Eva (Spania, 2011)

Eva

(Spania, 2011)

Regia: Kike Maíllo

Cu: Daniel Brühl, Marta Etura, Claudia Vega, Lluís Homar

Rating: 3.5/5

„Eva” este un SF spaniol plasat în 2041 despre Alex, designer de roboți care se întoarce acasă după o lungă absență pentru a termina un proiect pe care l-a abandonat mai demult: proiectarea unui robot-copil. Alex reia legătura cu fratele său David, dar și cu soția acestuia, Lana, o fostă iubită de a sa. David și Lana au o fată de 10 ani, Eva, un spirit liber care îl fascinează pe Alex, care este decis să o folosească drept model pentru robotul său. 

Evident, pentru primul său lungmetraj, Kike Maíllo nu a dus lipsă de surse de inspirație. Asemănările cu filmele lui Spielberg nu-i pot scăpa niciunui amator de SF: atât A.I. cât și Minority Report sunt citate aproape în direct. Pe de altă parte, design-ul robotului brut mi-a amintit mai mult de primele secvențe ale lui Robin Williams în Bicentennial Man, iar modul în care Daniel Brühl manipulează personalitatea androidului îmi amintește de gesturile regizorului interpretat de Al Pacino în S1m0ne (iar, într-adevăr, povestea de bază din „Eva” este mai aproape de Pygmalion decât de Pinocchio). Nu trebuie uitată nici imaginea laboratorului în care lucrează Alex, improvizat parcă într-o aripă a casei părinților săi, care amintește de cel al doctorului Frankenstein... concluziile se pot trage în continuare. Și aș mai menționa un foarte inteligent „furt” din 2001: A Space Odyssey, într-o secvență despre care nu pot să spun prea multe, fiindcă este spoiler, dar face referire la momentul în care HAL citește planul de pe buzele astronauților.

Și totuși, în ciuda multiplelor paralele care se pot trage, filmului nu îi lipsește nota de originalitate. Acțiunea se petrece într-un cadru înzăpezit, ușor dezolant, iar dacă ar fi să judecăm după mobilier sau automobile, nu părem că ne aflăm chiar atât de departe în viitor. Totuși, interfața-hologramă cu ajutorul căreia sunt proiectați roboții pare să fie dincolo de posibilitățile prezentului. Iar filmul este interesat de câteva teme interesante și de legăturile care se formează în interiorul unei familii (în special cele dintre părinți și copii), pe care le abordează prin acest device care este androidul din film. Maíllo nu merge însă până la capăt cu cercetările ei în acest domeniu, iar una dintre relațiile centrale ale filmului - cea dintre Alex și Eva - rămâne destul de ambiguă și lasă câteva semne de întrebare.

Și, în final, câteva cuvinte despre distribuție. Daniel Brühl este deja consacrat ca vedetă internațională, dar aceasta, din păcate, nu este una dintre interpretările sale cele mai bune. Marta Etura, care o joacă pe Lena, nu are prea multe de făcut, în mare parte fiindcă personajului îi lipsește complexitatea (deși este posibil ca Maíllo să îl fi amputat, preferând să se concentreze asupra lui Alex și Eva). Lluís Homar se descurcă ceva mai bine în rolul majordomului-android Max, dar Claudia Vega este cea care fură show-ul, cu un rol dificil, complex, stratificat, de care se achită cu brio și impunându-și propria personalitate.

The Countess (Franța/Germania, 2009)

The Countess

(Franța/Germania, 2009)

Regia: Julie Delpy

Cu: Julie Delpy, William Hurt, Daniel Brühl, Anamaria Marinca

Rating: 2.5/5

Acesta va fi un articol scurt, din cel puțin trei motive: 1. am văzut filmul acum un an jumate, deci nu îmi este deloc proaspăt în minte; 2. nu scriu despre el decât pentru că are premiera în România zilele acestea și 3. e un set-up bun pentru următorul meu articol, despre „Les lèvres rouges” al lui Harry Kümel. 

Filmul lui Delpy asamblează o distribuție internațională (și este vorbit în engleză) pentru a spune povestea contesei Elisabeta Bathory, rămasă în istorie datorită celor 300 de fecioare estimate pe care le-a omorât pentru a se scălda în sângele lor, convinsă fiind că aceste practici vampirești îi vor da tinerețe veșnică. Bineînțeles, toate ar putea fi zvonuri care să denigreze o persoană și așa labilă psihic, deci din start un păcat al filmului este faptul că prezintă o poveste lugubră, pentru ca în final să își demonstreze neîncrederea în ceea ce s-a prezentat (iar execuția este destul de stângace).

Sigur, este admirabil că filmul atacă problema din perspectiva istorică. Însă Delpy nu este o regizoare destul de talentată sau experimentată ca să spună o astfel de poveste fără să piardă interesul publicului sau să cadă în ridicol. Decorurile însele par să o deranjeze pe regizoare, iar pe măsură ce filmul evoluază ea găsește soluții din ce în ce mai neinspirate de a filma în îngustele odăi ale castelului Bathory. Însă Delpy este o actriță destul de bună și, măcar din acest punct de vedere, aduce un plus filmului, reușind să creeze un personaj complex, o femeie puternică, dar paranoică, vanitoasăși lipsită de scrupule. Restul distribuție face față cu brio, în frunte cu Daniel Brühl și Anamaria Marinca, mai puțin William Hurt.