Trolljegeren AKA Troll Hunter (Norvegia, 2010)

Trolljegeren AKA Troll Hunter 

(Norvegia, 2010)

Regia: André Øvredal

Cu: Otto Jespersen, Glenn Erland Tosterud, Johanna Mørck

Rating: 3/5

”Troll Hunter” începe aproape identic cu The Blair Witch Project: trei studenți (o fată ți doi băieți) pornesc să facă un documentar/reportaj despre o serie de urși uciși în condiții misterioase. Încep să urmărească un anume vânător retras, pe nume Hans, care pare să știe ce se întâmplă. Și, într-adevăr, Hans se dovedește a fi singurul vânător de troli, a căror existență este ascunsă de autorități, adevărații responsabili pentru o groază de evenimente stranii din ultima vreme. Inițial, Hans este reticent în a fi filmat, dar cedează foarte repede și chiar îi încurajează pe cei trei să-i filmeze aventurile, dorindu-și să expună o dată pentru totdeauna adevărul. 

În centrul filmului stă interpretarea lui Otto Jespersen, comic și actor norvegian, personaj controversat la el acasă, dar care aici face un portret foarte exact al unui angajat guvernamental overworked and underpaid, frustrat de derularea muncii sale foarte importante într-un complet anonimat. Dintre cei trei studenți, doar doi apar destul de des în fața camerei (al treilea fiind cameramanul). Interpretările lor sunt secundare celei ale lui Jespersen, dar sunt credibili ca cineaști amatori, dar poate un pic prea deciși în a-l urmări pe Hans în situații care le pun viața în pericol.

Sincer să fiu, consider că filmul eșuează din mai multe puncte de vedere. Ca fals documentar (found footage) nu aduce nimic nou și are mult prea multe cadre aleatorii, care vor să transmită ideea de material brut, sacrificând narațiunea și pacing-ul. Ca film cu monștri, nu e deloc ”scary”, iar creaturile în sine par mai degrabă desprinse din desene animate (deși imaginile din final, cu un trol uriaș în mijlocul unei pustietăți înzăpezite îți taie răsuflarea). Totuși, poanta care închide filmul (care include un „cameo” interesant), revelează un alt sens filmului. Cu ce rămâi după ”Troll Hunter”, dacă te uiți un pic mai în profunzime, este un portret destul de amănunțit al atitudinilor norvegienilor față de autorități, politică în general, religie (doar 30% dintre norvegieni cred în vreun Dumnezeu, iar trolii simt mirosul de creștin), mediu înconjurător etc. Iar acestea sunt transmise fără prea multe explicații, fără exces de inside jokes înțelese doar de scandinavi și evitând capcana post-modernismului.  

”American Experimental” - David Holzman's Diary

David Holzman's Diary

(SUA, 1967)

by Jim McBride

Nu am multe de spus despre "Jurnalul lui David Holzman", dar filmul merită să fie menționat în cadrul acestei serii. Debutul regizoral al lui Jim McBride este, în esență, un mockumentary, în care tânărul regizor Holzman (jucat de scriitorul și producătorul L.M. Kit Carson) decide să își înregistreze viața (falsă) pentru camera sa de filmat, ca un jurnal, căutând iluzivul „adevăr în 24 de cadre pe secundă”. În curând, înregistrarea evenimentelor devine o obsesie și David îi alienează pe cei apropiați.

Foarte probabil, acest film nu a avut niciun impact. Cu siguranță nu a lansat genul documentarului fals, a cărui prim exponent de vază este ”Take the Money and Run” a lui Woody Allen. Totuși, filmul este „profetic”. Odată cu ieftinirea tehnologiei, care este din ce în ce mai ușor de împânzit, jurnalele video sunt peste tot pe internet, iar programele de tip reality TV sunt produse de consum pentru mase. Totuși, ar fi nedrept să comparăm filmul lui McBride ele. Pentru că demersul narcisist și inutil al lui Holzman are totuși o latură naivă, poetică, de căutare a unui limbaj artistic.

Limbaj pe care Holzman/McBride îl găsește în inepuizabila inventivitate pe care o oferă aparatul de filmat, experimentând cu mișcări de aparat, unghiuri inedite și lentile. Câteva secvențe ies în evidență... Holzman purtând aparatul deasupra capului, cu obiectiv tip fish eye care înregistrează o realitate distorsionată... Sau un lung traveling în care camera surprinde bătrâni care ocupă băncile unui parc din New York, în timp ce pe fundal se aude o transmisiune radio în care sunt trecuți în revistă delegați ONU... ”David Holzman's Diary” e un film câteodată pretențios și dificil de urmărit (mai ales momentele care par cu adevărat improvizate în fața camerei), dar acest gen de secvențe, plus abordarea unică pentru vremea la care a fost făcut, în fac un must-see.