reia certurile obișnuite, ea fiind acuzată de alcoolism și adulter, el de carierism, egoism și adulter, până când descoperă că locuința lor este împânzită de microfoane, venirea colegilor lui Ludvik a fost probabil o diversiune, iar cineva încă îi urmărește. Până și pistolul - ultima soluție - le-a fost luat. Resemnați și complet fără speranță, cei doi primesc un telefon. Ludvik este numit de Tovarășul nr. 1 Ministru al Construcțiilor. Ultima replică este a Annei: ”Ludvik, îmi este frică...”

Titltul filmului, ”Urechea”, desemnează acel aparat al oricărui stat totalitar care se ocupă de ascultarea telefoanelor, monitorizarea indivizilor, adunarea de informații compomițătoare. Luând o poziție curajoasă împotriva sistemului comunist impus în Cehoslovacia, filmul a fost interzis imediat ce a fost terminat și nu a ieșit pe ecrane până în 1989. Deși nu este deloc subtil în ceea ce privește tehnicile prin care statul își atingea scopurile, ”Ucho” este deosebit de atent în caracterizările personajelor, sugerând tipurile umane pe care sitemul le cultiva, aceia capabili de a-și călca vecinii în picioare și de a se denunța reciproc, cei care se pretau cel mai bine la a fi racolați, folosiți și, apoi, cel mai ușor de debarasat odată scopul lor împlinit. În aceeași măsură, filmul susprinde starea de spirit a oamenilor de rând, care oscilau între paranoia și spaimă justificată.

Valerie a týden divu (Cehoslovacia, 1970)

Valerie a týden divu

(Cehoslovacia, 1970)

Regia: Jaromil Jires

Cu: Jaroslava Schallerová, Helena Anýzová, Petr Kopriva, Jirí Prýmek

Rating: 4/5

Pubertatea este o perioadă grea... Prima menstuație, trezirea dorințelor sexuale, dorința de a experimenta viața la maxim, respingerea și frica lumii părinților/adulților... ”Valerie a týden divu” (”Valerie and Her Week of Wonders”) pune în scenă toate acestea într-o lume care funcționează după logica viselor, populată de actori ambulanți, vampiri, preoți perverși și obiecte magice...

Nu are rost să încep acum să explic acțiunea filmului... Cred că nici nu este posibil. Ajunge doar să amintesc că există multe astfel de bijuterii în istoria cinematografului ceho-slovac. La fel ca și ”Black Moon” al lui Louis Malle, ”Valerie...” este o variațiune pe tema Alice în Țara Minunilor, în care călătoria fantastică este o manifestare a unei vârste problematice și o explozie a dorințelor care au ars mocnit până în acel moment. Adeseori neliniștitor și cel puțin o dată sau de două ori chiar înfricoșător, oniric și ușor erotic, ”Valerie...” te ține cu sufletul la gură până la final și ajungi să regreți durata scurtă a peliculei (doar aprox. 75 de minute). Filmul beneficiază de o coloană sonoră extraordinară, atât în ceea ce privește sunetele (apa clipocind, stranii zgomote mecanice etc.), cât și muzica, aceasta din urmă suplinind mai mult decât de ajuns dialogurile puține, schimbându-și deseori pe neașteptate tonul, iar apoi imaginile se schimbă și ele, de la o atmosferă pașnică la una agitată, de la vis la realitate. Și că vorbeam de imagini, filmul este filmat în culori vii, puternice, în unghiri de filmare și mișcări de aparat inedite; toate acestea stimulează imaginația privitorului (element esențial în cazul acestui film).

În final, trebuie amintită prestația tinerei actrițe Jaroslava Schallerová, care creează un personaj în același timp surprins de și stăpân al propriei sale lumi. În ciuda serie de aventuri prin care trece, Valerie pare întotdeauna mai mult o simplă martoră (sau cea care visează) a acestor minunății din titlu. Alături de ea, ceva mai în vârsta Helena Anýzová face un mic regal actoricesc și recunosc că până nu am verificat pe imdb.com nu am fost sigur câte roluri a jucat (se pare că patru roluri, deși unele sunt fațete ale aceluiași personaj... oricum, stunning!)

Les novices (Franța, 1970)

Les novices

(Franța, 1970)

Regia: Guy Casaril
Cu: Brigitte Bardot, Annie Girardot

Rating: 1.5/5

Nu există multe filme bune cu Brigitte Bardot. Acesta este adevărul. ”Les Novices” nu se abate de la regulă. Povestea este simplă: Agnès (Bardot) este o călugăriță care într-o bună zi fuge dintre suratele ei, probabil cu scopul de a demara acțiunea filmului și mai cu una mai cu două ajunge la Paris, unde se împrietenește cu o prostituată a cărei nume profesional este Mona Lisa (Girardot). Pentru a-și susține existența, Agnès se vede nevoită să încerce și ea cea mai veche meserie din lume, dar reușește să își păstreze inocența, grație stângăciei și naivității abslut obligatorii... În final, după alte peripeții cu o ambulanță-porno, cele două vor ajunge la mănăstirea de la care Agnès a plecat la început, încheind astfel cercul.

Nu mai sunt prea multe de zis. Nu prea există glume, decât stereotipii neamuzante. Realizarea este neinspirată, chiar borderline idioată. Girardot reușește să salveze unele scene prin temperamentul său, dar personajele sunt lipsite de orice substanță și credibilitate.

Dacă aveți chef de Bardot, mai bine alegeți „Disprețul”.