TIFF 2012 - Day One

TIFF-ul a început, ca de obicei, cu ploaie. Pentru mine a început și târziu, în a doua parte a primei zile, dar măcar mă bucur că eram odihnit. Iată ce am văzut în prima zi - trei povești de dragoste... mai mult sau mai puțin.

Weekend (Andrew Haigh, 2011) este un love-story gay, unul dintre cele mai sincere și mai credibile filme pe care le-am văzut despre o relație între homosexuali, departe de stereotipurile din așa-zisele comedii romantice americane. Regizorul britanic Andrea Haigh tratează subiectul cu realism aproape continental și tot ce înseamnă acest lucru - multe secvențe de interior (deși nu chiar atât de multe pe cât anticipam), scene întregi dialogate sunt filmate într-un singur cadru etc. Un alt plus este locația aleasă - Nottingham, un oraș mult mai mic și mult mai puțin cosmopolit decât Londra spre exemplu, care îi oferă filmului un feeling de universalitate. Cei doi interpreți sunt amândoi foarte buni, iar filmul pare să fi bine-dispus publicul, chiar dacă la un moment dat a virat înspre sentimentalism.

Las acacias (Pablo Giorgelli, 2011) - un road movie paraguayano-argentinian, cu puține personaje, care vorbesc și mai puțin. Pentru mine a fost filmul zilei, în primul rând fiindcă a fost o proiecție excelentă de pe peliculă (la Cinema Odeon), dar și datorită stilului reținut al regizorului și expresivitatea celor doi actori din rolurile principale. Marea majoritate a filmului se petrece în interiorul cabinei unui TIR, dar Giorgelli reușește să facă ceva interesant din punct de vedere vizual cu acest spațiu puțin ofertanta, alternând punctele de vedere ale personajelor și oferind un efect de tip picture in picture când privește prin oglinda retrovizoare. Also, e un bebeluș în film, care dincolo de faptul că este adorabil, probabil le-a dat multă bătaie de cap realizatorilor pentru a obține de la el reacțiile necesare.

Beast (Christoffer Boe, 2011) - din anumite puncte de vedere, este asemănător cu ”Reconstruction”, filmul care l-a făcut celebru pe Boe acum mulți ani (Camera d'Or la Cannes 2003, Premiul de Regie la TIFF 2004), doar că punctul principal de interes nu mai este amantul, ci mai degrabă soțul înșelat. Din păcate, am avut impresia că Boe nu mai are nimic de transmis cu acest film, iar toate trucurile sale vizuale nu fac decât să încerce să compenseze pentru lipsa de idei . Câteva persoane din spatele sălii au aplaudat la sfârșit, dar sentimentul pe care l-am resimțit în jurul meu a fost mai degrabă acela de frustrare. Chiar dacă, fie vorba între noi, finalul este cea mai reușită parte a filmului.