Brave (SUA, 2012)

Brave

(SUA, 2012)

Regia: Mark Andrews, Brenda Chapman

Voci: Kelly Macdonald, Emma Thompson, Billy Connolly, Julie Walters

Rating: 3.5/5

Grizzly Lass

Aș putea să o ascult pe Kelly Macdonald vorbind întruna timp de câteva filme întregi... În ”Brave”, ea dă viață unei prințese scoțiene care înfruntă tradiția conform căreia trebuie să se căsătorească cu unul dintre fiii celor trei clanuri peste care tatăl ei, regele, domnește. Evident, în încercarea ei de a evita căsătoria, Merida face niște boacăne care se vor solda cu consecințe neprevăzute. Filmul este un hibrid între poveștile cu prințese marca Disney (față de care scenariul nu se îndepărtează foarte mult) și calitatea tehnică excepțională a producțiilor Pixar.

Am apreciat foarte mult prima jumătate a filmului, în care am găsit multe lucruri care mi-au plăcut. A doua jumătate a filmului este, din păcate, mai inegală. Realizatorii mizează pe o răsturnare de situație, care să aducă în prim-plan relația dintre Merida și mama ei, însă acest artificiu nu ține, iar filmul își schimbă brusc tonul și devine mult mai previzibil și mult mai puțin interesant decât până atunci. Scene care ar fi putut fi terifiante (precum prima întâlnire cu vrăjitoarea) sunt complet ratate și m-au dus mai mult cu gândul la producțiile Dreamworks decât la ceea ce Disney și Pixar ne-au oferit în trecut. Cred că există idei bune în această a doua parte (precum faptul că personajele tot revin în acel cerc format din pietre antice, în care are loc și confruntarea finală), dar ele nu sunt exploatate la maxim și sunt sacrificate uneori pentru un cheap gag. Iar cea mai interesantă parte a filmului, care face referire la un prinț transformat într-un urs și reflectă povestea eroinei noastre, nu este mai mult decât un subplot prost dezvoltat.

Acestea fiind zise, ”Brave” este, totuși, o încântare pentru ochi. Nivelul de detaliu la care a ajuns animația Pixar este incredibil. Am apreciat, de asemenea, faptul că distribuția era formată aproape în întregime (cel puțin în rolurile mai importante) de actori scoțieni, cu accente puternice, dar melodioase. Hollywood-ul a bătut cale lungă de când Orson Welles a fost obligat să își dubleze versiunea sa după „Macbeth” în accente americane. Problema este, doar, că de la Pixar ne așteptăm la mai mult. Iar ”Brave”, oricât de frumos ar fi și oricât de mult profesionism emană, nu reușește să se ridice chiar la nivelul așteptărilor. Putem doar să sperăm ca ștafeta să nu coboare mai jos de atât.

P.S.: În cinematografe, filmul este precedat de un scurt-metraj animat foarte bun, La luna de Enrico Casarosa, care nu trebuie ratat.

John Carter (SUA, 2012)

John Carter

(SUA, 2012)

Regia: Andrew Stanton

Cu: Taylor Kitsch, Lynn Collins, Willem Dafoe, Mark Strong, Ciarán Hinds

Rating: 2.5/5

”John Carter” apare pe ecrane după o campanie de marketing foarte prost gândită, care uita să menționeze originile literare ale poveștii (o serie de romane ale lui Edgar Rice Burroughs, relativ importante în istoria literaturii SF) și făcea totul să pară ca un rip-off după ”Conan the Barbarian”. Nu că rezultatul final ar fi ceva spectaculos. Pe scurt, John Carter este un veteran al Războiului Civil American, care se trezește brusc transportat pe o planetă străină (Marte, lucru care probabil ar fi trebuit precizat undeva în materialele de promovare). Aici intră direct în mijlocul unui alt război civil, în care va lupta de partea cea dreaptă (care, întâmplător, este condusă de o prințesă atrăgătoare).

”John Carter” este primul film live action al lui Andrew Stanton, al cărui cel mai bun film de până acum este ”Finding Nemo”, iar cel mai lăudat este ”WALL-E”. Fan declarat al cărților și posesor a două premii Oscar, Stanton părea o alegere fericită pentru acest prim blockbuster potențial al anului. E greu de zis unde a eșuat de fapt. Personal, nu m-a deranjat nici excesul de expozițiune (durează vreo jumătate de oră până să se întâmple cu adevărat ceva), nici faptul că sunt cam multe personaje pe care trebuie să le ții minte, nici referințele religioase extrem de evidente și nici faptul că se puteau lejer amputa 20 de minute, pentru un pacing ceva mai sprințar. Poate e un efect combinat al toturor acestora. Poate că filmul nu convinge pentru că l-am văzut parcă deja de atâtea ori, uneori cu rezultate mult mai bune.

Cel mai probabil, însă, este vina lui Stanton, care se mulțumește să regizeze by the numbers, inducând spectatorului acea stare de blazare care a devenit răspunsul standard la aproape orice blockbuster. Sigur, filmul pare să aibă un design și s-a investit mult în efecte speciale, dar nu se percepe dorința de a da publicului ceva nou, ceva cu adevărat entertaining. Filmul are secvențe reușite, set pieces atent construite (se remarcă confruntarea din arenă), dar, în final, sub povara distribuției previzibile (Mark Strong, Ciarán Hinds) și a alegerilor regizorale neinspirate, se constituie ca o simplă oportunitate ratată. Poate se va remedia ceva într-un eventual sequel, dacă Disney va considera acest lucru rentabil. 

The Hunchback of Notre Dame (SUA, 1996)

The Hunchback of Notre Dame

(SUA, 1996)

Regia: Gary Trousdale, Kirk Wise

Voci: Tom Hulce, Tony Jay, Demi Moore, Kevin Kline

Rating: 4.5/5

Privind retrospectiv, „Cocoșatul de la Notre Dame” este unul dintre cele mai subapreaciate lungmetraje de animație ale studiourilor Disney. Și asta în ciuda faptului că este realizat de aceeași echipă (în special regizorii Trousdale și Wise și compozitorul Alan Menken) care au semnat unul dintre cele mai mari succese ale erei de după moartea lui Walt - ”Beauty and the Beast” și unei distribuții vocale excelente. Bazat pe romanul (aproape) omonim al lui Victor Hugo și realizat cu o extraordinară atenție pentru detaliu și tehnică, ”The Hunchback of Notre Dame” este o capodoperă muzicală profundă și flamboaiantă.

Sigur, deranjează numeroasele modificări aduse sursei literare. Nu e ușor să te iei de o asemenea capodoperă, dar asta nu reprezintă o problemă pentru Disney de obicei. În consecință, cronologia romanului este schimbată (practic, acțiunea filmului nu acoperă decât câteva zile), iar trăsăturile personajelor sunt modificate. Phoebus devine un ireproșabil cavaler al dreptății; Quasimodo este mult mai binevoitor și deloc surd (poate să cânte foarte frumos...), dar este ușor schizofrenic; Frollo nu mai este arhiepiscop, ci judecător, dar - în esență - este același personaj complicat, păstrând proporțiile (sutele de pagini ale lui Hugo versus cele 85 de minute ale animației). Și totuși, filmul atinge unele dintre temele romanului (pledoaria pentru toleranță, condiția umană, în special în relație cu Dumnezeu, destin și Iad, sacru vs. profan și alte teme romantice  etc.) și atestă aceeași dragoste pentru arhitectura catedralei parisiene din titlu. Fratele meu consideră că este chiar un film profetic, fiindcă - parafrazez - înfățișează un oficial parisian obsedat de înlăturarea țiganilor, nefiind dispus să le acorde prezumția de nevinovăție. Într-un fel, nu ar trebui să ne deranjeze chiar atât de tare abaterile comise de animatori. Toate adaptările cinematografice (după orice operă literară, nu doar ”Notre Dame de Paris”) își permit să modifice elemente uneori esențial ale sursei. Iar în cazul de față, Hugo însuși a modificat finalul când a scris libretul operei ”La Esmeralda”, de Louise Bertin.

Este considerat una dintre cele mai dure producții din istoria studioului, iar acest lucru spune ceva (să nu uităm că în filmele Disney protagoniștii își pierd foarte des rudele pe parcursul poveștii, iar uneori chiar eroii dau colțul, e drept, temporar, în timp ce personajele negative au parte de decese spectaculoase). ”The Hunchback of Notre Dame” este plin de imagini care probabil sunt menite să sperie copiii- Quasimodo nu este cel mai frumos erou, violența nu lipsește din niciun act al filmului, uneori fiind destul de grafică, nelipsind nici tortura etc. - iar, în plus, există unele imagini mai provocatoare care revelează infatuarea lui Frollo pentru Esmeralda. 

În final, trebuie amintite încă două aspecte. Muzica lui Alan Menken domină întregul fundal sonor și, din multe puncte de vedere, ”The Hunchback of Notre Dame” este capodopera sa (deși a luat 8 Oscar-uri pentru alte 4 filme): un spectacol muzical fără compromis, aproape o mini-operă. La succesul căreia concură și extraordinarele talente care își împrumută vocile personajelor. Deși mai puțin celebre decât în ziua de azi (vezi ”Rango”), dar foarte celebre pentru epoca la care a fost făcut, vocile lui Hulce, Moore, Kline, Tony Jay și Jason Alexander (care este obligatoriul comic relief) sunt perfecte. Cântecele, vocile, plus combinația de animație tradițională și cea asistată computerizat, schema de culori și forța materialului de bază garantează un spectacol excepțional.

Tangled (SUA, 2010)

Tangled

(SUA, 2010)

Regia: Nathan Greno, Byron Howard

Voci: Mandy Moore, Zachary Levi, Donna Murphy

Rating: 3.5/5

”Tangled” este cel de-al 50-lea lung-metraj de animație al companiei Disney și, în același timp, primul realizat în 3D și primul basm pe care îl transpun integral ca animație digitală. Este bazat vag pe clasica poveste ”Rapunzel” și implică o prințesă cu părul extraordinar de lung captivă într-un turn, un hoț chipeș, o mamă nenturală rea, comploturi și animale cu puternice trăsături umane (măcar de data aceasta nu vorbesc). Problema cu animațiile Disney este că, deși îmi plac, ele cam tind să urmeze o formulă. Aceasta se deduce un pic din descrierea de mai sus, dar mai avem nevoie și de alte ingrediente: cântece (a căror calitate a scăzut odată cu timpul), happy-end-ul previzibil etc. Există și părți bune: lipsa unor voci foarte celebre, care mai degrabă distrag de la poveste decât te lasă să te bucuri de ea și refuzul modernizării excesive a poveștii (deși există unele concesii referitoare la stilul de viață contemporan, ”Tangled” păstrează în mare parte intactă lumea basmului).

Un alt compliment care trebuie adus filmului este calitatea animației. Realizatorii au reușit să păstreze stilul clasic Disney (definit încă cu ”Snow White...”și perfecționat până la ”Sleeping Beauty”) într-un univers 3D computerizat. Personajele arată complet diferit de alte personaje umane din alte desene animate recente (mai ales ”Shrek”), iar decorurile, chiar dacă amintesc de jocuri video, au o calitate picturală deosebită. Am să spun însă că 3D-ul este inutil și, din păcate, există destule momente în care tot felul de obiecte sunt azvârlite sau scuturate în fața ecranului pentru a „pune în valoare” efectul 3D. Sunt, cred, doar două secvențe care este posibil să fi fost îmbunătățite de tehnologia 3D (dar nu pot să fiu sigur): excelenta secvență a felinarelor deasupra apei și o săritură aparent în gol a eroului principal încălecat pe calul său Maximus.

M-am bucurat că, în ciuda tonului siropos, regizorii au reușit să creeze un personaj negativ credibil (departe însă de groaza pe care o inspiră personajele lor clasice). Iar ultima scenă în care acesta apare amintește de secvențele ceva mai crude, mai brutale, mai înfricoșătoare care există în fiecare animație din canonul Disney (vezi: Albă-ca-Zăpada fugind prin pădure, aproape orice scenă cu Cruella de Vil, moartea lui Mufasa etc.) Și dacă tot vorbim de tradiția Disney, să nu uităm să îl amintim pe cel care semnează muzica, Alan Menken, un nume de casă al companiei, care a câștigat nu mai puțin de 8 Oscar-uri în cariera sa (fiind nominalizat pentru mult mai multe), câte două (cea mai bună muzică și cel mai bun cântec) pentru fiecare dintre următoarele clasice moderne: „The Little Mermaid”, ”Beauty and the Beast”, ”Alladin” și ”Pocahontas”. Mă rezum la a spune doar că muzica din ”Tangled” nu se ridică la nivelul acestora... Dar nu e deloc groaznică...

”Tangled” nu este un film numai pentru copii. Iar avându-l ca producător executiv pe John Lasseter (”Toy Story”), poate însemna o schimbare serioasă de direcție în istoria Disney și care poate duce la cucerirea unor noi teritorii în animație. Avem nevoie doar de un pic de răbdare...