”American Experimental” - Meshes of the Afternoon

Meshes of the Afternoon (1943)

by

Maya Deren & Alexander Hammid

Unul dintre cele mai provocatoare filme ale tuturor timpurilor, urmaș al experimentelor lui Bunuel și Dali și precursor al nebuniilor lui David Lynch, ”Meshes of the Afternoon” este aproape imposibil de clasificat, iar un sinopsis este cu atât mai greu de făcut. Protagonista acestui film de numai 14 minute este chiar (co-)regizoarea Maya Deren. O vedem întorcându-se acasă într-o după-amiază călduroasă. Înainte de a-și începe siesta, vedem câteva simboluri care se vor repeta (o cheie, un cuțit, un gramofon etc.) Odată ce adoarme, visează în repetate rânduri cum se reîntoarce în camera ei, urmărind apoi urmărită de o stranie figură a morții, îmbrăcată în negru cu o oglindă în loc de chip. Dublurile ei se întâlnesc toate la un moment dat și trag la sorți care dintre ele urmează să o ucidă. În final, îl vedem pe soțul ei (jucat de chiar soțul ei și co-regizorul Alexander Hammid) se întoarce și el acasă, găsindu-și soția în fotoliul în care a adormit, cu gâtul tăiat.

Filmul provoacă nu numai prin narațiunea criptică, dar și prin imaginile sale. Camera de filmat se mișcă odată cu personajele, imagini asemănătoare (dar nu chiar identice) se repetă obsesiv, creând confuzie și neliniște, iar inserturile unor cadre subiective ne lasă să ne îndoim de perspectiva care ne este prezentată. ”Meshes of the Afternoon” îți atrage atenția și este greu să îți desprinzi ochiul. Predomină imaginile „de efect”, în care Deren se dublează în cadru, fie datorită reflecției chipului său într-un geam, fie datorită apariției unei noi copii a sa. Alteori, aceasta pare să escaladeze pereții locuinței sale în slow-motion, legile gravitației fiind chiar abolite. Iar muzica, adeseori în contra-timp cu acțiunea, amintește de un film horror japonez și creează atmosfera perfectă pentru povestea terifiantă și schizofrenică imaginată de Deren și Hammid

”Meshes of the Afternoon” este un film care trebuie văzut neapărat. Maya Deren va continua, obsesiv, preocuparea pentru imagini inedite și aceleași teme stranii în ”At Last”, care este un fel de continuare a lui ”Meshes of the Afternoon”, nu la fel de reușit, dar măcar la fel de imprevizibil.