Orphée (Franța, 1950)

Orphée

(Franța, 1950)

Regia: Jean Cocteau

Cu: Jean Marais, François Périer, María Casares, Marie Déa

Rating: 4.5/5 

„Orfeu” este bucata de mijloc a așa-zisei „trilogii orfeice” a lui Cocteau, începută în 1930 cu „Le sang d'un poète”, un film mut experimental și terminată în 1960 cu „Le testament d'Orphée, ou ne me demandez pas pourquoi!”, continuare și corolar al filmului de față. Dintre toate, „Orfeu” are cel mai clar narativ: reluând mitul antic, personajul titular este, aici, un poet parizian genial și arogant (Marais), care este prin în uneltirile Morții (María Casares), ajutată de doi aghiotanți: recent decedatul poet Cegeste (Edouard Dermithe) și mai vechi decedatul student Heurtebise (Périer). Orfeu se îndrăgostește de Moarte, iar după ce aceasta o omoară pe soția lui, evident Eurydice (Déa), Orfeu, cu ajutorul lui Heurtebise, pornește în căutarea amândurora în lumea de dincolo, care este înfățișată ca o dezolantă priveliște post-apocaliptică, în care timpul nu trece și legile fizice nu se aplică.

Faptul că mitul lui Orfeu este, în același timp, respectat și modificat cu foarte subtile twist-uri ajută să mențină atenția privitorului. Deși cunoști povestea, nu ești niciodată sigur ce urmează să se întâmple, iar motivațiile și deciziile personajelor sunt de multe ori obscure, ceea ce întreține o stare de anticipare a ceea ce va urma. Mai mult, filmul este plin de subtexte: Lumea de Dincolo este condusă ca un stat totalitar, Moartea și asociații ei activează în semi-clandestinitate, dar din motivații proprii, iar Orfeu primește de la ei mesaje via radio asemănătoare cu mesaje primite de Rezistența franceză via BBC în timpul celui de-al doilea război mondial. Și, bineînțeles, dincolo de toate acestea, există marile teme poetice, din care nu lipsesc prea multe: avem creația poetică, timpul, una-două-trei mituri antice, iar faptul că Orfeu însuși este scindat în fascinația pentru Moarte și Dragostea pentru Eurydice pare la fel de semnificativ.

Mai important pentru mine este faptul că filmul abundă în simboluri vizuale și efecte speciale care vin în sprijinul poveștii. Se remarcă filmările inverse, în care Cegeste și Eurydice se trezesc din morți, repetatele treceri prin oglindă și cele două coborâri în lumea de dincolo: prima, în care Heurtebise pare să plutească în timp ce Orfeu se luptă cu vântul într-o retroproiecție, iar a doua în care decorul și camera sunt răsturnate la 90 de grade față de orizontală, ceea ce lasă impresia, la un moment dat, că cei doi cad în lateral. Sigur, aceste secvențe nu sunt foarte frecvente și sunt folosite numai pentru a reda cealaltă lume intruziunea spiritelor în lumea reală, dar modul inteligent în care sunt folosite face ca existența cotidiană a lui Orfeu să pară mai nelalocul ei decât coborârea acestuia în „infern” și acesta cred că este atmosfera pe care Cocteau a vrut și a reușit să o creeze.

P.S.: Pentru o altă versiune a mitului lui Orfeu, am scris foarte pe scurt și depsre „Orfeo Negro”, de Marcel Camus.