Django Unchained (SUA, 2012)

Django Unchained

(SUA, 2012)

Regia și Scenariul: Quentin Tarantino

Cu: Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio, Kerry Washington, Samuel L. Jackson, Franco Nero

Rating: 4/5

Date fiind reputația sa, premiile câștigate și bugetele cu care lucrează, fiecare nou film al lui Quentin Tarantino este un eveniment cinematografic așteptat cu sufletul la gură de cinefili din întreaga lume. În ”Django Unchained”, Tarantino ia la trântă un nou sub-gen din tinerețea sa - western-ul spaghetti, cu un pic de blaxpoitation adăugat pe deasupra. În rolul principal este un sclav negru pe nume Django (Jamie Foxx) care este eliberat de un vânător de recompense german (Christoph Waltz), pentru a-i deveni ajutor în a urmări tot felul de pungași și nelegiuți. 

Tarantino îl evocă aici pe unul dintre maeștri western-urlui spaghetti, Sergio Corbucci, care a fost printre cei mai prolifici autori ai genului. Eu unul nu sunt atât de mare fan al lui ”Django”, filmul din 1966 cu Franco Nero, dar îmi plac foarte mult alte filme de-ale lui Corbucci, în special melancolicul, hibernalul ”Il grande silenzio” (despre care am mai scris aici) și fantezia sa cu revoluționari mexicani ”Vamos a matar, compañeros”. Tarantino și Robert Richardson (directorul de imagine) copiază stilul vizual al acestor filme, cu zoom-uri și close-up-uri specifice, iar coloana sonoră împrumută de la Luis Bacalov și Ennio Morricone (atunci când nu avem parte de un mic rap).

Sincer, nu m-am mai simțit demult atât de bine la un film. Da, sigur, e un film de trei ore a cărui lungime o simți, dar Tarantino știe cum să-și dozeze dramaturgia și - cel puțin de data asta - are un simț al timing-ului impecabil. El își dedică aproape o jumătate din film construirii relației dintre personajele jucate de Foxx și Waltz, pentru ca apoi să pună bazele unui revenge story care ar fi putut dura 3 ore în sine. Nu am simțit nicio clipă că filmul ar fi putut fi mai scurt - secvențele lungi dialogate își îndeplinesc rolul narativ, iar în momentul în care spectacolul este declanșat, baletul gloanțelor și al împroșcăturilor cu sânge întrece aproape tot ce a făcut Tarantino până acum în acest domeniu.

Cel mai straniu este că, pentru un film cu atât de multă hiper-violență, scenele care impresionează cele mai mult sunt cele care prezintă violență cât se poate de reală, fără ironie: biciuiri, însemnări cu foc încins, un sclav sfârșiat de un câine etc. ”Django Unchained” este un film controversat pentru că vorbește despre un subiect care arareori ajunge pe ecran - sclavia. Unul dintre meritele filmului este că nu glorifică această perioadă. În ciuda a ceea ce se spune, acesta nu este un revenge porn, în care istoria este distorsionată și un singur sclav negru se răzbună pentru toate injustițiile și îi omoară pe toți albii. Dimpotrivă, pentru prima dată cred, Tarantino pune la îndoială legitimitatea morală a demersului lui Django... până la un punct, e drept. Iar, cu mici excepții care țin de licență poetică, filmul este bine documentat, evită stereotipurile și le dă personajelor sale, fie ei albi sau negri, șanse egale de a fi buni sau răi (sau in between). ”Django Unchained” funcționează până la urmă, dincolo de scenariul bun și interpretările de mare forță, pentru că spune foarte bine o poveste pe care o recunoaștem ușor. Nu trebuie să fim nemți crescuți cu legenda lui Siegfried ca să ne identificăm cu Django și a sa Broomhilda vom Shaft.

The Avengers (SUA, 2012)

The Avengers

(SUA, 2012)

Regia: Joss Whedon

Cu: Robert Downey Jr., Samuel L. Jackson, Chris Evans, Chris Hemsworth, Scarlett Johansson, Jeremy Renner, Tom Hiddleston, Mark Ruffalo

Rating: 3/5

"The Avengers" închide un arc narativ început prin scurte easter eggs la sfârșitul filmelor cu Iron Man sau The Hulk și care a început să prindă contur cu adevărat anul trecut, prin ”Thor” și ”Captain America”. Tot acest preambul servește unirii forțelor a patru supereroi (The Hulk, Iron Man, Thor și Captain America), plus doi super-spioni (Black Widow și Hawkeye), toți sub comanda lui Samuel L. Jackson, care trebuie să apere Pământul de primul lor arch-nemesis, Loki, întruchipat ca și în ”Thor” de Tom Hiddlestone (revelația acelui film). Acesta are de partea sa o întreagă armată de extratereștrii teleportabili, filmul amintind în cele mai puțin inspirate momente de ”Green Lantern” sau ”Transformers 3”.

”The Avengers” este un film care pornește destul de greu. Durează aproximativ 40 de minute până ca toți protagoniștii să se reunească și să se întâmple ceva cât de cât interesant. Apoi urmează câteva mișcări previzibile (Tony Stark se ceartă cu toată lumea, divergențele din interiorul grupului sunt avantajul villain-ului etc.) În această perioadă, filmul este ocazional amuzant, dar destul de inert. Vizual, nu ni se oferă cine știe ce, iar dialogurile sunt customizate după cine trebuie să le spună într-un mix eterogen (shakespeare-iene dacă sunt vorbite de Thor și Loki, ultra-rapide dacă vin din gura lui Robert Downey Jr. sau inconfundabilul pattern vocal al lui Samuel L. Jackson). Înspre final, toate forțele se unesc, atât pe ecran cât și în spatele său, într-un finish care este, totuși, cu adevărat impresionant, punctat de un splendid cadru în care camera aleargă de la un erou la altul, în timp ce aceștia se confruntă cu armata extraterestră pe străzile din Manhattan. Also, ”The Avengers” este un film care arată destul de bine în 3D. Una dintre cele mai bune idei ale lui Whedon a fost de a filma în 1,85:1 (spre deosebire de 2,35:1), un format care pare să se potrivească mai bine cu relieful.

Din păcate, pentru mine filmul nu se îndepărtează prea mult de mediocritatea pe care ne-au oferit-o până acum filmele cu super-eroi marca Marvel. Sigur, este cel mai spectaculos din serie, se străduie să cultive o estetică de tip comic-book și are avantajul unor interpretări solide (Mark Ruffalo pare să fie primul care reușește să facă ceva cu Bruce Banner/Hulk). Dar îi lipsește acel plus de substanță care poate să facă din aceste filme-eveniment ceva mai mult de atât. În 2000, primul ”X-Men” deschidea o nouă serie de adaptări după Marvel. Filmul lui Singer, pe cât de imperfect pe alocuri, era un film despre discriminare și amenințarea unui război iminent, care nu se sfia în a integra Holocaust-ul în povestea sa. Din cealaltă tabără, ceva mai săracă cantitativ, a celor de la DC Comics, ”The Dark Knight” este un film în care conflictul principal este între idei și poziții morale, mai degrabă decât între o mână de bărbați costumați (chit că filmul face concesii importante genului). Comparat cu acestea, ”The Avengers” pălește. În vâltoare acțiunii, personajele sale nu sunt decât niște metafore subțiri, care își pierd încet-încet sensul. Ceea ce The Hulk și Captain America reprezintă se cam pierde în momentul în care scenariștii îi fac să lupte împreună. 

Do the Right Thing (SUA, 1989)

Do the Right Thing

(SUA, 1989)

Regia și Scenariul: Spike Lee

Cu: Danny Aiello, Ossie Davis, Spike Lee, John Turturro, Samuel L. Jackson, Ruby Dee, Rosie Perez

Rating: 4.5/5

Este greu de crezut că ”Do the Right Thing” este un film vechi de peste 20 de ani. Spus așa, pare de-a dreptul arhaic, dar acest film - despre conflictul care izbucnește de nicăieri între proprietarii italieni ai unei pizzerii și locuitorii în special afro-americani ai cartierului în care acesta se găsește - este un film cu o problematică încă actuală (tensiuni rasiale etc.). Dar mai mult decât atât, filmul nu și-a pierdut din vitalitate și, datorită cuvintelor din scenariul lui Spike Lee și a regiei acestuia, pare să fii câștigat caracteristici eterne, nemuritoare.

Din punctul de vedere al punerii în scenă, aproape întreaga acțiune a filmului se petrece pe o singură stradă, iar aparatul de filmat își urmărește personajele de-a lungul acesteia în impresionante plonjeuri și tracking-uri, unele dintre acestea începând în interiorul unor locuințe, pentru ca apoi să coboară în mijlocul străzii. Spike Lee dozează inteligent unghiurile de filmare, prim-planurile, precum și modul în care sunt folosite decorurile și luminile (interiorul pizzeriei, loc de întâlnire a prejudecăților, alte interioare întunecoase, în care lumina de afară este întreruptă de aripile ventilatoarelor, seria de scări care reprezintă intrări în clădirile de apartamente, fațada roșie a clădirii în fața căreia trei bătrâni filosofează etc.) Când lucrurile devin mai tensionate (sau, uneori, ca să anticipeze evoluția faptelor), Lee înclină aparatul de filmat aproape la 45 de grade sau își filmează actorii adresându-se direct camerei.

Toată mizanscena amintește de un imens spectacol de teatru sau, mai degrabă, de o adevărată operă de stradă. În bogatul soundtrack al filmului, unele dintre motivele muzicale amintesc, de exemplu, de melodii ”Porgy și Bess” (”Summertime” cel mai adesea, având în vedere că ne aflăm într-o vară caniculară). Mai mult, anumite momente au un feeling de ”West Side Story”, dar filmul de care ”Do the Right Thing” îmi amintește cel mai mult - deși nu cred că este într-adevăr o sursă de inspirație - este ”Street Scene”, de King Vidor, din 1931, un film care se petrece și el în totalitate pe un trotuar urban, în fața unei clădiri de apartamente în care locuiesc mai multe persoane și toate dramele acestora. ”Street Scene” nu atinge probleme rasiale, dar vorbește despre efectele intoleranței, despre problemele imigranților și despre situația membrilor mai puțin norocoși ai societății.

Scena mea preferată din ”Do the Right Thing” este înspre finalul filmului. În mijlocul revoltei, când lucrurile stau să explodeze, Spike Lee, în rolul său ca Mookie, un angajat al italienilor cu pizzeria, ia un coș de gunoi, îl golește apoi îl aruncă în geamul pizzerie, strigând ”HATE!” Această scenă frapează pentru că Mookie era, până atunci, un personaj benign, mai degrabă leneș decât prejudiciat, dar acest moment pare să sugereze că ura și dorința de răzbunare pot fi trezite în fiecare dintre noi la aplicarea celui mai slab catalizator. Mai mult de atât, însă, eu cred că în această scenă Spike Lee iese din personaj și își acceptă partea sa de vină pentru toată ura care exista (și încă există) între albi, negri, asiatici etc. etc. etc.

The Other Guys (SUA, 2010)

The Other Guys

(SUA, 2010)

Regia: Adam McKay

Cu: Will Ferrell, Mark Wahlberg, Michael Keaton, Steve Coogan, Samuel L. Jackson, Eva Mendes.

Rating: 3/5

Doi polițiști „de rezervă”, unul dintre ei un contabil mulțumit de poziția sa, (Ferrell) celălalt un foarte frustrat și ambițios om de acțiune (Wahlberg), se implică - în ciua piedicilor și avertismentelor - în rezolvarea unui caz de deturnare de fonduri de pe Wall Street. Umorul mizează în principal pe diferențele dintre realitatea vieții polițiștilor și clișeele filmelor de acțiune, reprezentate de superpolițiști cu viață scurtă din prima parte a filmului, interpretați de Samuel L. Jackson și The Rock. La acestea se adaugă și umorul tipic, absurd al filmelor cu Will Ferrell, prezența lui Steve Coogan și interpretările neașteptate (dar excelente!) ale lui Mark Wahlberg și Michael Keaton. 

”The Other Guys” este al patrulea lungmetraj al regizorului Adam McKay cu Will Ferrell în rolul principal și se încadrează perfect în seria de pastișe pe care aceștia au lansat-o începând cu ”Anchorman”. Pornind de la deconstrucția genului polițist, în care polițiștii nu sunt preocupați de pagubele materiale ale intervențiilor lor, iar personajele negative sunt teroriști sau traficanți de droguri, ”The Other Guys” pune în rolurile principale două personaje atipice, care se confruntă cu răufăcători neobișnuiți (borfași de pe Wall Street). Sigur, filmul are toate împușcăturile și exploziile de care are nevoie un film de acțiune, iar în final devine o comedie de acțiune simplă. Dar, spre deosebire de alți comentatori, mie această transformare mi s-a părut inevitabilă (ceea ce nu înseamnă neapărat că ar fi un lucru bun sau rău), iar gradarea cu care s-a făcut trecerea de la parodie cu accente absurde spre un buddy-cops movie à la ”Leathal Weapon” mi s-a părut destul de reușită: pe măsură ce gag-urile devin mai rare, scenele de acțiune câștigă teren, iar personajele trec prin niscaiva schimbări, destule cât să nu fie repetitive.