Top 3 cu cifra 3 (post aniversar)

Astăzi se împlinesc trei ani de când scriu cât de cât cu regularitate pe acest blog despre filme. Pentru a marca această ocazia, m-am decis să propun un top 3 al filmelor mele preferate care menționează, undeva prin titlu, cifra trei sau o declinație a acesteia. Pentru a-mi face viața mai ușoară, am decis să elimin din ecuația problemei o anumită trilogie a lui Kieslowski.

1. The Third Man (Carol Reed, 1949) 

De la genericul (și muzica de neuitat) din deschidere, până la ultimul cadru, capodopera lui Carol Reed este o colecție de imagini antologice. Joseph Cotton face unul dintre cele mai bune roluri principale ale carierei, dar show-ul este furat de Orson Welles, cu zâmbetul său charismatic și anecdota sa despre ceasul cu cuc. Toate acestea, plus extraordinara Alida Valli, îl fac pe ”The Third Man” chintesența noir-ului britanic. 

2. Trois vies et une seule mort (Raoul Ruiz, 1996)

Am mai vorbit despre Raoul Ruiz și despre filmele sale fascinante, pline de simboluri și povești, de la „L'hypothèse du tableau volé” la „Mistérios de Lisboa”. În „Trois vies et une seule mort”, facem cunoștință cu un Marcello Mastroianni fermecător, căruia îi cad femeile la picioare. Păcat că în același corp locuiesc mai multe personalități, unele dintre ele ușor auto-distructive, chiar criminale. Filmul este amuzant, inteligent și malițios, dar accesibil - aș zice eu - unui public destul de larg (și nu doar „fanilor” lui Ruiz).

3. 3 Women (Robert Altman, 1977)

Am văzut acest film doar acum câteva săptămâni, dar a devenit Altman-ul meu preferat. Un film cu multiple posibile semnificații, însă fără o explicație adevărată (Altman declară că a visat întregul film), ”3 Women” e un straniu thriller psihologic, iar meritul principal le revine celor două actrițe din rolurile principale - Shelley Duvall și Sissy Spacek - care trebuie să ne reveleze multiplele fațete ale personajelor pe care le interpretează.

L'hypothèse du tableau volé (Franța, 1979)

L'hypothèse du tableau volé

(Franța, 1979)

Regia: Raoul Ruiz

Cu: Jean Rougeul, Chantal Paley, Jean Raynaud, Jean Reno

Rating: 4.5/5

In memoriam Raoul Ruiz

Cea mai tristă știre a săptămânii trecute din lumea filmului a fost decesul lui Raoul Ruiz, regizorul chilian cau câteva zeci de filme la activ, în aproape toate limbile de mare circulație. Singura consolare este ca ultimul său film, „Misterele Lisabonei”, a fost un succes din toate punctele de vedere și l-a reafirmat ca unul dintre maeștrii celei de-a șaptea arte (am vorbit deja despre filmul-maraton în trei locuri: la TIFF, după TIFF și, încă o dată, scurt și la obiect). Nu pot să mă declar un cunoscător al operei lui Ruiz, dar pot, măcar, sa scriu câteva cuvinte despre unul dintre filmele sale care mi-a plăcut, cel mai mult, „L'hypothèse du tableau volé”, realizat în Franța în 1979, marcând, printre altele, debutul pe marele ecran al lui Jean Reno.

Filmul este scurt (ceva mai mult de o oră), dar informația este concentrată și o a doua vizionare revelează detalii care pot trece neobservate. În primul rând, trebuie spus că pe ecran nu există decât un singur personaj vorbitor, un colecționar de artă, care interacționează cu un interlocutor nevăzut (este în afara cadrului? se vrea a fi „în public”? sau este doar o voce din capul celuilalt personaj?). Practic, filmul are, astfel, doi naratori, cel ”absent” oferind întrebările la care colecționarul urmează să răspundă. Iar miza „poveștii” este descifrarea unei serii de tablouri, care expun fie un scandal din lumea mondenă de acum câteva secole, fie un cult străvechi perpetuat de-a lungul anilor. Colecționarul oferă ipoteze și explicații mergând din tablou în tablou (fiecare este recreat ca un tablou viu) și scoate în evidență asemănările și indiciile care merg de la un tablou la celălalt și care se ascund în detalii de mizanscenă (gesturile și pozițiile personajelor, modul în care lumina intră în încăperi etc.). Iar când detaliile nu se potrivesc, colecționarul recurge la ipoteza ca unul dintre tablouri - tabloul-cheie, care ar întregi seria - lipsește, fiind furat între timp.

„L'hypothèse du tableau volé” este mai degrabă un film experimental sau un pseudo-documentar decât un film narativ. Însă Ruiz pare mult mai interesant de povestea pe care imaginile o spun fără cuvinte decât de poveștile desuete care ar sta în spatele acestora. Cum remarcă și colecționarul, meșteșugul artistului este în arta punerii în scenă. Pe cât de complicate sunt ipotezele și explicațiile, pe atât de simple sunt mijloacele/alegerile lui Ruiz: alb-negru, tablouri vii, câteva mișcări fluide de aparat, niciun cadru irosit și fiecare folosit la potențialul maxim pentru a transmite ceea ce este important. „L'hypothèse du tableau volé” prefigurează „Misterele Lisabonei” prin trecerea de la o poveste la alta, dar abordarea este cu totul alta, destinul personajelor și arta povestirii fiind secundară unei abordări mai didactice. Este un film care poate părea pretențios pe alocuri și refuză posibilitatea implicării afective a spectatorului, dar oferă delicii vizuale (și intelectuale) de ajuns cât să compenseze. Nu știu în ce măsură filmul are sau nu o dimensiune politică sau dacă vrea să condamne anumite convenții sociale sau moravuri, dar lucrul cel mai frumos este că, la sfârșit, misterul din jurul tablourilor este departe de a fi rezolvat.

Pithy Reviews (1)

Time is money, life's too short and there are plenty of movies out there to chose from (and many of them are not reviewed by me, on Poison Whiskey, in English, if you can believe that!). Introducing "Pithy Reviews" - Part One: a collection of brief comments on movies I've recently seen or that I remember from the long forgotten past!

Fantastic planet / La planète sauvage (René Laloux, 1973)

Amazing animated film that doubles the science-fiction plot with a political allegory. Beautiful, colorful images and and psychedelic soundtrack that was already dated when the movie premiered in after the '60s were over and forgotten make this a wonderfully enjoyable film and one of the best animated features of its kind.

Rating: 4.5 out of 5

Mysteries of Lisbon (Raoul Ruiz, 2010)

A movie-marathon that lasts either 4h30 or almost six full hours, depending which version you find. Based on a literary serial from two centuries ago, it meanders through a maze of characters and stories, all of them revolving around a priest, who is also a former bandit, the son of a fallen nobleman and who knows how many more other things. Great storytelling and certainly Ruiz's best movie in some time.

Rating: 4 out of 5

Black Orpheus / Orfeo Negro (Marcel Camus, 1959)

The story of Orpheus and Eurydice shamelessly retold during the Carnival in Rio. Orpheus is a guitar-playing playboy that falls in love with a shy and frightened out-of-towner that is, apparently, hunted by a demon. Orpheus lacks what it takes to save her from its clutches. With an almost continuous samba soundtrack and a surprisingly creepy atmosphere, "Black Orpheus" may take the metaphors a bit too far sometimes, but it never loses focus on its story.

Rating: 4 out of 5

TIFF 2011 - Ziua a III-a: Competiție, Herzog și Mistere din Lisabona

Ieri au avut loc primele proiecții a două dintre cele mai bune filme din TIFF-ul de anul acesta: Mistérios de Lisboa (Raould Ruiz, 2010) și Cave of Forgotten Dreams (Werner Herzog, 2010).

Primul dintre acestea este un film maraton, de 4 ore și jumătate (cu o pauză de 15 minute aproximativ a mijloc), o impresionantă frescă socială plasată în Franța, Spania și Italia din jurul anului 1800, după romanul foileton al lui Camilo Castelo Branco. În centrul filmului stă un preot care investighează secretele diferitelor sale cunoștiințe (din toată păturile sociale), prin intermediul a câteva zeci de povești într-o poveste. Mi-a amintit de un film polonez mai vechi pe care l-am văzut recent, „Manuscrisul de la Saragossa”, care însă se juca mult mai mult cu poveștile spuse de personaje. Dincolo de poveste, „Misterele Lisabonei” este un film extraordinar de frumos, pictural, ceva total  neobișnuit pentru o producție care a fost (măcar parțial) concepută și pentru micul ecran. Lumina naturală este folosită pe cât posibil (nu e chiar ”Barry Lyndon”, dar nici nu cred că vrea să fie), iar planurile secvență bine regizate te țin cu sufletul la gură. Filmul emană un calm, o liniște care invită la meditare, dar, în același timp, lasă micile drame de pe ecran să se desfășoare în ritmul lor natural.

„Peștera viselor uitate” este ultimul documentar al lui Werner Herzog, despre peștera Chauvet, picturile eu vechi de 30.000 de ani, oasele preistorice conservate și cercetătorii care o studiază. Problematic este că, la fel ca și Win Wenders cu ”Pina”, și regizorul german stabilit în Los Angeles a decis să filmeze în 3D, chiar dacă în interiorul peșterii dispune de foarte puțină lumină. Cu toate acestea, cred că Herzog a câștigat pariul cu noul format. Shaky-cam-ul și apropierea de stâncile pictate creează o experiență foarte viscerală (chiar dacă, poate, întoarce stomacul unora). Avem ocazia să vedem cum fiecare linie trasată interacționează cu relieful peșterii, cu șanțurile, depresiunile și zgârieturile de gheare de urs de pe pereții care au fost folosiți drept șevalet. Uneori, avem impresia că putem să privim într-o crevasă dacă întoarcem capul numai un pic la dreapta sau la stânga. Este prima dată când obiectele dintr-un film 3D nu îmi par mai mici decât sunt în realitate, ba chiar mă copleșesc, grație insistenței lui Herzog de a se apropia cât de mult cu camera de filmat de aceste picturi extraordinare. Fascinat de ideea de proto-cinema pe care aceste picturi i-o sugerează, Herzog ne invită să îi admirăm filmul pe pereții unei alt fel de peșteri – sala de cinema.

Regizorul își narează, ca de obicei, filmul în stilul propriu. Acest lucru poate aliena pe unii, dar eu îl găsesc seducător. El nu caută să facă neapărat un film despre o peșteră pictată din Franța, ci un film despre umanitate. Post-script-ul filmului și ai săi crocodili mutanți albinoși este criptic și aduce o notă de pesimism unui film care celebrează spiritul creator al omului timpuriu. Dar este concluzia perfectă a unui film care are defectele sale, dar este seducător, devastator și nu poate fi comparat cu nimic altceva, la fel cum Herzog însuși și filmele sale există într-o lume numai a lor.

-------------------------------------------

Shadows Short: ”Night Fishing”/”Paranmanjang”

Filmat integral cu un iPhone 4 (asistat de un buget serios pentru lumini, ceva efecte speciale, filmări subacvatice etc.) și premiat la Berlin, filmul realizat de frații coreeni Park (Chan-kyong și mai celebrul Chan-wook) este o povestea absurdă, suprarealistă, cu un pescar bântuit de o fantomă (or the other way around…) Aduce a horror japonez de prin anii 60-70, în special secvențele de noapte, care apar în alb-negru, semănând cu planuri din „Onibaba”, deși acesta este probabil mai degrabă un reper de-al meu decât al realizatorilor. În „distribuție” mai apare și o trupă de muzicieni îmbrăcați în negru, care impun atmosfera funestă încă din prologul filmului propriu-zis. În ciuda faptului că sare destul de abrupt de la un tablou la altul, a calității nu tocmai grozave a imaginii și a faptului că nu pare să aibă durata potrivită (la 33 de minute, se situează undeva între scurt-metraj și mediu-metraj…), în ciuda toturor acestora, mie mi-a plăcut și am apreciat efortul de a face un film ușurel, bazat pe o singură idee, cu priză (bănuiesc) la public.

Competiția de lungmetraj: ”The Untitled Kartik Krishnan Project”

 

Filmul indian din competiție aparține unui foarte tânăr regizor și a fost realizat cu mijloace minime, timp de un an, filmând în week-end. Evident, nu putem pretinde foarte multe de la un astfel de film și, într-adevăr, lipsa de mijloace se simte. Cea mai mare parte a filmului este în alb-negru, doar finalul este color, există tot felul de artificii audio-vizuale care lasă impresia de amatorism și filmul are pe alocuri lungimi care m-au făcut să mă gândesc că ar fi fost receptat mai bine sub formă de scurtmetraj. Cu toate acestea, interpretările sunt (neașteptat de) bune, iar unele cadre atestă talentul vizual al regizorului. Povestea este despre un IT-ist care are o idee pentru un film, contactează un regizor și încearcă să pornească proiectul (fără titlu), dar fără niciun rezultat. În final, însă, are loc o schimbare de ton, care ne face să reprivim tot ce am văzut până atunci dintr-o altă perspectivă… Mai SF, așa… ”Proiectul fără titlu al lui Kartik Krishnan” este genul de film pe care îmi place să îl văd la TIFF (nu neapărat în competiție): imperfect, rough around the edges, dar onest și cu șpil. Sper să mai aud de regizorul Srinivas Sunderrajan, chiar dacă nu îi voi recunoaște numele decât în scris.