Intouchables (Franța, 2011)

Intouchables

(Franța, 2011)

Regia: Olivier Nakache, Eric Toledano

Cu: François Cluzet, Omar Sy

Rating: 2.5/5

Driss este un imigrant african, care trăiește din ajutorul social, recent eliberat după 6 luni de pușcărie. Noul său angajator improbabil este Phillipe, un tetraplegic care aparent nu mai încape de bani. „Intouchables” este una dintre cele mai de succes comedii franțuzești din ultima vreme (locul II după „Bienvenue chez les Ch'tis”), fiind de asemenea unul dintre filmele care au acumulat cel mai impresionant box-office worldwide înainte de a ieși in SUA. Acestora li se adaugă și un premiu César pentru cel mai bun actor pentru Omar Sy, singura astfel de distincție a sezonului pe care Jean Dujardin a pierdut-o (ceea ce este ironic din mai multe puncte de vedere). 

„Intouchables” constă, în mare sa parte, din scene în care cele două personaje ajung să se cunoască unul pe celălalt, glumesc împreună și îndeplinesc sloganul-clișeu al filmului. Din păcate, prea multe dintre aceste scene par să fie rezultatul improvizațiilor dintre cei doi actori, pe care realizatorii nu au știut să le taie cum trebuie. Unele sunt reușite (Driss ironizând opera sau obligatoria secvență cu marijuana), altele te lasă mai degrabă în ceață (alegerea mustaței). În rest, ca orice comedie care se respectă, filmul este suprasaturat de sub-plot-uri, care apar de nicăieri și nu se duc niciunde. Cei doi regizori nu știu să le gestioneze, astfel încât povestea mamei/mătușii lui Driss sau a fratelui său care nu este pe calea cea bună ajung să fie mai puțin importante decât revelația că secretara lui Phillipe (pe care lui Driss i se pune pata) este de fapt lesbiană sau tentativa fiicei bogate de a-și lua viața. 

Până la urmă, ce supără cel mai mult la acest film este lipsa substanței. Puteau fi explorate atât de multe căi prin această poveste, pe care filmul se face numai că le pune în discuție... Problema atât de spinoasă a imigranților în Franța, aroganța unor bogătași în fața crizei... ceva, orice. „Intouchables” este plin de clișee și de sentimentalisme ieftine. Unii s-ar putea indigna de lipsa de angajament a filmului. Eu prefer însă să îl iau pentru ceea ce este: cam o oră și jumătate de divertisment lejer, urmat de 30 de minute de deznodământ prelungit și previzibil. ”Driving Miss Daisy”, anyone?