Argo (SUA, 2012)

Argo

(SUA, 2012)

Regia: Ben Affleck

Cu: Ben Affleck, Bryan Cranston, Alan Arkin, John Goodman

Rating: 2.5/5

Filmele precedente ale lui Affleck, ”Gone Baby Gone” și ”The Town” erau crime thrillers plasate în Boston, dar miza poveștilor erau relațiile dintre personaje, iar cartierul din care se trag aceștia este un fel de familie extinsă. ”Argo” abandonează strania intimitate a acestor filme, pentru că are ambiții mai mari: reconstituirea unui fapt istoric adevărat, dar puțin știut, din care putem trage multe concluzii despre cele mai sensibile relații internaționale. Astfel, acțiunea se petrece în Iran, în 1980, în timpul a ceea ce era numită „criza ostaticilor”. În timp ce poporul iranian, prin propria autoritate, a atacat ambasada SUA la Tehran și i-au „reținut” pe toți angajații, șase dintre aceștia reușesc să se adăpostească în casa ambasadorului canadian. Pentru că situația lor este foarte periculoasă, CIA-ul trebuie să găsească o metodă să îi scoată din țară. Intră astfel în scenă Tony Mendez (în viața reală latino, aici afflecksian), specialist în misiuni de extragere, care pune un cover incredibil: cei șase vor deveni membri ai unei echipe de filmare canadiană, veniți să caute locații pentru un film SF în Iran.

”Argo” este deja unul dintre favoriții pentru Oscar și cu siguranță este făcut după una dintre cele mai leneșe formule după care se câștigă aceste premii. În realitate, este un film făcut pentru ca americanii să se simtă (mai) bine în pielea lor, cu grijă să aibă destule elemente care să atragă atât pe cei „de dreapta” (un lider individualist contra unor stereotipuri cu barbă care urlă amenințător într-o limbă străină) cât și pe cei „de stânga” (prin reabilitarea parțială și revizionistă a unuia dintre cei mai uitabili președinți democrați - Jimmy Carter). Cum e posibil ca aproape toți iranienii din film să fie cele mai grosolane clișee nu reușesc să înțeleg. Mai ales după ce, în ultimii ani, filme precum ”Persepolis” sau ”A Separation” au ajuns să fie destul de accesibile publicului (și mai ales membrilor Academiei Americane) în Occident. Acesta ar fi cel mai mare păcat al filmului, însă, din „fericire”, occidentali sunt la fel de uni-dimensionali, atât cei din CIA, cât și cei de la Hollywood.

Ca regizor, Affleck este mai interesat de povestea pe care o spune decât de modul în care o spune. Ce mi s-a părut neobișnuit pentru el (care are totuși două filme interesante la activ) a fost faptul că scenelor le lipsea greutate, ele parand sa se succede după o schemă, bifând momentele necesare: acum îi vine ideea, acum contactează un producător, acum îi uimește pe cei de la CIA cu propunerea etc. Personajele intră în scenă pur și simplu, cu o minimă introducere (Cunosc un tip care face efecte de machiaj la Hollywood - are și o Oscar și a mai lucrat pentru noi și iată-l în cadrul următor pe John Goodman; sau Avem nevoie de un producător care să bage bani într-un film fictiv și au și ajuns la casa lui Alan Arkin). Am avut și impresia că multe secvențe care ar fi consolidat drama din film și ar fi rotunjit personajele sau fost sacrificate la montaj pentru a păstra un ritm relativ alert și pentru a se abate cât mai puțin de la realitatea istorică. Ultimele 15-20 de minute ale filmului sunt destul de tensionate și demonstrează că Affleck este capabil să regizeze secvențe de thriller ca la carte, chiar dacă scenariul momentelor respective nu este foarte original. În rest, nu rămânem decât cu un catchphrase care probabil nu va fi repetat la toate emisiunile americane de divertisment, dar este un review potrivit al filmului: Ar-go fuck yourself!