The Grey
(SUA, 2012)
Regia: Joe Carnahan
Cu: Liam Neeson, Dallas Roberts, Frank Grillo
Rating: 3.5/5
Săptămâna trecută scriam despre cum în această perioadă a anului, Nicolas Cage apare pe ecrane cu (cel puțin) un film de acțiune prost. Dar tot în perioada aceasta, primim și porția anuală de acțiune cu Liam Neeson. Diferența este că, în cazul celui de-al doilea, filmele au câștigat de-a lungul anilor în inteligență și complexitate, iar Liam Neeson se impune ca un fel de the thinking man's action hero. În ”The Grey”, el joacă un vânător angajat de o companie petrolieră, cu ceva schelete în dulap, care supraviețuiește prăbușirii unui avion în pustietatea din Alaska. Câțiva colegi de-ai săi sunt și ei printre cei care au reușit să se salveze, dar toate contează mai puțin, fiindcă după scurt timp își dau seama că au devenit prada unei haite de lupi. Așa că Liam & co. petrec restul filmului încercând să ajungă la civilizație, în timp ce lupii tot omoară pe rând câte unul dintre ei.
”The Grey” este un film atmosferic. Combinația dintre întinderile ostile de zăpadă, personaje care sunt prezentate ca fiind marginalizați ai societății și această amenințare primordială, care își face apariția din întuneric, îi dau o dimensiune aproape existențialistă. De care regizorul Carnahan încearcă să profite pentru a atrage spectatorii mai inteligenți (cu riscul de a-i îndepărta pe cei care aveau impresia că urmează să vadă un film intitulat Oskar Schindler - Wolf Puncher). Carnahan, ca și Skolimowski în ”Essential Killing”, pune în scenă lupta pentru supraviețuire într-un peisaj aparent puțin ofertant, dar care se dovedește a fi extrem de cinematic. Pe măsură ce filmul progresează și supraviețuitorii rămân din ce în ce mai puțin, lungimea cadrelor crește și ea, sporind tensiunea și transformând câteva scene aparent banale (precum despărțirea de un coleg care nu mai poate să umble) în puncte culminante ale angoasei.
Asta nu înseamnă că filmul nu oferă partea lui de suspans. Prăbușirea avionului este o secvența de o virtuozitate excepțională, în condițiile în care efectele speciale sunt/par minime. În rest, avem câteva sperieturi de mică intensitate și încă câteva set pieces destul de reușite, deși nu chiar de calibrul scenei pe care am menționat-o mai sus (traversarea unui abis, fuga înspre marginea pădurii etc.) Cât despre lupi în sine, aceștia sunt adesea prezenți doar prin intermediul urletelor, iar într-o scenă apar efectiv doar ochii lor sclipind în întuneric, à la ”Snow White and the Seven Dwarfs”. Sunt multe motive pentru care ”The Grey” merită văzut și spectatorul neavizat nu ar trebui să îi subestimeze valoarea.
Posts
