Condamnat la viață (România/Germania/Belgia, 2013)

Condamnat la viață

(România/Germania/Belgia, 2013)

Regia: Bogdan Dreyer

Cu: Gérard Depardieu, Harvey Keitel, Bodgan Iancu, Laura Morante

Rating: 1/5

”Condamnat la viață” AKA ”A Farewell to Fools” este a doua adaptarea după nuvela lui Titus Popovici „Moartea lui Ipu”, ecranizată anterior în 1972 de Sergiu Nicolaescu cu titlul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”. Pentru că acesta nu va fi un articol comparativ, nu am să insist prea mult asupra filmului original. Ajunge, cred, să spunem că a fost o operă de semi-propagandă, care a fost însă salvată pentru posteritate de minima eficiență de storyteller pe care Sergiu Nicolaescu o avea la acea vreme. Dar totuși, parcă nu înțeleg de ce se găsește din nou pe ecran aceeași poveste, după 40 de ani. Premisa a rămas aceeași, cu o ușoară schimbare pentru a-l acomoda pe Gérard Depardieu: nebunul satului este și un soldat francez care și-a pierdut memoria în Primul Război Mondial. Ce căuta el pe atunci în partea noastră de Europă nu e foarte clar, însă.

Deși majoritatea actorilor din distribuție sunt români, filmul este vorbit într-o engleză stâlcită. Explicația stă ân faptul că ”A Farewell to Fools” face parte dintr-o tagmă de filme care păcălesc publicul (și diverse grupuri de finanțare) să creadă că, dacă o peliculă este vorbită în engleză, atunci sigur va avea expunerea mondială pe care o are un film american. Mai mult, realizatorii au de obicei prezumția ca doar dacă găsesc niște locații pitorești (Peleș, Sighișoara etc.) și îmbracă actorii în costume frumoase, de epoca, atunci vor putea să recreeze look-ul epicelor adaptări literare de la Hollywood. Cel mai notoriu exemplu este ”Eva” (regia Adrian Popovici), însă nici filmul lui Bogdan Dreyer (not his real name) nu este prejos (sau mai presus, de fapt...) Un montaj amatoricesc, o muzică de inspirație balcanică care se potrivește ca nuca în perete, caracterizări extraordinar de subțiri, accente neverosimile - acestea sunt caracteristicile acestei încercări semi-docte de a face cinema pentru marele public. Harvey Keitel face probabil cel mai slab rol din carieră. Gérard Depardieu, însă, pare să se simtă în largul său în acest rol de idiot, iar - în lumina evenimentelor recente din viața sa - secvențele în care soldatul francez amnezic pe care îl interpretează joacă rolul țarului Rusiei sunt singurele care au o oarecare (și neintenționată) incisivitate politică.

Life of Pi (SUA/China, 2012)

Life of Pi

(SUA/China, 2012)

Regia: Ang Lee

Cu: Suraj Sharma, Irrfan Khan, Adil Hussain, Tabu, Rafe Spall, Gérard Depardieu

Rating: 3.5/5

”Life of Pi” este o nouă încercare de a credibiliza tehnologia 3D ca fiind un mijloc artistic valoros, cu aplicație în cinemaul de artă și nu doar ca momeală lansată publicului de blockbustere. Povestea pe care Ang Lee a ales-o pentru a experimenta cu 3D-ul este preluată din romanul omonim al lui Yann Martel, despre un tânăr indian în derivă pe ocean alături de un tigru. După un început slab - o lungă expozițiune plină de pilde, filmul își regăsește suflul odată cu excelenta secvență a naufragiului. Ulterior, zilele petrecute de Pi în compania tigrului se succed în secvențe de o extraordinară frumusețeși inventivitate vizuală, care nu pot fi descrise în cuvinte și care fac mai mult decât să compenseze pentru un scenariu slăbuț. 

Vestea cea bună este că 3D-ul funcționează de data aceasta, mai mult decât în cazul lui ”Avatar”, ”Hugo” sau ”Cave of Forgotten Dreams”. Ang Lee și directorul său de imagine Claudio Miranda impresionează nu prin uriașe secvențe de acțiune, ci prin exploatarea relațiilor spațiale dintre diferite obiecte și personaje. Pe lângă secvența naufragiului, mai trebuie amintite atacul peștilor zburători (moment în care Lee schimbă formatul de la 1.85 : 1 la 2.35 : 1) și cea de-a doua furtună prin care trec cei doi eroi ai poveștii (secvență în care trecem de la un show de efecte special în exterior la close-up-uri cu Pi și tigrul ascunși sub prelata bărcii de salvare. Bineînțeles, aportul CGI este considerabil, de la animalele digitale (care însă te-ar putea păcăli că sunt reale în multe scene) până la două-trei secvențe pur digitale, cea mai frumoasă (și cea mai importantă) dintre ele fiind cea în care Pi are o viziune prin ochii tigrului.

Finalul este un punct mare minus al filmului. Explicația alternativă pe care Pi o oferă pentru ceea ce s-a întâmplat strică metafora centrală a filmului (omul și tigrul captivi pe ocean). Povestea nu avea nevoie să fie explicată în acest fel, iar chiar dacă păcatul este deja în cartea după care filmul este bazat, Ang Lee mai păcătuiește în plus, lăsându-l pe Pi să ne povestească în cuvinte, fără să recurgă la niciun „ajutor” vizual. Sigur, se poate vorbi aici despre ce înseamnă să fii un bun povestitor, despre valoarea invenției asupra adevărului și așa mai departe, dar Lee nu se angajează în această direcție și doar filmează sec, în cinci minute, o parte din carte care probabil nu i-a plăcut foarte mult. E evident că ce l-a fascinant este această odisee pe mare a unui bărbat în devenire alături de un tigru - așa că de ce să nu filmeze doar această parte? Totuși, în ciuda acestor probleme, ”Life of Pi” merită văzut pentru că ne arătă cele mai frumoase imagini ale anului. Dar nu sunt sigur că acestea sunt de ajuns pentru a-i câștiga un loc în Top Ten-ul pe care îl voi compila peste aproximativ 1 săptămână.

Potiche (Franța, 2010)

Potiche

(Franța, 2010)

Regia: François Ozon

Cu: Catherine Deneuve, Gérard Depardieu, Fabrice Luchini

Rating: 2/5

Nu sunt multe filme care te-ar face să spui „Mai bine mă duceam la Transformers...”, însă ”Potiche a reușit acest lucru. Nu fiindcă noul ”Transformers 3D” nu are toate șansele să fie mai slab decât filmul de față, dar fiindcă ultima peliculă a lui François Ozon, pentru mine cel puțin, nu se remarcă prin absolut nimic, fiind numai un prilej pentru a pune în valoare câteva decoruri retro-kitsch, replici de teatru (în cazul acesta, teatru filmat) și talentele a câtorva actori. Problema este că, în fața dialogurilor, decorurile par deosebit de anacronice, indiferent cât de mult s-ar vrea filmul o parodie a vremurilor în care trăim. Iar în afară de Deneuve, ceilalți actori mi se par prea puțini folosiți și limitați la manierisme și tertipuri care deranjează. 

„Potiche” se mișcă în ritmul lui, nu surprinde cu nimic, dar, din păcate, nu este nici filmul-deliciu pe care l-au văzut unii. Și asta nu pentru că aș prefera filmele mai sumbre ale lui Ozon, precum „Sous le sable” sau ”Swimming Pool”, ba chiar din contră - ”8 femmes” (care are un look foarte asemănător cu ”Potiche”) este un film excelent. Dar până și acel film avea un edge, acel ceva care îl făcea relevant și entertaining. Dincolo de Deneuve, cameo-ul lui Sergi Lopez (care a jucat într-unul dintre filmele recente ale lui Ozon, ”Ricky”) și politica sa (pe care, sincer, nu știu dacă o înțeleg prea bine), ”Potiche” nu are nimic care să țină un spectator în priză timp de o oră și jumătate. Și este păcat să vezi atâta talent irosit...

Mammuth (Franța, 2010)

Mammuth

(Franța, 2010)

Regia: Benoît Delépine, Gustave de Kervern

Cu: Gérard Depardieu, Yolande Moreau, Isabelle Adjani, Miss Ming, Benoît Poelvoorde

Rating: 3.5/5

Cuplul de regizor Benoît Delépine & Gustave de Kervern și-au început cariera în lungmetraj cu două filme suprarealiste - „Aaltra” și „Avida”, cu care s-au remarcat inclusiv la TIFF - dar au devenit mai cunoscuți în întreaga lume datorită penultimului lor film, „Louise-Michel”, care a primit la Sundance Premiul Special al Juriului la categoria ”World Cinema - Dramatic” (cu mențiunea „pentru originalitate”) și pe care eu nu l-am găsit deloc stimulant. Ultimul lor efort, însă, pare să-i fi reîntors pe „calea cea bună”: „Mammuth” este povestea unui pensionar - interpretat de un oversized Gérard Depardieu - care trebuie să recupereze câteva hârtii importante de la unii dintre foștii săi angajatori, pentru a-și pune în ordine cartea de muncă. În călătoria sa, se întâlnește și reîntâlnește cu tot felul de personaje, care mai de care mai ciudate, printre care și o fantomă a tinereții sale - Isabelle Adjani, cea mai creepy apariție afilmului.

Sunt lucruri la „Mammuth” care nu mi-au plăcut. A doua parte a filmului pare să a se complace într-o atmosferă de uitare de sine, precum și personajul său principal, în timp ce ciudățeniile și nebunia marca Delépine-de Kervern se tot adună, aproape nebăgate în seamă de nimeni. Aparatul de filmat devine mai visător și insistă mai mult asupra unor detalii puțin importante. Iar din ce în ce mai desele apariții ale lui Adjani sunt contraproductive (indiferent cât de spectaculoase pot fi). Pe de altă parte, povestea din mijlocul acestui film este, cred, chiar emoțională și antrenantă, supraviețuind printre multiplele digresiuni nu în ultimul rând datorită lui Depardieu, care pare neînfricat: deși are o vârstă și un renume internațional, nu ezită să se îmbrace ca un vagabond și să își lase o pleată à la Mickey Rourke în ”The Wrestler” pentru a întruchipa un proaspăt pensionar traumatizat în adolescență, fără bacalaureat, pasionat de motocicleta sa Mammuth, într-un film de - s-ar zice - puțină importanță.

Tot restul filmului este superfluu. Delépine și de Kervernle permit celor câțiva actori și comici mai mult sau mai puțin celebri care apar în film să-și facă numărul, printre care Yolande Moreau, Benoît Poelvoorde, Albert Delpy și ciudata „Miss Ming”. Ar fi fost un film mai bun dacă cei doi regizori ar fi lăsat la o parte excentricitățile și mesajul politic ușor confuz, dar încă sunt convins că „Mammuth” este, la bază, un film sincer și personal, care nu vrea să povestească mai mult decât viața acestui pensionar uitat de vremuri.