Le Havre (Finlanda/Franta/Germania, 2011)

Le Havre

(Finlanda/Franța/Germania, 2012)

Regia: Aki Kaurismäki

Cu: André Wilms, Blondin Miguel, Jean-Pierre Darroussin, Kati Outinen, Pierre Étaix, Jean-Pierre Léaud

Rating: 2/5

„Le Havre” este o fabulă în care mesajul pare să fie scris cu litere mari pe fiecare cadru din film. Povestea, plasată în portul din nordul Franței, reunește un tânăr clandestin african care încearcă să ajungă la Londra cu un bătrân ageamiu pe nume Marcel Marx care lustruiește pantofi în gări, dar care este destinat să îl ajute pe imigrant să își ducă călătoria la bun sfârșit. Pe lângă ei, o adunătură de personaje bizare, melodramatice - femei cu fețe triste și bărbați cu părul lung și țigara în colțul gurii, plus un polițist foarte simpatic și anacronic, interpretat fără prea mult efort de Jean-Pierre Darroussin. Lor li se adaugă, infiltrați, două nume mari ale cinematografiei franceze de demult: Pierre Étaix (care joacă un medic) și Jean-Pierre Léaud (care vrea să fie un fel de colaboraționist... nu sunt sigur care este metafora, dar nici nu vreau să mă gândesc prea mult la acest lucru).

Aki Kaurismäki are, cu siguranță, un stil al său propriu. Cinematografia sa este absurdă, face apel la fantezie în locul realismului crud. Totuși, dacă ar fi să analizăm acest film, approach-ul lui Kaurismäki nu funcționează prea bine. Prima scenă a filmului este o reglare de conturi, care se petrece offscreen, acolo unde se uită batrânul care tocmai i-a lustruit pantofii victimei și prietenul său vietnamez. Care este scopul acestui moment? În afară de faptul că pare să poziționeze filmul în genul parodiei după filmele cu gangsteri ale anilor '60-'70 (gen Melville), acest moment nu mai este readus în discuție în niciun moment. După care urmează scena absolut ridicolă în care grupul de imigranți din care face parte și Idrissa (personajul nostru secundar) sunt descoperiți într-un container dat jos de pe un vapor. Polițiștii își îndreaptă mitralierele asupra lor, dar Idrissa se ridică și fuge pur și simplu. Iar restul filmului ne face să credem că aceasta este marea problemă a autorităților, să îl hăituiască pe acest mic fugar, de parcă filmul chiar ar fi un thriller și nu un basm marxist de mână a doua.

Personajele cu inimi de aur ale acestui film trăiesc în niște decoruri frumoase, care par îndepărtate de lumea cinică în care se petrece de fapt acțiunea. Nu există ură sau criminalitate în acest ghetou de ani '30, doar melancolie și dorința de a-i ajuta pe ceilalți. În rest, lipsa de idei este mare. Fiindcă povestea este subțire, îi sunt necesare apendici, fiecare personaj primind un sub-plot: nevasta lui Marcel (Kati Outinen) are cancer, polițistul și chelnerița au un trecut comun etc. La final, ne este oferit chiar și un pic de concert footage (vreo 3-4 minute, chiar), pentru că... de ce nu? Când filmul nu este melodramatic, este de-a dreptul ridicol.