Hoshi o Ou Kodomo (Japonia, 2011)

Hoshi o Ou Kodomo

(Japonia, 2011)

Regia și Scenariul: Makoto Shinkai

Rating: 4.5/5

Încă un film văzut la retrospectiva Anim'est pe care vreau să îl scot în evidență. ”Hoshi o Ou Kodomo”, cunoscut și ca ”Children Who Chase Lost Voices from Deep Below” în engleză sau, mai simplu, ”Călătorie spre Agartha” la noi, este cea mai recentă creație a lui Makoto Shinkai, autor de anime-uri pe care l-am amintit deja când scriam despre ”5 Centimeters per Second”. Comparat cu celelalte filme ale lui Shinkai, care orbeau pline de patos despre trecerea timpului și persistența sentimentelor, ”Călătorie spre Agartha” seamănă mult mai mult cu producțiile studiourilor Ghibli (sub a căror egidă acest film nu a fost produs) și se creionează în special ca un omagiu adus filmelor lui Miyazaki.

Personajele principale ale filmului sunt Asuna, o tânără elevă, și profesorul ei, care descoperă intrarea înspre mitica lume Agartha, ascunsă undeva în adâncul Pământului, unde se pot aventura pentru a încerca să îi readucă la viață pe cei dragi. În cazul profesorului, el este mânat de dorința puternică de a-și reînvia soția, scop pentru care este în stare de orice. Asuna, în schimb, nu este atât de motivată de a-și readuce la viață tatăl sau un prieten recent decedat, astfel încât este mult mai receptivă la minunile cu care noua lume îi întâmpină. Ea reacționează la aceleași imagini la care reacționează și publicul, fascinat de peisajele și compozițiile care îți taie răsuflarea. De mult nu am văzut un film care să îmi solicite simțurile într-un asemenea hal prin sute de stimuli vizuali și auditivi în aproape fiecare cadru. Și, totuși, „Călătorie spre Agartha” nu este deloc obositor. Mai mult, energia și munca insuflată de talentații artiști care l-au realizat îi insuflă parcă din ce în ce mai multă viață de la o secvență la cealaltă.

Bineînțeles, câteva dintre temele care l-au preocupat anterior pe Shinkai se regăsesc și în acest film, inclusiv ideea că poveștile de dragoste nu au un final fericit, chiar dacă sunt în stare să depășească barierele fizicului. Dar sunt mult mai importante temele împrumutate din filmele lui Miyazaki: maturizarea unei copile, descoperirea naturii și legendelor etc. Shinkai copiază oarecum și stilul acestuia, dar nu vreau să zic că avem de-a face cu o simplă copie. Iar atenția pentru detalii specifică lui Shinkai este ceva ce nu se poate împrumuta. Mai degrabă, ”Călătorie spre Agartha” pare o încercare (reușită) de a fi el însuși în lumea altuia, de a încerca ceva nou, fără să-și trădeze propria operă. Se poate ca filmul să pară lung (114 minute), dar eu unul de mult nu am mai văzut un film care să mă facă să vreau să mai petrec câteva ore în lumea sa. 

Le tableau (Franța/Belgia, 2011)

Le tableau

(Franța/Belgia, 2011)

Regia: Jean-François Laguionie

Scenariul: Jean-François Laguionie, Anik Leray

Rating: 4/5

Tocmai am văzut ultimul film al animatorului francez Jean-François Laguionie la retrospectiva Anim'est de la Cluj-Napoca. „Le tableau” este povestea personajelor dintr-un tablou. Ei se împart în trei caste - Les Toupins (Isprăviții), Les Pafinis (Jumăticii) și Les Reufs (sau Les Roughs, Schițele). Disprețuitori față de ceilalți, Isprăviții le interzic accesul în Castel și plănuiesc să scape odată pentru totdeauna de „indezirabili”. Singura soluție ar fi ca Pictorul să se întoarcă și să își termine creația, dar fiindcă acest lucru tot întârzie să se întâmple, trei personaje, câte unul de fiecare tip, pornesc în căutarea Creatorului, în afara tabloului, ”Prometheus”-style.

Laguionie combină diverse stiluri de animație. În timp ce decorurile sunt în două dimensiuni (și, de obicei, pe mai multe layers), personajele sunt create în 3D, dar contururile care le sunt aplicate atenuează cele trei dimensiuni, astfel încât ele se integrează destul de bine cu fundalul. Privind prima parte a acestui film, poți sesiza senzația de profunzime pe care realizatorii o obțin prin suprapunerea mai multor straturi de animație. Odată ce se pătrunde în atelierul Pictorului, decorurile devin și ele tridimensionale, iar înspre final sunt integrate chiar și imagini live-action.

„Le tableau” este plăcut ochiului, foarte bine animat și bogat din punct de vedere estetic. Mai mult de atât, oferă și destule teme de gândire sau măcar de discuție, fiind un film care vorbește, destul de pe față, despre creația artistică și creația vieții, despre trecerea timpului, despre egalitate socială etc. Inclusiv din aceste motive cred că este și un film pentru toate vârstele, cu două posibile rezerve: muza dintr-un alt tablou care e la bustul gol în fiecare scenă în care apare și câteva secvențe mai „înfricoșătoare”, precum cea în care sunt descoperite tablouri pe care Pictorul le-a distrus din motive necunoscute. Dar fiindcă principalul punct de atracție - cel puțin inițial - al filmului este estetica sa, vă las cu o galerie foto, care să vă convingă să căutați acest film:

P.S.: Plume, strania Schiță care se aventurează în afara tabloului, îmi pare foarte similară cu omulețul lui Gopo din „Scurtă istorie” (și altele). Nice touch, I thought...