Showing posts with label Jean-Luc Godard. Show all posts
Showing posts with label Jean-Luc Godard. Show all posts

Saturday, May 24, 2014

Adieu au langage (Franța, 2014)

Adieu au langage
(Franța, 2014)


Regia: Jean-Luc Godard
Cu: Héloise Godet, Zoé Bruneau, Kamel Abdeli, Richard Chevallier, Roxy le chien

În cazul lui Godard, este întotdeauna greu să separi filmele sale de omul din spatele lor, acest personaj (folosesc termenul intenționat) dificil, pe cât de slobod la vorbă pe atât de opac în discurs. Îmi amintesc un interviu despre „Film socialisme” în care arăta de-a dreptul caricatural, cu un trabuc supradimensionat atașat la figura-i. Evident, au fost 10 minute irosite, pentru că nu a spus nimic relevant. La patru ani după ”Film socialisme” (film care pare profetic, avand în vedere ce s-a întâmplat cu vasul de croazieră pe care se petrece jumătate din acțiunea filmului), Godard revine în competiție la Cannes cu „Adieu au langage”, care deja a fost primit cu aplauze și cu zvonuri de Palme d'Or în final de carieră. 



Experiența mea cu „Adieu au langage” a fost cu siguranță diferită decât cea a entuziaștilor de pe „croazetă”. Într-una din cele mai mici săli, plină pe o treime, ale unui uriaș multiplex parizian, primele 30 de minute ale filmului mi-au provocat o durere de cap cum niciun alt film 3D nu a reușit până acum. În afară de cele douî momente în care sunt suprapuse două imagini complet distincte (pentru că... experiment!), există o grămadă de secvențe în care este aproape imposibil să focalizezi imaginea, ceea ce este mai puțin un semn că sunt în fața unui mare artist decât semnul unui accident vascular cerebral acut. Până la urmă, vederea se mai obișnuiește și Godard o lasă mai moale cu șmecheriile. Iar pe ecran începe să se închege un fel de narațiune: un bărbat, o femeie, o relație cu suișuri și coborâșuri și un câine (Roxy) care devine însoțitorul lor.



Trebuie să recunosc că începutul filmului mi s-a părut răutăcios (glumițe ieftine despre telefoane inteligente, parodii exagerate după filme cu gangsteri), iar apoi de-a dreptul disprețuitor față de restul omenirii - această mizantropie exprimată prin citate din scriitori și filosofi este cea mai alienantă trăsătură a cinema-ului recent al lui Godard. Este evocativ faptul că privirea îmi era atrasă mai degrabă de imaginile din Dr. Jekyll & Mr. Hyde sau Metropolis de pe televizorul celor doi amanți decât de ce fac aceștia în prim-plan (dar poate că asta e și ideea). Tocmai de aceea a fost ușor surprinzător să constat cum o oarecare melancolie se insinuează în a doua jumătate a proiecției, iar camera (camerele) de filmat ale lui Godard ies în natură, urmărind un câine explorator, cu Simfonia a VII-a a lui Beethoven pe fundal. Momentul-cheie este acela în care este invocat un citat din Monet (unul dintre puținii autori care chiar este numit), îndemnând la întoarcerea la natură și la „a picta ceea ce nu vedem”. Pentru mine, acesta e fost punctul care mi-a permis accesul dincolo de montajul aleator și lipsa structurii narative, să încep să apreciez ceea ce face Godard aici și să nu văd „Adieu au langage” ca pe un simplu truc 3D sau ca pe o lecție de morală. 



Am citit unele critici care ridicau în slăvi filmul și chiar îl comparau cu unele dintre landmark-urile istoriei cinematografiei. Să fie clar, totuși, „Adieu au langage” nu este „Omul cu aparatul de filmat”. În afară de faptul că se joacă un pic cu tehnologia 3D (mai mult așa... la mișto), Godard nu ne arată ceva cu adevărat nou față de ce a făcut în ultimii 30 de ani. Dar acesta este unul dintre eforturile sale mai consecvente din ultima vreme, probabil cel mai bun film semnat JLG de la „L'eloge de l'amour” încoace. 

Rating: 3.5/5

Saturday, November 13, 2010

Film socialisme (Elveția/Franța, 2010)

Film socialisme
(Elveția/Franța, 2010)

Regia: Jean-Luc Godard

Rating: 3/5

„Film socialisme” este compus din trei părți. Prima (și cea mai amplă, aproape o jumătate din întreg) ne poartă într-o croazieră pe Mediterana, unde - în pur stil godard-ian - imaginile se înșiră după o logică a lor, diferite personaje intră și ies din focus (printre care și poeta/cântăreața Patti Smith), iar pe fundal se schițează o istorie despre aur spaniol furat, Rezistența din al doulea război mondial, naziști etc. A doua parte are ca decor un garaj din Franța, unde o echipă de jurnaliști TV vine să-i ia interviu unui candidat. Cei doi copii ai acestuia, însă, sabotează reportajul, provocându-și părinți la o dezbatere pe teme democratice. Iar a treia parte, cea mai scurtă (doar 15 minute) este o călătorie în stil documentar (cu imagini de arhivă, narațiune din off) în locurile pe care croaziera de la început le vizita: Alger, Barcelona, Palestina, Odessa, Grecia (antică).



Din multe puncte de vedere, filmele lui Godard mă depășesc. Pe de altă parte, câteodată mă și plictisesc și nu am timp pentru prostiile astea. Dar mai există și un alt aspect. După un generic tipic, „Film socialisme” începe cu imaginea unei ape învolburate, filmată într-un HD aproape perfect, într-un cadru plonjat vertical. O voce de bărbat spune „Banii sunt un bun public”, iar o voce feminină îi răspunde: „La fel ca apa, atunci.” Fie că ești de acord cu Godard sau nu, fie că îți pasă sau nu și indiferent câtă cultură (cinematografică sau generală) ai în tine, nu poți să nu fi fascinat de cum o secvență atât de simplă te atrage instantaneu și dă ritmul întregului film. Cadrul este static, dar marea se mișcă frenetic, valurile antrenează presentimentul că ceva nu e în regulă. Mai târziu, în timp ce unii pasageri se distrează ignorând că suntem într-o criză economică globală, alții deplâng, extrem de pesimiști, prezentul, trecutul și viitorul. Primele 40-50 de minute ale filmului sunt extraordinare.



Recunosc, mi s-a rupt firul în timpul celei de-a doua părți. Poate trebuie să revăd filmul ca să-i înțeleg rostul. Ultimul Godard pe care l-am văzut, „Eloge de l'amour”, era și el constituit din 2 părți, dar acolo se vedea întregul. Chiar și un film de sketch-uri poate fi coerent în întregul său. Dar „Film Socialisme” are această lungă secvență de vreo jumătate de oră, care nu reușește să fie nici satiră, nici discurs politic, nici - în ciuda unor cadre lungi, bine prinse - prea interesantă cinematografic. În plus, ceva nu este deloc în regulă cu imaginea unui băiat blond, de vreo 10 ani, care poartă un (cam larg) tricou roșu cu o seceră, un ciocan și înscrisul ”CCCP”. 

A treia parte este o revenire la stilul propus de prima bucată și sugerează o morală, doar că sunt folosite mai mult imagini de arhivă, iar inserturile din alte filme devin mult mai frecvente (dar și mai aleatorii: dacă secvența scărilor din „Crucișătorul Potemkin” apare justificat, o secundă cu Charlie Chaplin cântând la vioară, full make-up, în ”Limelight” te lasă să te întrebi dacă nu cumva Godard nu ne cam ia peste picior...)
 

Per ansamblu, „Film socialisme” mi s-a părut subțirel în raport cu grandoarea temelor abordate și refuz să accept că nu există anumite pretenții nejustificate în spatele șirului aproape interminabil de citate care constituie, practic, dialogurile filmului. Dar există lucruri de văzut (și de auzit) în film. Este unul dintre cele mai bune exemple de cinematography digitală pe care le-am văzut: de la imaginile superbe în HD, până la imagini low-definition și manipulări digitale ale cadrelor, de tip glitch art/datamoshing. La fel de fascinant este sunetul digital, Godard profitând de limitările unei prize directe în care vântul sau sunetele unei discoteci sună ca un zgomot neplăcut, jucându-se apoi cu sunetele care când sunt stereo, când nu sunt, când sunt numai într-o ureche, când sunt în ambele...


P.S.: Trailer-ul filmului este chiar filmul, accelerat de 100 de ori, astfel încât să dureze un singur minute. E drept că De Palma a făcut același lucru pentru ”Femme fatale” în urmă cu câțiva ani, dar pentru „Film Socialism”-ul lui Godard, care se afirmă ca reprezentant al erei digitale, ideea pare să fie alta.*wink*

Wednesday, September 8, 2010

Sympathy for the Devil / One Plus One (UK, 1968)

Sympathy for the Devil / One Plus One
(UK, 1968)


Regia: Jean-Luc Godard
Cu: Mick Jagger, Keith Richards, Charlie Watts, Brian Jones, Bill Wyman, Anne Wiazemsky, Sean Lynch.

Rating: 4.5/5

Mais ce que vous laisse perplexe est la nature du mon jeu...

Într-un studio, The Rolling Stones compun, repetă și înregistrează una dintre melodiile lor cele mai titrate, ”Sympathy for the Devil”. Într-un cimitir de mașini, un grup de militanți Black Panthers se pregătesc de război și citesc un manifest al rasei lor. Din off, Sean Lynch citește din romane pulp, benzi desenate și texte marxiste. O femeie numită Eve Democracy este intervievată într-un parc și răspunde doar prin da sau nu. O tânără fuge prin oraș, mâzgăling pereți și mașini cu graffiti-uri de genul ”CINEMARXISM” sau ”SOVIETCONG”. Într-o librărie nazistă, un tip citește din ”Mein Kampf”, clienții lui îl salută nazist și plesnesc doi ostatici mao-iști. Filmul lui Jean-Luc Godard alternează între toate aceste planuri, stilul narativ unic al autorului și melodia celor de la Rolling Stones fiind motorul acestui - să zicem - documentar.


”Sympathy for the Devil” a fost lansat și sub numele de ”One Plus One”, care are distincția de a fi un Director's Cut, singura diferență este că melodia terminată a fost inserată barbar de producător la sfârșitul filmului, în speranța de a-l face mai comercial (degeaba, zic eu...) Din punct de vedere istoria, filmul apare după ”perioada de glorie” a lui Godard și la începutul perioadei mai ciudat a acestuia, în care filmele sale sunt puternic ideologizate. Departe de mine de a comenta convingerile lui Godard sau chiar stilul său. Nu cred că e cazul de data aceasta. Sincer, mi-e greu să fiu de acord cu el, dar, la fel de sincer, îmi plac filmele sale. Ador forma cu adevărat liberă pe care o cultivă, îmi plac insert-urile cu materiale propagandistice, îmi plac observațiile sociale și umane pe care filmele lui Godard le fac dincolo de speech-urile pline de citate ale personajelor.

Substratul din ”Sympathy for the Devil” se învârte în jurul acelorlași idei: revoluție, abandonarea intelectualismului, respingerea culturii ”burgheze”. Există și prezentare aparent în opoziție (dar care eu cred că Godard o ia de fapt foarte în serios) a modului în care lucrează, pe de o parte, forța creativă (reprezentată de repetițiile prelungite ale formației) și forța distructivă (predicată de Godard și de „revoluționarii” anilor '60). Nefiind în aceeași categorie cu ”Pierrot le fou”, ”Week End” sau ”Le mépris”, ”Sympathy for the Devil” este totuși un film seducător, prin planurile lungi, neîntrerupte, de câteva minute bune, prin surprizele de pe coloana sonoră și prin finalul... suspendat.