Argo (SUA, 2012)

Argo

(SUA, 2012)

Regia: Ben Affleck

Cu: Ben Affleck, Bryan Cranston, Alan Arkin, John Goodman

Rating: 2.5/5

Filmele precedente ale lui Affleck, ”Gone Baby Gone” și ”The Town” erau crime thrillers plasate în Boston, dar miza poveștilor erau relațiile dintre personaje, iar cartierul din care se trag aceștia este un fel de familie extinsă. ”Argo” abandonează strania intimitate a acestor filme, pentru că are ambiții mai mari: reconstituirea unui fapt istoric adevărat, dar puțin știut, din care putem trage multe concluzii despre cele mai sensibile relații internaționale. Astfel, acțiunea se petrece în Iran, în 1980, în timpul a ceea ce era numită „criza ostaticilor”. În timp ce poporul iranian, prin propria autoritate, a atacat ambasada SUA la Tehran și i-au „reținut” pe toți angajații, șase dintre aceștia reușesc să se adăpostească în casa ambasadorului canadian. Pentru că situația lor este foarte periculoasă, CIA-ul trebuie să găsească o metodă să îi scoată din țară. Intră astfel în scenă Tony Mendez (în viața reală latino, aici afflecksian), specialist în misiuni de extragere, care pune un cover incredibil: cei șase vor deveni membri ai unei echipe de filmare canadiană, veniți să caute locații pentru un film SF în Iran.

”Argo” este deja unul dintre favoriții pentru Oscar și cu siguranță este făcut după una dintre cele mai leneșe formule după care se câștigă aceste premii. În realitate, este un film făcut pentru ca americanii să se simtă (mai) bine în pielea lor, cu grijă să aibă destule elemente care să atragă atât pe cei „de dreapta” (un lider individualist contra unor stereotipuri cu barbă care urlă amenințător într-o limbă străină) cât și pe cei „de stânga” (prin reabilitarea parțială și revizionistă a unuia dintre cei mai uitabili președinți democrați - Jimmy Carter). Cum e posibil ca aproape toți iranienii din film să fie cele mai grosolane clișee nu reușesc să înțeleg. Mai ales după ce, în ultimii ani, filme precum ”Persepolis” sau ”A Separation” au ajuns să fie destul de accesibile publicului (și mai ales membrilor Academiei Americane) în Occident. Acesta ar fi cel mai mare păcat al filmului, însă, din „fericire”, occidentali sunt la fel de uni-dimensionali, atât cei din CIA, cât și cei de la Hollywood.

Ca regizor, Affleck este mai interesat de povestea pe care o spune decât de modul în care o spune. Ce mi s-a părut neobișnuit pentru el (care are totuși două filme interesante la activ) a fost faptul că scenelor le lipsea greutate, ele parand sa se succede după o schemă, bifând momentele necesare: acum îi vine ideea, acum contactează un producător, acum îi uimește pe cei de la CIA cu propunerea etc. Personajele intră în scenă pur și simplu, cu o minimă introducere (Cunosc un tip care face efecte de machiaj la Hollywood - are și o Oscar și a mai lucrat pentru noi și iată-l în cadrul următor pe John Goodman; sau Avem nevoie de un producător care să bage bani într-un film fictiv și au și ajuns la casa lui Alan Arkin). Am avut și impresia că multe secvențe care ar fi consolidat drama din film și ar fi rotunjit personajele sau fost sacrificate la montaj pentru a păstra un ritm relativ alert și pentru a se abate cât mai puțin de la realitatea istorică. Ultimele 15-20 de minute ale filmului sunt destul de tensionate și demonstrează că Affleck este capabil să regizeze secvențe de thriller ca la carte, chiar dacă scenariul momentelor respective nu este foarte original. În rest, nu rămânem decât cu un catchphrase care probabil nu va fi repetat la toate emisiunile americane de divertisment, dar este un review potrivit al filmului: Ar-go fuck yourself!

Total Recall (SUA/Canada, 2012)

Total Recall

(SUA/Canada, 2012)

Regia: Len Wiseman

Cu: Colin Farrell, Kate Beckinsale, Jessica Biel, Bryan Cranston, Bill Nighy

Rating: 2/5

Există trei mari filme SF adaptate după operele lui Philip K. Dick, făcute la aproximativ un deceniu distanță unul de celălalt: Blade Runner (Ridley Scott, 1982) - Total Recall (Paul Verhoeven, 1990) - Minority Report (Steven Spielberg, 2002). Această serie extraordinară este întreruptă acum (dacă e să ignorăm ”The Adjustment Bureau”) de remake-ul după ”Total Recall”, un film neinspirat și care probabil nu ar fi trebuit făcut. Noua versiune îl are pe Colin Farrell în rolul interpretat de Schwarzenegger în filmul lui Verhoeven, care de data aceasta este un muncitor într-o colonie a viitorului, care s-ar putea sau nu să fie un spion. Plot-ul și complotul care includeau o călătorie pe Marte, mutanți și un reactor care controlează atmosfera de pe planeta roșie sunt aici înlocuite cu un destul de convențional conflict între muncitorii din colonie, care au o mișcare de rezistență de partea lor și stăpânitorii care vor să curețe colonia și să o transforme în spațiu de locuit pentru cei privilegiați. Nu am citit nuvela lui Dick după care filmele sunt bazate, deci nu știu care poveste este mai aproape de „original”, dar re-imagining-ul versiunii din 2012 mi se pare un pas înapoi.

E greu să mă gândesc la ceva ce mi-a plăcut cu adevărat la filmul lui Len Wiseman (evident, un surname ironic). Pe de o parte, cred că cel mai reușit aspect al filmului este design-ul, în special colonia, care în cele câteva cadre panoramice pe care le vedem ne amintește de jegul urban din ”Blade Runner”. Dar în majoritatea secvenețelor, am avut impresia că actorii se află într-un decor strâmt, dar amplificat artificial de efecte speciale. Zona „bogaților”, Federația Britanică sau cum s-o fi numind, pe de altă parte, cu autostrăzile ei suspendate pe deasupra unui Big Ben lipit neglijent pe fundal, pare mai mult desprinsă din „Minority Report”, dar în mare parte denotă mai degrabă lipsă de imaginație. La fel și ”lumea de dincolo”, distrusă de armele chimice, care în loc să semene cu un loc real, pare mai degrabă un nivel dintr-un joc video. Ceea ce ar fi putut fi în avantajul filmului, dar nimeni nu a știut să profite.

Nu vreau să compar filmul de față cu cel făcut de Verhoeven, dar o diferență mi se pare esențială. Filmul din 1990 are coaie în cel mai puternic sens al cuvântului. Nu este un film perfect, nici pe departe, dar nu face compromisuri așteptărilor publicului și nu se dă înapoi de la a pune pe ecran cele mai twisted fantezii ale autorului său (și Verhoeven cu siguranță nu duce lipsă de acestea - vezi și aici). Iar pe cât de explicite erau imaginile sale, pe atât de ambiguă era povestea, despre care nu putem știi dacă este vis, realitate, delir sau o combinație dintre toate acestea. În 2012, ”Total Recall” este PG-13, granițele dintre vis și realitate sunt bine definite, dar încă avem o femeie cu trei țâțe, pentru că realizatorii nu au înțeles nimic din primul film.