TIFF 2013 (1) - This Was the Beginning

Tocmai ce am văzut două filme din Competiția Oficială, așa că am să încep cu ele. 

”Nordvest”

Nordvest (r. Michael Noer) este un film pe care am impresia că l-am mai văzut, sub o anumită variațiune, de zeci de ori până acum și nu de câteva ori chiar în competiția TIFF. Personajul principal este un tânăr spărgător de case, foarte talentat, dar nesatisfăcut de banii pe care îi câștigă. Când i se oferă ocazia să se apuce și de pimping și trafic de droguri, nu ezită, însă provoacă tensiuni inevitabile între gașca de arabi care îi cumpărau bunurile furate și noii săi „angajatori”. Se mai adaugă un frate mai mic care vrea să se dovedească bărbat și avem aproape toate ingredientele pe care le căutam. Nu spun că nu este bine făcut, dar nu iese din rândul thrillerelor nordice „de duzină”. 
Premii pe care le-ar putea câștiga: în cel mai bun caz, un premiu de regie, dar cu Cristi Puiu în juriu mă cam îndoiesc. 

”In a Bedroom”

In a Bedroom / W sypialni (r. Tomasz Wasilewski) este un film polonez care funcționează mai mult ca showcase pentru actrița din rolul principal, Katarzyna Herman. Există în acest film un twist care apare destul de repede (cam după 15 minute), iar după aceea filmul se dovedește lipsit de idei (narative sau estetice). Cu greu demarează o relație între protagonistă și un mai tânăr fotograf bărbos, moment care ne face pentru o secundă să ne gândim la ”Blow-Up”, dar ulterior totul se îneacă în secrete pe jumătate destăinuite și auto-importanța pe care realizatorii și-o dau. Totul este foarte soft focus, foarte calm la suprafață și filmul se chinuie să ocupe durata de doar 72 de minute.  
Premii pe care le-ar putea câștiga: cea mai bună actriță. 

Spicuiri din celelalte filme pe care le-am văzut:

Après mai - oda lui Olivier Assayas pentru tinerețea sa implicată artistic și politic în anii '70. Mie mi-a plăcut destul de mult, dar nu pot să spun că sunt mulțumit, din două motive: în primul rând, după 122 de minute, chiar dacă nu au fost deloc plictisitoare, nu mi se pare că s-au întâmplat foarte multe și, în al doilea rând, am văzut L'heure d'été cu o seară înainte - același Assayas, dar un film mult mai intim și mult mai concentrat pe ce are de spus, chiar dacă nu are ambiția de a face portretul unei generații. Din „Après mai” să reținem, totuși, soundtrack-ul care l-ar face pe Scorsese să moară de invidie.

”Like Someone in Love”

Like Someone in Love - un Kiarostami care mi s-a părut mai puțin implicat (cel puțin dacă este să-l comparăm cu filmele sale iraniene precum ”Close-Up” sau ”The Wind Will Carry Us”), însă este un film care trebuie văzut, cu atât mai bine dacă este proiectat pe marele ecran. Acțiunea se întinde pe o perioadă de mai puțin de 24 de ore, însă în această durată scenariul scoate la iveală dramele din viața protagoniștilor (dar și a unor personaje care nu apar decât hors champ) și, parcă pe nesimțite, pune în mișcare un bulgăre de zăpadă de neînțelegeri și confuzii care răbufnesc violent în secvența finală. Altfel, filmul este destul de domolit și nu aspiră la a fi o critică socială (ca alte filme ale acestui regizor), dar din punctul de vedere al punerii în scenă este ireproșabil.

Blancanieves - câte versiuni de „Albă-ca-Zăpada” am văzut la cinema în ultima vreme? Nu sunt sigur... ”Blancanieves” este, însă, cu siguranță, cea mai bună dintre ele. Deși decizia de a-l face mut, alb-negru și în 4:3 este mai degrabă un gimmick (la fel ca și în cazul lui ”The Artist”), regizorul-scenarist Pablo Berger nu se insultă inteligența, punctând doar momentele-cheie ale basmului (mama vitregă cea rea, piticii, mărul otrăvit etc.) și în rest construind un narativ unic, în care Albă-ca-Zăpada este fiica unui toreador faimos rămas paralizat după o coridă gone wrong. Berger petrece mult timp stabilind relația fetei cu bunica ei, cu cocoșul de companie și cu tatăl pe care ajunge să îl cunoaște mult mai târziu. Apoi elimină din poveste orice element fantastic și chiar și prințul salvator, dând rolul acestuia unuia dintre pitici, decizie destul de curajoasă în sine, dar și mai curajos este deznodământul. În ciuda a ceea ce spune Pablo Berger, filmul său nu are nicio legătură cu impresionismul francez, cu Bunuel sau cu Tod Browning... dar asta nu înseamnă că nu este, în felul său, valoros. Și probabil că nu era loc mai potrivit să fi fost proiectat decât castelul de la Bonțida.

Material reciclat (III)

Ten
Dupa un Palme d'Or si recunoastere internationala, Kiarostami a impins cu adevarat limitele cinematografului cu "Ten". Filmul este compus din 10 secvente de lungimi variabile si, in general, alcatuite din cadre lungi, filmate exclusiv (mai putin, cred, un singur cadru scurt) cu o camera amplasata pe bordul unei masini si privind fie inspre soferita (o mama recent divortata), fie inspre interlocutorul acesteia (pe rand, fiul ei suparacios; o batrana religioasa; sora ei; o tanara religioasa si o prostituata). Conversatiile nu se rezuma numai la problemele casnice ale femeii (nu mai tin minte daca avea un nume), ci vorbesc despre traditii, Allah si statutul femeii in Iran-ul contemporan. Exista si un fel de interes pervers pentru intimitatea si problemele personale ale celorlalti, in special in discutia cu prostituata si cu tanara femeie care merge in fiecare zi la templu, dar si in cele cu fiul sau, pe care il intreaba despre viata personala a fostului ei sot.
Avand doar o ora si jumatate, "Ten" este un film acaparant. Lungimea cadrelor si a sectiunilor este perfect dozata pentru a crea un ritm si a conduce naratiunea nu numai prin dialoguri, cat si prin imagini si, foarte important, prin ceea ce se gaseste in afara acestora, redat mai mult prin sunete si priviri off-cadru (practic, aproape tot filmul se petrece in trafic).

Paisa
Al doilea film din asa-zisa trilogie despre al doilea razboi mondial (intre "Roma, citta aperta" si "Germania anno zero"), "Paisa" este compus din sase episoade care fac o cronica parcursului armatei americane in peninsula italica la sfarsitul razboiului, dintre Sicilia inspre delta raului Po.
Tonul filmul este destul de uniform, iar, pentru un film compus din bucati care nu au legatura intre ele, este destul de unitar. Rossellini gaseste un ton potrivit, undeva intre film de razboi/propaganda, neorealism si drama interioara (si spirituala). Poate ca nu sunt cei mai buni actori (in special americanii si nemtii nu sunt foarte credibili) si nici nu a avut la indemana o finantare serioasa sau mijloace tehnice, dar Rossellini face un portret excelent al starii/starilor de spirit care dominau Italia in anii aceia.
Singura problema este ca povestile sunt destul de scurte si unele nu au un final prea concludent (par sa se termine cand scenaristii s-au saturat de el). Mi-ar fi placut sa le vad pe unele facute sau reluate sub forma de lungmetraj (in special cea in care americanca trece in partea ocupata a Florentei pentru a-l cauta pe - probabil - un fost iubit, acum lider al rezistentei).

Pithy Reviews (6)

But who keeps count, really?

The Big Heat (Fritz Lang, 1953)

One of the best film noirs, Fritz Lang's movie is gritty, suspensful, political and unafraid to show the ugly face of the world. An indictment of omnipresent corruption and one of the bad guys actually says he was "just following orders". All-around excellent acting, especially from Gloria Grahame, whose character is - in at least three different ways - the true victim of this story of revenge. 

Rating: 4.5 out of 5

Deep End (Jerzy Skolimowski, 1970)

Recently re-released, this is the story of a teenager's infatuation with one of his co-workers. The movie is playful and off-beat, but there is a feeling of impending doom throughout. The decay on the walls of the bathhouse where they work, the young man's ever-growing obsession and the young woman's indifference are all bad omens...

Rating: 4 out of 5

The Wind Will Carry Us (Abbas Kiarostami, 1999)

An alienating picture that takes place in a remote Iranian town, where an engineer arrives for some initially obscure purpose. Beyond the mere cultural clash, this is an existentialist picture, that searches deep meanings in long, meandering takes and its picturesque depiction of the Iranian countryside.

Rating: 4.5 out of 5

Copie conforme (Franța/Italia/Iran, 2010)

Copie conforme

(Franța/Italia/Iran, 2010)

Regia: Abbas Kiarostami

Cu: Juliette Binoche, William Shimell

Rating: 3.5/5

Această coproducție este regizată de un iranian, are ca protagoniști un englez și o franțuzoaică, iar acțiunea se petrece în Italia. Într-adevăr universal, filmul de față este primul lungmetraj de ficțiune pe care Abbas Kiarostami îl realizează în afara Iranului. Și, odată cu mutarea, reununță la amatori și la abordările extreme asupra artei cinematografice din celelalte filme ale sale (mai ales ”Ten” și ”Shirin”). Astfel, ”Copie conforme” pare un joc, parcă inspirat de ”Viaggio in Italia” de Rossellini: un scriitor și o franțuzoaică care locuiește în Italia alături de fiul său petrec o zi împreună, deși nu se cunosc de dinainte, vizitând Toscana rurală. De la un punct, însă, odată ce proprietara unei cafenele presupune că sunt căsătoriți, cei doi încep să se prefacă că sunt un cuplu adevărat și petrec restul zilei de ca și cum ar fi soț și soție de 15 ani, certându-se pentru nimicuri, aducându-și reproșuri, exagerând, gesticulând și - foarte important - împărtășind o stranie familiaritate unul cu celălalt.

”Copie conforme” jonglează cu noțiunile de „copie fidelă” (posibil titlu pentru o eventuală ieșire a filmului în cinematografele românești), „original” și cum percepția omului modifică sensurile acestora. În film, personajul masculin este un scriitor care tocmai a scris o carte despre cum sunt privite copia și originalul în artă. Iar filmul însuși începe să se joace cu ideea aceasta, nu numai prin faptul că cei doi ajung să interpreteze o copie a unui cuplu adevărat, dar sondând însuși natura cinematografului: nu toate relațiile dintr-un film sunt copii ale unor relații din realitate? cât de mult trebuie să căutăm ca să găsim un model cu adevărat original? etc. Cu toate acestea, citatele directe din alte filme sunt rare. O conversație în patru (alături de un cuplu „real”) despre semnificația unei statui care înfățișează un bărbat și o femeie (pe care nu o vedem în întregime) amintește de „Anul trecut la Marienbad”, de Alain Resnais, iar o scenă în care „cuplul” călătorește cu mașina pare sustras de Kiarostami din ”Ten”, propriul său film. Dar cam atât...

Juliette Binoche a primit premiul de interpretare la Cannes anul acesta. Este o alegere interesantă, deși poate oarecum prefigurată înainte ca filmul să fie văzut. Ca și co-star-ul ei (baritonul englez William Shimell), Juliette Binoche joacă intenționat prost în unele scene, over-acting-ul devine regulă în a doua parte a filmului, iar cei doi își joacă scenele cu umor, stângăcie și naturalețe, dar spectatorul nu e niciodată sigur cât din ceea ce fac este plănuit și regizat și cât este rateu. Dar dacă Kiarostami pare să lase lucrurile în voie în ceea ce privește jocul actorilor, el rămâne destul de concentrat asupra stilului. De data aceasta, el alege în principal cadre lungi, fluide, dar folosește (din nou) cadrul fix pentru a obține un efect mai puternic al unor scene (de exemplu, cearta falsă de la restaurant, în care cei doi sunt filmați frontal). Și mai este un lucru interesant: unele cadre fixe încep ca prim-plan-uri, dar apoi actorul se dă la o parte, iar cadrul se dovedește mai larg. Exemplu perfect este finalul, în care bărbatul se privește poate în oglindă, apoi pleacă, iar noi vedem perspectiva orașului prin fereastra din spatele său. Iar apoi începe genericul de final, care se derulează doar în această fereastră, nu și în restul cadrului, de parcă am privi un film prin intermediul altuia.

”Copie conforme” este departe de a fi o capodoperă, dar este un film original, o joacă cu idei care este undeva la jumătate între travelogul romantic Hollywood-ian și filmul de artă europea, îmbrățisând clișeele, dar refuzând ordinarul. Chiar dacă îi lipsește atât cadența, cât și viziunea, filmul este frumos... Inutil, dar frumos...