Deux films francophones d'Afrique

Din diferite motive și constrângeri, singurele două filme pe care le voi vedea luna aceasta la Festivalul Filmului Francofon sunt cele de mai jos. Ambele sunt interesante în felul lor și merită câteva cuvinte.

Moloch tropical (Haiti/Franța, 2009)

Regia: Raoul Peck 

Cu: Zinedine Soualem, Sonia Rolland, Mireille Metellus

Deși tehnic nu este un film african, regizorul său Raoul Peck (căruia festivalul de față îi oferă o mini-retrospectivă) a fost format în Congo. Personajul principal din ”Moloch tropical” este inspirat de fostul dictator al Haiti-ului Jean-Bertrand Aristide, care a fost în mod succesiv ales (în mod democratic) și apoi îndepărtat prin câte o lovitură de stat. În filmul lui Peck, șeful statului organizează o petrecere de Ziua Independenței într-o veritabilă fortăreață de pe vârful unui munte. Însă aparențele nu sunt ceea ce par, iar dincolo de pregătirile oficiale, un prizonier este torturat, invitații străini contramandează, iar rebelii se organizează. Din punct de vedere vizual, arată superb (deși imdb ne spune că ar fi film de televiziune). Faptul că totul se petrece într-un interval de 24 de ore, într-o singură locație, aduce un plus de suspans și claustrofobie. Mi-a plăcut filmul și mi s-a părut interesant, chiar dacă narativ este all over the place.

La pirogue (Franța/Senegal/Germania, 2012)

Regia: Moussa Touré

Cu: Souleymane Seye Ndiaye, Laïty Fall, Malaminé 'Yalenguen' Dramé

Anul trecut au fost mai multe filme în care protagoniștii pluteau în derivă la bordul unor ambarcațiuni nepotrivite pentru a traversa oceanele. După ”Life of Pi” și ”Kon-Tiki”, pe un scenariu asemănător este clădit și „La pirogue”, în care 30 de senegalezi vor să ajungă pe țărmurile Spaniei la bordul unei simple pirogi, pe drum întâlnind obișnuitele obstacole: furtuni, motoare care nu mai funcționează, certuri între pasageri etc. Din păcate, Moussa Touré pare să nu aibă răbdarea necesară pentru a construi personaje solide și de a dezvolta situațiile în care acestea evoluează. Momente importante (precum decizia personajului principal de a se alătura echipajului sau discuțiile de pe barcă) sunt expediat mult prea rapid. Filmului îi lipsește tensiunea și sentimentul (atât de necesar) că ceva rău de poate întâmpla la orice pas. Asta până în ultimele 30 de minute, când regizorul parcă se dezmeticește și găsește inspirația pentru a încheia filmul cu un deznodământ care este oarecum optimist, dar nu este deloc happy-end-ul ușor de anticipat. 

Ceddo (Senegal, 1977)

Ceddo

(Senegal, 1977)

Regia: Ousmane Sembene

Cu: Tabata Ndiaye, Moustapha Yade, Ismaila Diagne

Rating: 4.5/5

Filmul ne poartă într-un moment nedefinit din istoria Africii. Un „rege” proaspăt convertit la Islam dorește să impună noua religie supușilor săi, un trib care este încă adeptul ai religiilor și modului de viață tradiționale. Ceddo - căci așa se numesc - încearcă să reziste și, pentru a-l forța pe rege să cedeze, îi răpesc fiica. Acest lucru va accelera multiple conflicte, inclusiv pentru succesiunea la tron, pentru mâna „prințesei”, dar mai ales pentru supremație religioasă și politică. Profitând de evenimente, Imam-ul îl asasinează pe rege și preia puterea.

Regizorul Ousmane Sembene a fost unul dintre cei mai mari cineaști africani. Deși „Ceddo” este primul său film pe care l-am văzut, nu ezit să-l numesc o capodoperă. Personajele sunt foarte bine individualizate și conflictele care apar sunt credibile. Sembene este foarte atent la modul în care actorii vorbesc, se mișcă, gesticulează. Scenele extinse în care aceștia dezbat probleme, cer dreptul la replică sau vorbesc prin intermediar au un ritm extraordinar și te lasă să descoperi care este miza pentru fiecare dintre aceste personaje. Aceste scene sunt contrabalansate de cele dintre „prințesă” și răpitorul ei: acestea se desfășoară undeva departe de trib și fac economie de cuvinte. Mai degrabă, ele sunt dominate de prezențele aparent calme ale celor două personaje, care încearcă să găsească soluții pentru situațiile în care se găsesc pe măsură ce timpul trece.

Sembene nu pare foarte interesat să facă un film strict narativ. Sigur, este destul de clar ce se întâmplă, dar filmul este adesea întrerupt de secvențe ambigue, alegorice, precum o slujbă/înmormântare catolică din secolul XX care apare după ce un non-musulman este ucis sau „visul” răpitorului după ce este împușcat la sfârșitul filmului. Aceste secvențe, plus faptul că anumite întâmplări sunt omise, iar altele se petrec foarte repede, pot lăsa uneori spectatorul în ceață, dar dau filmului un aer de legendă, de poveste atemporală. Contribuie și coloana sonoră îndrăzneață, care combină ritmuri africane cu jazz și melodii gospel. De asemenea, are un stil vizual foarte ingenios, care alternează între realism și un fel de expresionism reținut în anumite secvențe. „Ceddo” este un film care critică lipsa de toleranță religioasă și structurile de stat rigide și pune în valoare caracterul puternic celor care rezistă acestora. Iar în prințesa Dior regăsim un personaj feminin puternic și independent. Recomand filmul, eventual la pachet cu „Hyènes”, un alt film senegalez foarte interesant, regizat de Djibril Diop Mambéty în 1992.