Mommy (Canada, 2014)

Mommy

(Canada, 2014)

Regia: Xavier Dolan

Cu: Anne Dorval, Antoine Olivier Pilon, Suzane Clément

Rating: 4/5

La doar 25 de ani și cu cinci filme la activ din 2009 până acum, Xavier Dolan s-a impus drept cel mai prolific și mai precoce talent al cinematografiei mondiale, dar ceea ce impresionează cu adevărat este ușurința cu care acesta schimbă tonul, registrele și genurile în care lucrează. Filmul său anterior, „Tom à la ferme” marca cea mai mare ruptură față de cinema-ul său anterior și pentru mine a fost cel mai interesant thriller al anului. „Mommy” nu este chiar atât de surprinzător, dar ceea ce ar fi putut fi o dramă tristă despre o mamă singură (Anne Dorval) și băiatul său adolescent out of control (Antoine Olivier Pilon), devine, la Dolan, un vârtej emoțional, în care gesturi de afecțiune se transformă pe nesimțite în acte de violență și vice-versa. În cel de-al doilea act, acestui cuplu straniu li se adaugă vecina lor de vizavi (Suzanne Clément), care găsește astfel un neașteptat debușeu pentru nesatisfacția traiului alături de propria familie.

„Mommy” este filmat în neobișnuitul format 1:1 (înălțimea cadrului fiind egală cu lungimea sa). Efectul de aglomerare pe care îl produce (personajele fiind uneori „înghesuite” în aceeași imagine) sugerează uneori legăturile strânse care se creează între eroii noștri, dar adesea o izolează pe Anne Dorval de restul lumii, ca într-o temniță îngustă și fără ieșire. Trebuie însă menționat că există două secvențe în care imaginea se „deschide” în 16:9... Remarcabilă prima trecere, în care adolescentul însuși pare să deschidă cadrul cu mâinile sale. Din păcate, ambele secvențe sunt de scurtă durată, iar bucuria ambelor momente nu este destinată să dureze. Cea de-a doua secvență este, de fapt, o adevărată poveste alternativă, un vis care nu se va îndeplini. Totuși, oricât de vertiginos se îndreaptă finalul înspre o adevărată tragedie, nici chiar în ultima secundă Dolan nu anihilează speranța că lucrurile o vor lua pe un drum mai bun. După două ore și douăzeci de minute, filmul te lasă revigorat. Iar în peisajul cinematografic al acestei toamne, „Mommy” nu are, deocamdată, egal. 

L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

L'Etrange Festival (1)

Fiindcă am ratat TIFF-ul anul acesta, încerc să compensez cu L'Etrange Festival, care are loc în aceste zile la Paris, unde îmi duc actualmente traiul de exilat. Ajuns la a douăzecea ediție, festivalul este dedicat - așa cum îl recomandă titlul - ciudățeniilor cinematografice. Despre ”White God” v-am povestit deja, iar acum voi împărți în două postări câteva păreri despre restul filmelor pe care apuc să le văd zilele acestea. Azi, prima parte. 

It Follows (David Robert Mitchell, 2014)
Regizorul a mai făcut un singur lungmetraj, care nu îl recomanda neapărat pentru genul horror. ”The Myth of the American Sleepover”, un film inteligent, dar un pic cam distant, este totuși un moment de reținut din istoria recentă a indie-ului.  ”It Follows” este plasat în aceeași lume, a adolescenților din suburbii, dar încă din prolog este mult mai apropiat de ”Halloween” decât de ”American Pie” sau ”Dazed and Confused”. Iar referințele la alte clasice ale genului horror (inclusiv produse desuete ale anilor '50) nu contenesc să se înlănțuie pe parcurs. Chiar dacă sperieturile nu lipsesc, ”It Follows” nu se ia foarte în serios, iar tema principală (teenagerii vs. reprimarea sexuală a comunității în care trăiesc și toată paranoia pe care aceasta o declanșează) este abordată cu o substanțială doză de ironie. Categoric, unul dintre cele mai interesante filme ale anului, care îmi redă încrederea în cinematografia independentă americană.
Rating: 4/5

Horsehead (Romain Basset, 2014) 
Prezentat în premieră mondială (red flag!!), debutul lui Romain Basset este un film fără noimă. Protagonista, Jessica, este o studentă în domeniul „psihofiziologiei viselor” (I know...), pe care dorește să îl aprofundeze pentru că este ea însăși terorizată de coșmaruri. Cu ocazia unei reuniuni de familie, Jessica se decide să plonjeze head-first în lumea viselor, unde va încerca să descopere secrete de familie bine ascunse. În afară de câteva idei vizuale destul de interesante, inclusiv designul calului care bântuie coșmarurile eroinei (vezi foto), filmul rămâne repede fără imaginație, după care se încăpățânează să mai dureze până la aproape 90 de minute. Păcat - dacă tânărul Romain Basset ar fi fost mai puțin „ambițios” și dacă nu ar fi luat totul mult prea în serios, probabil s-ar fi ales cu un scurtmetraj mișto. 
Rating: 1/5

La casa del fin de los tiempos (Alejandro Hidalgo, 2013)
Un debut în horror mai reușit vine de unde te aștepți mai puțin și anume din Venezuela. Deși nu cel mai original film de groază făcut vreodată și sincer destul de previzibil (timp maxim până te prinzi ce se întâmplă: cam 20 de minute), îmbină destul de isteț horror-ul de tip „casa bântuită” cu un deznodământ gen „time loop”, mai folosit în sci-fi. Ce mi-a plăcut cel mai multe este că scenariul lansează tot felul de piste false - de genul case mistice construite de masoni pe terenuri încărcate de magie străveche - pentru ca, la final, să se reîntoarcă de fapt la tema principală: dragostea pe care o mamă o poartă fiului său. Da, rolul pe care tatăl în joacă este prost gândit și, da, încheierea efectivă este excesiv de siropoasă (beyond melodramatic), dar toate acestea nu depreciază cu nimic cel mai bun moment al filmului: reîntâlnirea emoționantă a femeii bătrâne cu fiul său, care a îmbătrânit și el, în aceeași casă, așteptând capcana temporală care să îi reunească. Știu că nu înțelegeți, dar credeți-mă că e destul de cool! 
Rating: 3/5

Coming up next (probabil sâmbătă): Takashi Miike, Sion Sono și Fabrice du Welz!

Maps to the Stars (Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Maps to the Stars

(Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Regia: David Cronenberg

Cu: Julianne Moore, John Cusack, Mia Wasikowska, Robert Pattinson, Olivia Williams, Sarah Gadon, Evan Bird

Rating: 4/5

În ”Cosmopolis”, Robert Pattinson cutreiera în spatele unei limuzine pe străzile din Toronto New York, ca tânăr magnat al Bursei. David Cronenberg îl aduce înapoi pentru noul său film (momentan în competiția oficială la Cannes), însă de data aceasta îl pune la volanul unei limuzine, prin L.A., în chip de șofer-wannabe-actor-wannabe-writer. În ”Maps to the Stars”, Pattinson joacă un rol minor, doar un alt satelit al Hollywood-ului, printre atâția alții. Cronenberg ne mai face cunoștință cu o vedetă trecută de vârsta la care ofertele se înghesuiau la ușă (Julianne Moore), cu un psihiatru/guru al starurilor (John Cusack), cu un copil-star îngâmfat și deja addict (Evan Bird, o revelație), o tânără piromană care se infiltrează în viața vedetelor (Mia Wasikowska) și... cu Carrie Fisher, pentru că genul acesta de satiră cere măcar un cameo de mare calibru.

Situat, ca tonalitate, undeva între ”The Player” al lui Altman și ”Mulholland Drive” al lui David Lynch, ”Maps to the Stars” se înscrie într-o linie deja trasată de ultimele două filme ale lui Cronenberg. Din ”A Dangerous Method” împrumută câteva teme freudiene (o grămadă de incest, pe bune sau închipuit și tot felul de transferuri de vinovăție), iar John Cusack îl citează pe Jung, iar din ”Cosmopolis” împrumută viziunea rece, scârbită, asupra unei civilizații care începe să-și întrezărească sfârșitul. ”Maps of the Stars” este o satiră acidă la adresa Hollywood-ului, dar ceea ce impresionează până la urmă este tristețea de care suferă (cu adevărat) toate aceste personaje: vedeta Havana Segrand (Moore), incapabilă să trăiască cu amintirile (false?) despre mama sa; amatorul Jerome (Pattinson), ale cărui eforturi de a-și porni cariera nu au succes; Agatha (Wasikowska), care încearcă să se reconcilieze cu familia care o reneagă etc. 

Întrebarea momentului este dacă va lua sau nu un premiu la Cannes. Evident, nu am văzut restul competiție, dar aș zice că sunt slabe speranțe. Cele mai mari șanse de a fi premiată le are Julianne Moore, care conduce un cast formidabil. John Cusack este, ca de obicei, cea mai enervantă prezență, dar având în vedere rolul pe care îl joacă aici, acest lucru îl ajută de această dată. Pattinson și Wasikowska continuă să își lărgească repertoriul, dincolo de mainstream și trebuie să stăm cu ochii pe Evan Bird. Și ca să încheiem, trebuie să spun că singura secvență care nu mi-a plăcut din film a fost cea în care Olivia Williams este mistuită de flăcări. Dacă Cronenberg-ul anilor '80 ar vedea un astfel de efect special, ar fi cu siguranță foarte dezamăgit. 

Al doilea joc (România, 2014)

Al doilea joc

(România, 2014)

Regia: Corneliu Porumboiu

Cu (voci): Adrian Porumboiu, Corneliu Porumboiu

„Al doilea joc” este un fel de documentar în care derby-ul Dinamo-Steaua din iarna lui 1988 (prezentat în varianta sa televizată, dar fără sonor) este comentat de regizorul Corneliu Porumboiu și tatăl său, care apare și în imagini ca arbitru al acelei partide. Ce a ieșit este undeva între film experimental și film domestic, în care un tată și un fiu comentează relaxați partida. Există perioade destul de lungi (probabil până la două minute) în care niciunul nu vorbește, dacă telefonul sună răspund fără probleme, iar Porumboiu-tatăl nici nu pare convins că participă la realizarea unui film. 

Dacă aria de intersectare a mulțimii cinefililor cu cea a microbiștilor este destul de mică, eu trebuie să recunosc că probabil nu m-ar fi deranjat să mă uit la acest meci într-o după-amiază în care nu aș fi avut ceva mai bun de făcut. Ceea ce filmul pune în discuție, printre multe altele, este faptul că astfel de evenimente sportive generează pasiuni disproporționate printre fani. De aceea, nu strică din când în când să privim fotbalul prin alții ochi, eventual cei ai unui regizor care își propune să deconstruiască realitatea. Îmi vine în minte documentarul Zidane, un portrait du 21e siècle (Douglas Gordon & Philippe Parreno, 2006), care înregistra (sub privirea operatorului de imagine Darius Khondji) un meci al Realului urmărindu-l doar pe Zinedine Zidane. Un experiment îndrăzneț, pe alocuri dificil de urmărit, dar care inducea la un moment dat o adevărată stare de transă. „Al doilea joc” pare să aibă, în plus, și alte ambiții. 

Pe parcursul filmului, Porumboiu-regizorul încearcă să scoată de la tatăl său câteva informații despre ce însemna să arbitrezi un meci între echipa Armatei și cea a Securității, despre ce însemna să fii arbitru în regimul ceaușist și despre alte aberații ale vremii. Porumboiu-tatăl se dovedește, însă, destul de econom cu destăinuirile. Dacă unele dintre comentariile sale sunt interesante și revelatoare pentru jocurile de culise (care, nu se spune în film, au continuat până în zilele noastre, unde au început să fie taxate cu condamnări la închisoare), nu sunt cine-știe-ce „dezvăluiri șocante”. Ceea ce ne povestește Adrian Porumboiu poate fi oricum pus la îndoială datorită subiectivității acestuia, datorită elipselor de memorie, dar și datorită auto-criticii pe care acesta și-o face (precum mirarea sa că nu a dat un fault pe la minutul 85). 

Până la urmă, „Al doilea joc” este mai puțin un film politic, cât este un film de familie, un document al unei relații tată-fiu și un portret pe care Corneliu Porumboiu îl face tatălui său. Aflăm mai mult despre Adrian Porumboiu decât aflăm despre Steaua, Dinamo sau Ceaușescu. Abandonându-se deciziilor vizuale ale unui regizor de televiziune din anii '80, Corneliu Porumboiu realizează probabil cel mai personal film al său de până acum. Mie mi-a plăcut, este un fel de OZN în peisajul cinematografic autohton și îi dau notă mare. 

Rating: 4/5

Her (SUA, 2013)

Her

(SUA, 2013)

Regia: Spike Jonze

Cu: Joaquin Phoenix, Scarlett Johansson, Amy Adams, Rooney Mara

Rating: 4/5

Anticipând inevitabila fuziune a speciei umane cu tehnologia, care va face ca majoritatea hobby-urilor, activităților și preocupărilor noastre de zi cu zi să pară triviale și obsolete, Spike Jonze ne oferă această stranie poveste despre un bărbat al viitorului apropiat care se îndrăgostește de sistemul său de operare. ”Samantha” este fiica precoce a lui Siri și verișoara binevoitoare a lui Hal 9000, iar în plus ar vocea lui Scarlett Johansson. Repertoriul ei muzical nu se limitează la A Bicycle Built for Two, având practic acces la întreaga muzică pe care omenirea a uploadat-o pe internet, plus din când în când își compune propriile melodii (una dintre ele nominalizată chiar la Oscar). Relația dintre ”Samantha” și Theodore este prezentată ca una cât se poate de reală, deși nu lipsită de momente stânjenitoare cărora cu greu le-am putea găsi corespondent în relațiile inter-umane (precum secvența în care Samantha angajează o amantă surogat pentru Theodore). 

Sunt convins că, pentru generațiile ulterioare, ”Her” va putea părea naiv. Acest lucru nu este neapărat neașteptat, fiind soarta pe care o împart multe filme science-fiction odată ce viziunea lor despre viitor este confruntată cu realitatea. Nu ajută nici faptul că tonul este unul destul de dulceag, chiar siropos, iar estetica glossy mizează pe apropierea cu comedia romantică, gen în care ”Her” se poate încadra cu ușurință. Iar comparativ cu filmele sale anterioare, în special dubla Being John Malkovich și Adaptation., Jonze nu pare să vrea să fie deloc malițios sau incisiv și pare să își dorească să atragă un public cât mai mare. Trebuie însă să recunosc că toate aceste lucruri nu m-au deranjat. Am apreciat concentrarea cu care Jonze (ca scenarist și regizor) s-a dedicat acestei relații, dorind să ne-o prezinte în ultra-amănunt, pe întreaga durată a evoluției sale. Devotamentul său pentru personajele sale este evident nu numai în complexitatea cu care îl înzestrează pe Theodore, cel cu care ar fi logic să ne identificăm, dar și în faptul că ”Samantha” este la fel de umană, chiar dacă este doar „o voce care vin din calculator”. Ea reprezintă, de asemenea, una dintre rarele exemple în care o inteligență artificială nu este doar o mașină rece și calculată, ci o „persoană” capabilă de o întreagă gamă de emoții și sentimente. În plus, ea evoluează mult mai repede, iar finalul aparent trist al acestei povești îi regăsește pe oameni abandonați de sistemele lor de operare, care merg toate să trăiască on a higher plane.

”Her” este unul dintre favoriții la câștigarea Oscar-ului pentru scenariu original (reușită care l-ar putea într-o companie selectă de filme distinsă cu acest premiu, dar ignorate la celelalte categorii importante, precum ”Citizen Kane”, ”Pulp Fiction” și mai apropiatul ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”). Este regretabil, însă, faptul că Joaquin Phoenix nu a fost nominalizat pentru rolul său, pățind-o la fel ca Oscar Isaac, trecut inexplicabil cu vederea pentru ”Inside Llewyn Davis”. Iar Amy Adams, care aici joacă rolul prietenei de o viață a lui Theodore, este nominalizată pentru rolul său (principal!) din ”American Hustle”, dar nu ar fi stricat să fie recunoscută și pentru filmul de față. Intrat oarecum pe ușa din spate în această cursă după statuete aurite, împins de câteva premii ale criticilor de film, ”Her” s-a dovedit un film mai dificil decât pare la prima vedere. Sincer, mi-e greu să-mi imaginez pe cineva căruia să nu îi placă, în special când echipa de producție a făcut toate eforturile ca filmul să fie plăcut ochiului. Dar înțeleg că temele pe care le propune s-ar putea să nu fie cele mai accesibile și nici abordarea lor nu este chiar „mură-n gură”. 

La fille du 14 juillet (Franța, 2013)

La fille du 14 juillet

(Franța, 2013)

Regia: Antonin Peretjatkot

Cu: Vimala Pons, Grégoire Tachnakian, Vincent Macaigne, Marie-Lorna Vaconsin

Rating: 4/5

Unul dintre filmele pe care le-am ratat la Festivalul Filmului Francez în toamnă este o comedie nebună, care nu are egal în peisajul cinematografic actual. În termeni foarte largi, este un road movie pe un scenariu de tip screwball, în care celor doi protagoniști, îndrăgostiții „Truquette” (Vimala Pons) și Hector (Grégoire Tachnakian), le este întârziată consumarea relației de diferite caramboluri absurde, totul pe fondul unei crize economice acutizate.

Stilul lui Peretjatko (debutant în lung-metraj) este liber, influențat de nouvelle vague, atât în ceea ce privește laxitatea narațiunii (flashback-uri, dematerializări spațio-temporale, inserturi digresive etc.), dar și o anumită nostalgie a imaginii și o paletă de culori care ne amintește de filmele lui Godard de la mijlocul anilor '60 - 2 ou 3 choses que je sais d'elle și Week End în special. De la acesta din urmă împrumută câteva dintre temele „revoluționare” și unele apariții bizare - polițiști care se comportă ca gangsteri, diferite gherile și vigilantes etc. Totuși, „La fille du 14 juillet” este mai degrabă un film chic, decât unul subversiv sau măcar angajat politic, iar mărturie stau în acest sens atenția extraordinară acordată scenografiei și alura faux-publicitară a unor secvențe (precum finalul, în care aproape ne așteptăm să apară George Clooney și să facă reclamă la o tărie). Ceea ce nu înseamnă că unele observații de ordin social nu sunt spot-on sau că gag-urile nu ar fi excelente (precum cel în care televizorul anunță că Sarkozy a fost reinstalat la putere pentru a face față escaladării protestelor).

Cum se înscrie „La fille du 14 juillet” în anumite tendințe cinematografice actuale mi-e greu să spun. De asemenea, nu pot să anticipez cât de mult va persista în memoria colectivă. Pentru moment, este însă un film extraordinar de amuzant, care se derulează la viteză supersonică și care dă dovadă de o rară inventivitate narativă și vizuală. Distribuția este excelentă (pe lângă Pons și Tachnakian, să nu uităm și de Vincent Macaigne), iar acesta este probabil unul dintre cazurile rare în care buna dispoziție evidentă din timpul filmărilor se transmite și publicului, care rămâne fermecat de extraordinara desfășurare de forțe de pe ecran.

Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

Camille Claudel 1915 (Franța, 2013)

Camille Claudel 1915

(Franța, 2013)

Regia: Bruno Dumont

Cu: Juliette Binoche, Jean-Luc Vincent

Rating: 4/5

Filmele lui Bruno Dumont sunt reci, rarefiate, atmosferice, lente, punând la încercare răbdarea și încrederea spectatorului, adesea existând însă promisiunea (și chiar înfăptuirea) unui miracol dincolo de realitatea mizerabilă care ni se prezintă. În cel mai recent film al său, ignorat la Festivalul de la Berlin de anul acest, Dumont se întoarce în urmă cu aproape un secol, filmând trei zile din viața sculptoriței Camille Claudel (Juliette Binoche). În acest moment, ea se găsește deja de doi ani internată într-un azil pentru persoane cu boli mintale, anexat unei mănăstiri. Speranțele ei pentru o eventuală externare stau în vizita pe care urmează să i-o facă fratele ei, Paul (Jean-Luc Vincent).

Între zidurile azilului de la Montdevergues, femeile sunt încurajate să simuleze o viață cotidiană și culturală similară cu cea din exterior. Astfel, ele au program de muzică, merg la slujbe, fac drumeții în păduri sau chiar interpretează o scenetă cu Don Juan. Nu contează că sunt incapabile să îndeplinească aceste activități și că cele mai multe dintre ele nici nu le înțeleg rostul și eventualele semnificații. Totul trebuie să se conformeze unei vieți „normale”. Ceea ce duce înspre secvențe absurde, pline de umor negru, precum cea în care o pacientă o binecuvântează pe Camille, executând cercuri ample în aer cu ambele mâini și repetând fără încetare Aliluia, aliluia, aliluia... Până și consulturile medicale nu ajung să își servească rostul, iar medicul bătrân pare senil și mult prea aclimatizat locului în care ar trebui să își practice meseria. În această lume, protagonista noastră este, în același timp, izolată și chinuită. Inițial, locul ei nu pare să fie aici (și mai mult că, în realitate, nu ar fi trebuit internată pentru 30 de ani într-un azil de nebuni), dar lipsa unui interlocutor și a unui tratament adecvat nu fac decât să îi accentueze delirul de persecuție (insistă să își pregătească singură mâncarea pentru a fi sigură cu nu este otrăvită, se pierde în discursuri lungi despre conspirația pe care Auguste Rodin a construit-o împotriva ei etc.) Chiar mai surprinzător (și mai tragic), este faptul că aceasta nu schițează niciun semn de revoltă împotriva a ceea ce i se întâmplă (poate relativ ușor să „evadeze”) și această lume pare să o fi înfrânt deja.

Intrarea în scenă a lui Paul Claudel are loc după aproximativ o oră de proiecție și prilejuiește un detour narativ destul de lung. Paul este un om foarte religios. Îl vedem mai întâi spunând o rugăciune la marginea drumului (privind înspre o biserică din apropiere). Apoi, în camera sa, îl vedem scriind în jurnal într-una dintre cele mai surprinzătoare secvențe ale scenei - este la bustul gol, iar în timp ce își așterne cuvintele pe hârtie într-o veritabilă fugă de idei, se oprește pentru a-și flexa și admira bicepșii, hrănindu-și „credința” oarbă, narcisistă. Iar, în a treia secvență dedicată lui, Paul urcă un deal în compania unui preot (reproducând un moment anterior în care Camille urcă un deal cu câteva călugărițe și alte ocupante ale azilului), ținându-i acestuia o predică despre propria „convertire” și cunoașterea de sine prin intermediul lui Dumnezeu. Cei doi frați sunt, apoi reuniți, într-o scenă care se joacă precum o veritabilă confruntare, al cărui „câștigător” este cunoscut de dinainte: Paul, cel al cărui delir mistic este foarte funcțional, putând ușor să se integreze în mediocritatea contemporanilor săi. Camille, pe de altă parte, având în plus handicapul de a fi femeie, nu mai are nicio șansă de a-și regăsi locul în lumea artelor.

Pentru mine, „Hadewijch” rămâne cel mai bun film al lui Dumont, dar „Camille Claudel 1915” este cel mai pesimist. Aici nu mai există miracole, nu mai există Dumnezeu (unul dintre nebuni întreabă, într-o voce scremută - Où est-il, le Bon Dieu?), iar speranțele eroinei sunt anihilate. Chiar dacă îl găsesc a fi un film dur, ermetic, nu îi lipsește acel sentiment mistic, transcendental cu care Dumont știe să-și înzestreze creațiile. Sentiment pe care îl regăsim în lungile prim-planuri cu Binoche (care face un rol excelent, de parcă mai era nevoie să o spun), în alegerea unor cadre din perspectiva personajelor care simulează privirea înspre orizont sau înspre cer, în repetarea în oglindă a unor imagini sau a unor decizii de mizanscenă. Decizia de a extrage dialogurile din scrisorile dintre Camille și Paul face cuvintele acestora să rezoneze într-un mod aparte (cel puțin cu spectatorul avizat) și adaugă un plus de pathos. „Camille Claudel 1915” este un film greu de apreciat și chiar greu de urmărit, dar fascinația pe care o poate provoca vine din faptul cum, în lumea închisă pe care o creează, Dumont construiește un conflict pe care nu intenționează să îl rezolve - cel al Omului abandonat de Divinitate, silit să trăiască în cea mai absurdă și perversă parodie a vieții de apoi.

Les rencontres d'après minuit (Franța, 2013)

Les rencontres d'après minuit

(Franța, 2013)

Regia: Yann Gonzalez

Cu: Kate Moran, Niels Schneider, Nicolas Maury, Eric Catona, Alain-Fabien Delon

Rating: 4/5

Zilele următoare le voi dedica filmelor văzute la Festivalul Filmului Francez, care anul acesta are loc simultan în șase orașe, cu o secțiune competițională pentru tineri regizori și o retrospectivă Claire Denis. Primul film despre care am să vorbesc - și cel mai éblouissant dintre cele de ieri - este acest „Les rencontres d'après minuit”, debutul în lung-metraj al lui Yann Gonzalez. Set-up-ul pare desprins dintr-un film de Bunuel: Ali și Matthias (Kate Moran și Niels Schenider), un cuplu bizar, însoțiți de un travestit pe post de servitoare, așteaptă în miez de noapte patru oaspeți pentru o mică orgie, fiecare identificat printr-un nume de cod - Curva, Armăsarul, Adolescentul și Vedeta. Camera în care se va petrece aproape întreaga acțiune a filmului este o încăpere cu pereți negri, decorată futurist, care include și un „tonomat emoțional”, capabil să citească în palmă starea de spirit a celui care cere o melodie și să redea muzica potrivită.

Ceea ce frapează încă din primele scene de dinainte de generic (un vis al protagonistei și apoi un quickie în trei în zăpadă) este atmosfera ireală, suprarealistă, desprinsă parcă dintr-un coșmar al lui Lynch sau Fellini, care este construită din toate detaliile pe care le vedem pe ecran, de la decoruri (imobilul-fantomă în care se găsește apartamentul lui Ali și Matthias) până la jocul actorilor. Ocazional, pentru a desluși ceva din trecutul personajelor, filmul evadează în secvențe cu adevărat fantastice și nu doar bizare, cum este povestea-ramă din care acestea se desprind. De exemplu, Armăsarul povestește cum a fost interogat de o comisară de poliție sovietică într-o cușcă, cu ajutorul unui bici; Vedeta își mărturisește trecutul incestuos printr-un film alb-negru; Curva își amintește un vis erotic, în care trece, à la Alice în Țara Minunilor, dintr-o cameră în alta, fiecare populată de bărbați goi, dar mascați, îmbătrânind după fiecare trecere; iar Ali și Matthias își dezvăluie trecutul, ei dovedindu-se a fi pe acest Pământ de sute de ani, undeva între viață și moarte - acesta este momentul cel mai frumos al filmului, care întărește imaginea vampirică a celor doi, dar ne și oferă o poveste de dragoste tragică, intensă, blestemată.

Cum se întâmplă adesea cu astfel de filme, regizorul nu evită imaginile sau dialogurile obscene. Cred că una sau două secvențe sunt un pic exagerate, dar alteori Gonzalez este destul de reținut. Orgia de la final, de exemplu, nu ne arată foarte multe, este destul de scurtă, dar cu toate acestea este una dintre cele mai erotice secvențe. Pe măsură ce trupurile actorilor se contopesc, se repetă cadre în care aceștia sunt așezați în aceleași poziții, dar în altă „ordine” (cine era la stânga ajunge în mijloc, cine era sus, jos etc.) Este ca și cum corpurile nu ar mai conta, fiecare trăind momentul prin intermediul celorlalți. Dincolo de dimensiunea erotică, încă de la început putem vedea în ce situație-limită se găsește cuplul format de Ali și Matthias. El suferă clar de depresie (este amorțit din punct de vedere emoțional, iar în vise vizitează lumea morților), iar ea este scindată de dragostea pe care i-o poartă lui Matthias și nevoia de a-și satisface dorințele sexuale în cadrul unor astfel de bacanale. Ei, de fapt, trăiesc ultima suflare a unei iubiri care a durat deja prea mult, dar din care nu găsesc un mod imediat de a ieși. Acceptarea sfârșitului vine târziu, aparent brusc, dar numai în momentul în care scena este pregătită pentru un nou început (cel puțin pentru Ali, singura care pare într-adevăr capabilă de a merge mai departe).

La nivelul distribuției, avem câteva alegeri interesante. Niels Schneider (pe care sigur vi-l amintiți din „Les amours imaginaires”) îl joacă pe nefericitul Matthias, cu un petec misterios peste ochiul stâng. Kate Moran are alura unei vedete din anii '70, iar accentul ei face ca ultima scenă să fie mult mai emoționantă. Adolescentul este jucat de Alain-Fabian Deloc - ghiciți fiul cui e? Dar probabil cea mai interesantă decizie de casting este Eric Cantona (ex-Manchester United) în rolul Armăsarului. Știam că mai joacă în filme din când în când, dar nu mă așteptam să-l văd vreodată în unele dintre ipostazele în care apare aici - și a fost genial! 

Pentru a treia oară anul acesta (după ”Ship of Theseus” la TIFF și ”Vanishing Waves” la Full Moon”), mă duc la un film în cadrul unui festival fără să știu aproape nimic despre el din avans și să fiu complet dat pe spate. Cu atât mai extraordinar este faptul că toate aceste filme sunt debuturi. „Les rencontres d'après minuit” este o dramă romantică deghizată în film fantastic, pe care Yann Gonzalez o negociază prin ruperi de ton surprinzătoare, imagini frapante și cu ajutorul unei coloane sonore electronice semnată de M83, formația fratelui său Anthony. Este de mirare că acest mix pe care Gonzalez ni-l oferă funcționează, dar pentru mine primul său film a fost ca o gură de aer proaspăt. 

Frances Ha (SUA, 2012)

Frances Ha

(SUA, 2013)

Regia: Noah Baumbach

Cu: Greta Gerwig, Mickey Sumner, Adam Driver

Rating: 4/5

Frances (Gerwig) are 27 de ani. Este dansatoare (sau ar vrea să fie) și locuiește în New York într-un apartament pe care îl împarte cu prietena ei, Sophie. Dar aceasta se mută cu o altă colegă (într-un cartier mai convenabil), iar Frances, care nu câștigă prea mulți bani, trebuie să-și găsească o altă casă. Urmează o serie de coabitări, cu diferiți prieteni sau cunoștințe, dar și o umilitoare întoarcere la colegiul pe care l-a absolvit acum deja prea mulți ani. Încet-încet, Frances își dă seamă că trebuie să-și pună viața în ordine. Însă norocul nu pare să fie de partea ei.

”Frances Ha” este probabil cel mai puțin personal film regizat de Noah Baumbach (The Squid and the Whale, Greenberg), care a co-scris scenariul alături de Greta Gerwig. Filmul își găsește tonul tocmai din îmbinarea caracterelor celor doi (sau, mai degrabă, a modului în care sunt percepuți) - Baumbach, ușor cinic și pesimist, dar gata oricând să scape o trimitere cinematografică care pare obscură pentru publicul american și Gerwig, amuzantă, happy-go-lucky, cu simțul improvizației. Eroina noastră este, pe de o parte, perfect conștientă de gravitatea situației în care se găsește, dar alege să meargă mai departe cu optimism, cu zâmbetul pe față, întotdeauna cât de poate de politicoasă cu ceilalți și nu ezită să ia decizii prostești, pripite (precum excursia de două zile la Paris, ratată de vreme, jet-lag și ratarea întâlnirii care ar fi fost scopul întregii afaceri). Între timp, evenimentele nefericite se succed în cascadă, pe modelul ”A Serious Man”, iar numai miracolul scenaristic salvează, în final, personajul. Totuși, în această privință, trebuie să remarcăm că nu apare un Făt-Frumos care să salveze ziua și să-i ofere lui Frances stabilitatea financiară și sentimentală. Mai mult, la sfârșit ea nu este într-o situație deloc apropiată de idealul amoros pe care îl mărturisește, pe jumătate turmentată, într-una dintre scenele cele mai percutante ale filmului.

Baumbach filmează în alb-negru, ceea ce ne duce imediat cu gândul la Noul Val Francez, la ”Manhattan”-ul lui Woody Allen sau la ”Stranger than Fiction” al lui Jarmusch, dar și la o întreagă panoplie de filme independente new-yorkeze făcute în ultimii 30 de ani care încearcă să capteze, în grain-ul imaginii, un sentiment instant de nostalgie. Dacă ar fi să judecăm doar după cum arată, ”Frances Ha” riscă să intre în acea categorie de „filme cu și despre hipsteri”. Însă, chiar dacă sunt ceva hipsterisme în filmul ăsta, Frances însăși este o ființă autentică, tridimensională, ale cărei trăiri sunt aproape palpabile. Ea ne poate face să râdem, să o încurajăm în momentele mai dificile, să o criticăm atunci când face tâmpenii sau să ne dorim să fugim dansând alături de ea pe stradă. M-am bucurat că, în interiorul unui film care arată destul de sobru și al cărui regizor își impune uneori o distanțare față de spectator, am regăsit un personaj care emană atâta energie încât cuprinde tot ce este în jurul său, indiferent câte de mărunte îi sunt destinul și semnificația pentru cei din jur. În plus, ”Frances Ha” are umor, poate mai mult decât am lăsat să se înțeleagă în rândurile de mai sus. Vă recomand să îl căutați pe unde aveți ocazia, pentru că s-ar putea să dureze până să îl aducă cineva într-o sală din România. 

La vie d'Adèle (Franța/Belgia/Spania, 2013)

La vie d'Adèle

(Franța/Belgia/Spania, 2013)

Regia: Abdellatif Kechiche

Cu: Adèle Exarchopoulos, Léa Seydoux

Rating: 4/5

Rhapsodie en bleu

Relativa sincronizare a premierii românești al lui „La vie d'Adèle” cu cea din Franța și S.U.A. mai spală un pic din păcatele distribuitorilor de film. Probabil că acest „showcase” care este Les Films de Cannes à Bucharest oferă un plus de expunere producțiilor remarcate la Cannes, astfel încât până la sfârșitul anului ne sunt promise cel puțin încă trei filme cannoise - ”Heli”, ”Only God Forgives” și ”Inside Llweyn Davis”. Revenind la filmul de față, Marele Câștigător vine după câteva luni de controverse care s-au creat nu atât în jurul a ceea ce este pe ecran cât în jurul a ce declarații s-au făcut în public. Între timp, criticii îl aplaudă în continuare, unii comentatori încearcă să îi găsească scuze lui  Kechiche (nu e clar pentru ce anume) și au apărut și câțiva fermi contestatari. În ceea ce mă privește, mi-aș fi dorit ca filmul să îmi provoace o reacție puternică, de necontestat (fie ea de admirație sau de rejet), dar acest lucru nu s-a întâmplat. Sau cel puțin, nu pe moment. De aceea, nu pot să fiu, de data aceasta, un comentator foarte apăsat, declarativ. Dar în cele ce urmează voi încerca să explic câteva dintre lucrurile care mi s-au părut că scot filmul acesta în evidență. Povestea - pe care bănuiesc că o cunoașteți deja - nu este unul dintre ele: pentru o perioadă de aproape un deceniu, o urmărim pe Adèle (Exarchopoulos), care descoperă dragostea în adolescență, consumă o relație pasională alături de o femeie cu câțiva ani mai în vârstă Emma (Seydoux), care se termină brusc, lăsând-o pe Adèle în imposibilitatea de a-și relua viața afectivă. 

Relativ neobișnuită, atât pentru Kechiche, dar și pentru cinema-ul actual, este structura ciclică pe care filmul o are. Chiar dacă acesta este împărțit în două capitole de titlul original franțuzesc, la fel de bine ne putem imagina o împărțire în trei bucăți aproape egale (înainte de Emma, cu Emma și după Emma). Prima și a treia parte funcționează practic „în oglindă”, mai multe scene din final fiind reversul sau o declinare diferită a uneia de la început (primul cadru vs. ultimul; citirea din Marivaux vs. cea din „abecedar”; prima apariție a Emmei vs. despărțirea brutală în cafenea etc.) O astfel de construcție minuțioasă, îngrijită (însă fără să fie prea bătătoare la ochi) este o marcă a cinema-ului de autor cu „greutate”. Pe mine m-a dus cu gândul în special la neorealismul à la Fellini (mai ales La strada și La dolce vita), dar mi-a atras atenția și o comparație cu Kubrick (de care nu sunt sigur... poate A Clockwork Orange...) Oricum, e genul de idee care se dorește a da distincție unui film, dar care îl îmbătrânește în același timp. Cu consecințele pozitive și negative de rigoare. Pe de altă parte, e greu să găsești elemente de contemporaneitate în „La vie d'Adèle”. În afară de o conversație la telefonul mobil, un cântec de pe coloana sonoră și o singură mențiune asupra existenței internetului, acest film ar putea la fel de bine să fie plasat undeva în anii '70, post-revoluționar, post-nouvelle vague. Ceea ce nu e neapărat o chestie nouă la Kechiche (când se petrecea acțiunea din „La graine et le mullet”, anyway?).

Ah, dar toate gros-plan-urile acelea! Un film de acum patruzeci de ani nu ar fi arătat așa! Decizia lui Kechiche și a operatorului Sofian El Fani de a construi filmul din planuri foarte strânse pare să fie principalul element de actualitate. De obicei, prefer cadrele medii, ceva mai lungi și nu îmi place fragmentarea excesivă la montaj. De data aceasta, însă, am știut întotdeauna unde ne aflăm și înspre ce vrea imaginea să ne atragă atenția, iar faptul că am intrat în ritmul filmului atestă faptul că acesta nu și-a pierdut fluiditatea. Pentru Kechiche, interesul principal pare să fi fost ca filmul să continue să meargă înainte, cu câteva ruperi de ritm necesare, indiferent dacă o tăietură de montaj juxtapunea două imagini separate de o secundă sau de câteva luni. Un rol esențial în asigurarea fluidității narative îl are și muzica - de mai multe ori pe parcursul filmului o bucată muzicală incidentală (un cântăreț de stradă, o melodie clasică ambientală dintr-un muzeu, un cântec de petrecere etc.) „se imprimă” parcă pe coloana sonoră și însoțește personajele și în scenele următoare. Singurul moment în care filmul se oprește este deja mult discutata scenă de sex (simulat) de la mijlocul filmului. Nu este o secvență pusă acolo doar ca să excite publicul masculin (sau, cel puțin, eu nu m-am simțit excitat), însă trebuie să recunoaștem că este mult prea lungă și cam auto-indulgentă (mai ales fiindcă are și două corolare imediat ulterior). Ceea ce deranjează însă cel mai tare este că, într-o scenă care ar trebui să aibă un caracter inițiatic, Adèle este „la înălțimea” partenerei sale mult mai experimentată. Greșeala este stupidă, pentru că - în forma sa actuala - scena respectivă nu servește la nimic. În filmele vechi care durează trei ore, există de obicei un intermezzo de cinci minute, în care lumea are răgazul să facă o pauză de toaletă - cam asta este echivalentul unei scene care nu merită controversa care s-a creat în jurul ei.

Pentru Adèle Exarchopoulos, filmarea a însemnat cu siguranță mult mai mult decât scenele de dormitor. Ea este practic prezentă în fiecare scenă, ea este cea pe care o urmărim, cu care suntem invitați să ne identificăm (deși nu suntem chiar toți atât de „marginali”), de ea este îndrăgostit aparatul de filmat - în efect, ea este sufletul filmului, dar și cea asupra căreia spectatorul poate să se proiecteze pe sine. Léa Seydoux, deși primul nume de pe generic și de pe toate posterele, este evident în rolul supporting și nu o vedem decât din perspectiva Adèlei. Momente-cheie din viața ei (precum despărțirea de tipa pe care a lăsat-o pentru Adèle) sunt absente din povestea filmului. Pe Seydoux am mai văzut-o deja într-o grămadă de filme cu greutate. Aici nu m-a impresionat prin jocul ei - este mai mult o prezență, o atitudine, un chip ușor încruntat, nemachiat, cu părul vopsit albastru (culoarea dominantă a filmului). De-abia în secvența despărțirii m avut impresia că se deschide, că ne lasă să vedem că și ea a suferit în urma acestei relații eșuate. Cele două personaje sunt puse artificial în opoziție prin diferențe de vârstă, interese și proveniență socială. Acestea mi se par însă trăsături secundare ale filmului, înflorituri inutile, dar care nu deranjează de fapt. Unii consideră că Abdellatif Kechiche nu este în stare să facă un portret complex al unei pături sociale și se leagă de clișee și de superficialități. Aș sucomba probabil și eu acestui tip de criticism, dacă aș fi avut impresia că Adèle s-ar simți mai în largul său alături de colegi de liceu sau de elevii săi de la grădiniță decât în compania prietenilor fițoși ai Emmei. Ea este o inadaptată permanentă, care nu își găsește locul în niciun cadru colectiv, doar într-o astfel de relație intensă, pasională precum cea care ne este oferită. Emma îi oferă Adèlei o șansă aparent unică de a trăi sentimente pe care nu le poate replica în afara cuplului. Până la urmă, este o poveste tragică, dar una în care pedeapsa pentru îndrăgostite nu este moartea, ci mediocritatea.

Motivul pentru care îmi este greu să explic răspunsul pe care l-am avut la acest film este faptul că ea fost o experiență senzorială (toate detaliile asupra căreia camera insista și atenția cu care era compusă coloana sonoră creau un mediu aproape tactil) greu reproductibilă în afara proiecției. Inițial, părăsind cinema-ul, am început să uit ce mi-a plăcut la el. Ulterior, mi-am amintit detalii la care nici nu mă gândisem sau aproape că nu le observasem. Kechiche păstrează, în majoritatea timpului, o atitudine ușor detașată de cele prezentate. Uneori, în momente bine dozate, filmul însă parcă explodează. Hărțuirea Adèlei în curtea liceului când orientarea ei sexuală devine prea evidentă, scena în care Emma o dă afară din apartament și, bineînțeles, ultimul lor moment de intimitate în acea cafenea, în care Adèle încearcă să își exercite autoritatea sexuală asupra Emmei, toate aceste secvențe ating o intensitate care transcende orice prejudecată, orice dubiu că am avea de-a face cu o operă politică sau programatică. Cred că aceste momente ridică nivelul la care resimțim legătura dintre cele două iubite și fac ca „La vie d'Adèle” să fie mai mult decât suma părților sale.

Gravity (SUA/UK, 2013)

Gravity

(SUA/UK, 2013)

Regia: Alfonso Cuarón

Cu: Sandra Bullock, George Clooney

Rating: 4/5

În fața unui film pe care îl aștepți de ceva vreme este întotdeauna o provocare să-ți menții intact simțul critic (dacă îl ai). În cazul de față, așteptarea a durat destul de mult - Cuarón nu a mai făcut un lungmetraj din 2006, iar prietenul Guillermo del Toro lăuda ce a văzut din ”Gravity” încă de acum doi ani. Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât, la ieșirea pe ecrane, a fost întâmpinat de critici cu extaz aproape universal. Spun „aproape” pentru că a existat totuși o singură voce credibilă care s-a pronunțat împotriva filmului, unul dintre criticii mei preferați (și unul dintre puținii pe care îi citesc cât de cât regulat), Jean-Michel Frodon, care a desființat filmul cu ocazia premierei de la Veneția. Așa că, în ciuda hype-ului, am reușit să mă păstrez cu picioarele pe Pământ și să fiu, pe cât de poate, obiectiv.

”Gravity”, care a dobândit deja statusul de blockbuster, dezvoltă pe parcursul a doar 90 de minute (chiar mai puțin, dacă nu luăm în calcul genericul), o poveste destul de simplă: doi astronauți sunt proiectați în orbita Pământului de o „furtună” de resturi dintr-un satelit rusesc care a explodat. Cei doi trebuie să „plutească” (doar cu ajutorului unui jetpack) înspre Stația Spațială Internațională, de unde să se îmbarce pe un modul de salvare. E un survival story destul de tipic, iar unul dintre meritele scenariului este că nu încearcă să demonstreze ambiții pe care talentul lui Cuarón să nu le poată proba. Chiar îmi făceam griji că va trebui să-l compar cu ”2001”, dar se pare că acesta este singurul SF de calibru din ultimii ani care nu simte nevoia să ne umple de referințe la filmul lui Kubrick (nu că nu ar exista unul-două mici omagii, precum un pix care plutește „ostentativ” în foreground-ul unei secvențe de imponderabilitate).

Dacă la capitolul tematic, filmul este previzibil (și nu foarte solicitant), Cuarón plusează pe partea tehnică. Încă din ”Children of Men”, am putut observa cum acesta își dorește să depășească limitele de durată ale cadrului cinematografic, cu câteva planuri-secvență de mare virtuozitate, compuse de fapt din mai multe cadre mai scurte reunite digital prin cut-uri neobservabile. În ”Gravity”, ajutat și de faptul că decorurile sunt aproape integral simulate virtual, el merge și mai departe, astfel încât lungi secțiuni ale filmului par să fie un continuum, fără nici o tăietură vizibilă între ele, iar întregul film pare să se petreacă în timp real (chiar dacă timpul este ușor comprimat). Cuarón este creditat și ca monteur al filmului (alături de Mark Sanger), dar un merit la fel de mare îl are colaboratorul său de cursă lungă, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, care a avut o contribuție esențială în plănuirea secvențelor ce urmau să asigure montajul fluid la care aspiră regizorul mexican.

E un lucru bun că filmul nu durează foarte mult, pentru că astfel reușește să mențină starea de încordare pe care o resimte spectatorul și care din când în când se accentuează pe măsură ce evenimente din ce în ce mai nefericite și mai neașteptate se petrec. Iar când imaginația regizorului pare să rămână fără resurse, acesta îi predă ștafeta Sandrei Bullock, care trebuie să conducă filmul în special în a doua jumătate a sa. Nu îmi place Bullock în mod special, dar trebuie să recunosc că de data aceasta m-a convins, într-un rol foarte solicitant, ea fiind practic singura prezență umană pentru cea mai mare parte a timpului de proiecție. De asemenea, cred că este prima dată când o văd să-și folosească întreg corpul pentru a juca, nu atât din perspectiva încercărilor fizice pe care o presupun faptul că probabil a stat atârnată în hamuri majoritatea timpului, dar și fiindcă fiecare gest, fiecare mișcare sunt integrate în interpretarea ei. Într-un film foarte tehnic și care ar fi putut fi foarte rece, ea aduce un mai mult decât necesar human touch.

Blue Jasmine (SUA, 2013)

Blue Jasmine

(SUA, 2013)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Cate Blanchett, Sally Hawkins, Alec Baldwin, Bobby Cannavale, Louis C.K., Andrew Dice Clay, Michael Stuhlbarg

Rating: 4/5

Mi-au plăcut ultimele trei filme ale lui Woody Allen, dar am simțit că le lipsește ceva. Inutil să ne gândim la „epoca lui de glorie” (anii '70 - mijlocul anilor '90), ci doar la ironia relaxată din ”Vicky Cristina Barcelona” sau la furtuna emoțională din ”Match Point” (unul dintre cele mai nihiliste filme semnate de Woody). ”Blue Jasmine” - variațiune pe tema Un tramvai numit dorință - este o revenire în formă parțială. Scenariul este ceva mai „la obiect”, preferând să intercaleze prezentul cu trecutul (sub formă de flash-back-uri), decât să se piardă în prea multe fire narative (ca în ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” sau ”To Rome with Love”). Dar motivul principal pentru succesul filmului este Cate Blanchett, iar unicitatea filmului provine chiar din această surprinzătoare combinație între regizor și interpretă.

În ”Blue Jasmine”, Cate Blanchett este o fostă bogătașă new-yorkeză care este forțată să vină să trăiască cu sora sa vitregă (și working-class) în San Francisco, după ce fraudele bancare ale soțului ei sunt expuse, iar întreaga avere îi este confiscată de guvern. Au mai existat personaje feminine care suferă căderi nervoase în filmele lui Woody Allen, dar puține dintre ele sunt interpretate cu atâta intensitate și onestitate. Jasmine este necruțătoare, nu își vede propriile defecte, are un nejustificat complex de superioritate față de cei din jur, dar în același timp instabilă emoțional și incapabilă de a înfrunta și depăși momentele dificile ale vieții. Secvențele în care vorbește de una singură sunt devastatoare, precum este și o intensă scenă în care Jasmine le dezvăluie adevărul despre ea copiilor surorii sale. 

Woody exagerează condițiile de viață ale personajelor sale din acest film, fie că ele vin din pătura cea mai înaltă a societății, fie că vin din cea mai de joasă, fie că sunt undeva între (ex: dentistul interpretat de Michael Stuhlbarg). Totuși, este unul dintre cele mai oneste filme ale sale din ultima vreme. Spre exemplu, oferă o secvență din finalul filmului, în care personajul interpretat de Alec Baldwin - până atunci demn doar de dispreț și ușor caricaturizat - primește un moment de simpatie, când îi explică soției sale în pragul unei crize de nervi că este îndrăgostit de o femeie mult mai tânără („o adolescentă”) și că trebuie să divorțeze. Momentul oglindește cel mai întunecat episod al vieții lui Allen și, indiferent dacă el încearcă aici să se justifice sau să-și facă mea culpa, merită apreciat pentru că nu a evitat subiectul (chestie pe care o cam făcea de 20 de ani). Iar scena rămâne printre cele mai puternice din întregul film, indiferent de în ce context vrei să o interpretezi.




”Blue Jasmine” este un film foarte bine echilibrat. Allen evită pe cât posibil „excesele” - lipsind așadar mari secvențe comice și chiar confruntările emoționale sunt destul de puține și nu se insistă prea mult asupra lor. Însă, efectul de sumație ale ghinioanelor prin care trec Jasmine și sora ei Ginger, alături de „păcăleala” din ultimul act că ambele și-ar putea face o viață mai bună alături de un alt bărbat, fac ca finalul să fie atât de demoralizator. Woody, însă, nu pare prea impresionat. Pentru el, asta e firea omului - să mintă, să aleagă compromisul cel mai confortabil, sau să riște să rămâne singur și să-și piardă mințile.