Top 5 Filme Românești 2013

Yey! Încă un an în care am reușit să aduc cinci filme românești într-un top de care să nu îmi fie rușine! Singurul regret este că nu am reușit să văd „Sunt o babă comunistă”, iar pentru a-mi face treaba mai ușoară am ignorat cele câteva documentare pe care le-am văzut la cinema (vezi „Evrei de vânzare” și „Afacerea Tănase”). În rest, sunt perfect împăcat cu alegerile mele și cu ordinea în care le voi numi. Here we go! 

„Domestic” (r. Adrian Sitaru)

1. Domestic (Adrian Sitaru) - review
2. Când se lasă seara peste București sau Metabolism (Corneliu Porumboiu) - review
3. Poziția copilului (Călin Peter Netzer) - review
4. Rocker (Marian Crișan) - review
5. Roxanne (Valentin Hotea) - review

„Rocker” (r. Marian Crișan)

La limita de jos a cerului (România/Moldova, 2013)

La limita de jos a cerului

(România/Moldova, 2013)

Regia: Igor Cobileanski

Cu: Igor Babiac, Ela Ionescu, Sergiu Voloc

Rating: 2.5/5

Într-unul dintre cele mai dezolante peisaje urbane puse pe peliculă, tânărul Viorel (Babiac) duce o existență fără prea multe orizonturi. Își ocupă timpul în principal livrând droguri direct în poșta clienților sau ajutându-l pe cu-dealer-ul său, Gâscă (Voloc), să-și împlinească visul de a zbura cu deltaplanul. Mai avem o mamă stereotipă, un best friend al tatălui decedat care vrea să-l așeze pe calea cea dreaptă și o „clientă” de care se îndrăgostește (Ela Ionescu), cam out of his league și posibil duplicitară. Cam acestea sunt coordonatele primului lungmetraj cinematografic al lui Igor Cobileanski, regizor moldovean în căutarea unei voci proprii. 

Geneza filmului este într-un scenariu scris de Corneliu Porumboiu, pe care acesta nu l-a mai ecranizat. Nu știu în ce stadiu a lăsat Porumboiu scenariul, dar cel pe care Cobileanski l-a filmat este destul de schematic. Personajul principal este supus unei serii de dileme - ce drum să urmeze în viață, cel al părinților, care i-a adus în sărăcie sau cel al traficanților, mai periculos, dar cu promisiuni de îmbogățire rapidă? e ok să te dai la fosta amantă a unui mafiot, care în prezent se întreține cu polițistul care l-a înfundat pe acesta? merită să devii turnător și să-i pui viața celui mai bun prieten în pericol pentru a îndepărta un rival în dragoste? Toate acestea sunt de-abia formulate, iar personajul nu este pus față în față cu consecințele deciziilor pe care le ia. Un regizor-scenarist mai abil ar fi știut probabil să dezvolte aceste situații. Exemplul cel mai la îndemână este Porumboiu și al său „Polițist, adjectiv” - fără a intra prea mult în detalii, comparația merită făcută numai pentru a vedea cum aproape fiecare scenă pune în discuție o fațetă a problemei. Cobileanski nu are prea multe idei, iar filmul său, deși plăcut ochiului (imaginea este semnată de Oleg Mutu) și corect din multe puncte de vedere, arată „neterminat”. Precum încercările icariene ratate ale personajelor sale principale de a evada din realitatea sordidă, „La limita de jos a cerului” exprimă incapacitatea realizatorului de a se desprinde de programatica unui neorealism moralizator. 

Afacerea Tănase (România, 2013)

Afacerea Tănase

(România, 2013)

Regia: Ionuț Teianu

Rating: 3.5/5

Mă bucur întotdeauna când văd un documentar românesc distribuit pe marile ecrane. Sigur, m-aș bucura și mai tare dacă realizatorii ar ieși mai frecvent din perioada comunistă, dar acest lucru nu se întrevede în viitorul apropiat, subiectul fiind departe de a fi epuizat, „regretatul regim” fiind o sursă bogată de povești reale care bat orice ficțiune. „Afacerea Tănase” narează o falsă răpire a unui scriitor român exilat în Paris, Virgil Tănase, pusă la cale de serviciile secrete franceze, pentru a proteja un spion al Securității, Matei Haiducu. Acesta a contactat DST-ul după ce a primit însărcinarea de a-l asasina pe Tănase (ni se spune, din ordinul direct al lui Ceașcă), misiune pe care și-ar fi dat seama că nu o poate duce la capăt. 

Pentru a spune această poveste care pare desprinsă dintr-un roman de John le Carré, realizatorii apelează la mărturii directe ale lui Tănase, Haiducu și alți participanți la evenimentele prezentate, la imagini de arhivă, fotografii și tăieturi din ziare sau reviste. Cele mai impresionante sunt însă cele câteva reconstituiri efectuate de televiziuni franceze la sfârșitul anilor '80, supervizate sau interpretate de Matei Haiducu însuși, într-o perioadă în care acesta își maximiza profiturile pe care toată afacerea i le-ar putea aduce. Regizorul Ionuț Teianu construiește un plot spectaculos, în stilul romanelor de spionaj, încât miza întregii afaceri pare ușor supralicitată. Spre meritul său, însă, trebuie spus că încearcă să asigure pluritatea naratorilor, dându-i fiecărui participant șansa de a prezenta propria versiune asupra faptelor, apelând la interviuri și materiale video mai vechi acolo unde prezența personajelor este imposibilă. Lipsesc, totuși, două voci importante: cea a scriitorului Paul Goma (care a jucat un rol important în toată afacerea și a cărui absență din interviurile efectuate de realizatori nu este explicată) și a unui ipotetic ofițer de Securitate, de la care am fi putut afla cât de mult din povestea lui Haiducu este adevăr și cât invenție.

Din aceeași categorie:

Evrei de vânzare

Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu

Câinele japonez (România, 2013)

Câinele japonez

(România, 2013)

Regia: Tudor Cristian Jurgiu

Cu: Victor Rebengiuc, Șerban Pavlu, Kana Hashimoto, Toma Hashimoto

Rating: 2.5/5

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme românești care au avut premiera în această toamnă și care mi-au rămas ca „restanțe”. Din dorința de a fi cât mai relevant posibil, voi începe cu unul care încă mai rulează în cinematografe - „Câinele japonez”. Acesta este debutul în lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu (remarcat pentru scurtmetrajele „Nunta lui Oli” și „În acvariu”) și ne prilejuiește reîntâlnirea cu Victor Rebengiuc, într-un nou rol de tată. Rămas fără casă și nevastă în urma inundațiilor, lui nea Costache (Rebengiuc) i se oferă șansa nesperată de a se împăca cu fiul său (Șerban Pavlu), venit „în vizită” cu soția și copilul pe care îi are în Japonia. 

Trebuie spus că filmul arată extraordinar de frumos. Fiecare cadru este construit minuțios și pune în valoare peisajele și decorul natural al județului Giurgiu, într-un stil care frizează realismul socialist (in a good way). Multe imagini îți rămân întipărite în minte, precum primul cadru, fix și de la înălțime, care ne arată o mare de oameni recuperându-și bunurile din lunca inundată a Dunării - momentul (o introducere superbă) amintește de un peisaj impresionist sau, poate, de o scenă colectivă din ”Mother India”, dar are o forță aparte, dincolo de conexiunile vizuale care se pot face. Un alt cadru foarte reușit îl urmărește pe nea Costache (de la spate, dardennian) urcând treptele înspre biserica satului, cu umerii ușor plecați, într-o mare de oameni care îl urmărește cu interes. Și ar mai fi multe astfel de exemple. Problema (dacă se poate spune așa) este că parcă toate cadrele sunt construite prea corect. Aparatul de filmat se mișcă foarte puțin, iar Jurgiu nu se complică, orchestrând acțiunea cât de mult posibil într-un singur plan focal (sunt și excepții, e drept, dar destul de puține). Și oricât de frumos ar arăta, nu am putut să îmi scot din cap ideea că fiecare cadru este perfecționarea unui exercițiu de compoziție.

Nu am prea multe lucruri negative de zis despre „Câinele japonez”, în special fiindcă Jurgiu nu își asumă prea multe riscuri. Nici din punct de vedere vizual (cadre-secvență, cât de fixe posibile), nici din punct de vedere al discursului narativ. Ceea ce urmează să se întâmple este dictat, programatic, de o succesiune foarte clară a evenimentelor, iar regizorul se ține de ea. Pare paradoxal, dar dacă ar fi să-l compar cu „Roxanne”, un film mult mai „idiot”, fără stil, pe alocuri mai kitschios, mai manipulativ și per ansamblu cu mult mai multe hibe, mi-a plăcut mai mult debutul lui Vali Hotea. Poate fiindcă am apreciat eforturile lui Hotea de a face un pic de comedie și de a nu evita confruntările între personaje. Că nu îi ies, asta este altceva, dar la Jurgiu toate certurile sau momentele stânjenitoare sunt trunchiate la montaj sau evitate întru totul (vezi revenirea fiului, moment destul de prost negociat). Mă gândeam și la o comparație cu ”Rocker”, dar filmul lui Marian Crișan (construit în aceeași paradigmă realistă-naturalistă-minimalistă) mi se pare superior din toate punctele de vedere (inclusiv o mult mai sinceră reprezentare a unei relații tulburate dintre un tată și fiul său). Ce mi-a rămas din „Câinele japonez”, dincolo de picturalitatea cadrelor, este jocul lui Rebengiuc, care face ceva foarte diferit de „Medalia de onoare” (un rol care aparent se raportează la aceleași coordonate) și reușește să dea un pic de viață filmului (chiar dacă nu neapărat și autenticitate).

Comedy Cluj Review - Roxanne

Roxanne

(România, 2013)

Regia: Vali Hotea

Cu: Șerban Pavlu, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Valeria Seciu

Rating: 3/5

Filmul rulează deja în cinematografe, dar a avut parte de o proiecție de gală în cadrul festivalului, sâmbătă seara. Venit de la Locarno cu mâna goală (la fel ca „Metabolism”-ul lui Porumboiu), debutul în lungmetraj al lui Vali Hotea se deschide cu o investigare a zbuciumatei istorii recente a filmului: Tavi (Pavlu) își cere dosarul de la Securitate, pentru a afla cine l-a turnat în liceu pentru o faptă minoră - o dedicație la Radio Europa Liberă. Dacă identitatea turnătorului întârzie să apară, Tavi are parte de o altă surpriză: s-ar putea să aibă un copil cu prietena sa de la acea vreme, acum căsătorită cu un medic/afacerist de succes. Este posibilă o reîntâlnire, după 20 de ani? Și cât de mult își va ignora Tavi celelalte probleme (actuala iubita, mama cu Alzheimer, propria sa carieră) pentru a încerca să-și reia viața de acolo de unde aceasta s-a întrerupt în anii '80?

Trebuie să spun că mă așteptam să fie mult mai groaznic decât a fost. Singura garanție pe care o prezenta filmul a fost Șerban Pavlu (și, într-o mai mică măsură, Diana Dumbravă). Și e drept că Vali Hotea nu dovedește prea mult stil, iar look-ul general al filmului este destul de plat, de „televizual”. Însă cel mai rău lucru pe care îl pot spune în această privință este că, pe alocuri, seamănă cu un episod din ”În derivă”. Măcar dialogurile sună bine, chiar dacă materialul de bază este destul de subțire, iar scenele care ar trebui să demonstreze virtuozitatea limbajului și a interpreților (certuri, dezvăluiri etc.) sunt ratate. Hotea nu obține intensitatea și onestitatea pe care acestea le necesită pentru a nu părea ridicole („exemplară” este secvența în care turnătorul se destăinuie, care pare să vină de nicăieri și nu conduce la nicio dezvoltare narativă suplimentară).

Ceea ce le iese realizatorilor, în schimb, este relația dintre Tavi și mama sa. Deși aceasta apare doar în patru -cinci scene, în fiecare demonstrând grade variabile de demență, confuzie și agitație, ajunge pentru a configura un portret mult mai complex al personajului principal decât ar părea. Ultima secvență dintre cei doi, în care mama nu îl recunoaște, în timp ce pe ecranul televizorului defilează imagini de arhivă de la Revoluție, pe fondul accentuării crizei economice. Mesajul e clar: Tavi trebuie să lase deoparte trecutul, să se maturizeze și să își facă prezentul mai fericit; dar nicăieri în restul filmului acest mesaj nu este livrat la fel de subtil, dar percutant ca în această secvență, care acuză, în fundal, lamentările-clișeu ale poporului român, de genul „era mai bine pe atunci” sau „de vină sunt numai comuniștii/Iliescu/Băsescu/etc.” Și, în final, două cuvinte despre Șerban Pavlu - acesta interpretează un personaj mai puțin psihotic decât cel din „Toată lumea din familia noastră”, dar aproape la fel de antipatic și imatur. Îmi place cum Pavlu se descurcă cu astfel de roluri... neprietenoase și ne-abia aștept să îl văd în „Câinele japonez”. 

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (România/Franța, 2013)

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism

(România/Franța, 2013)

Regia și scenariul: Corneliu Porumboiu

Cu: Diana Avrămuț, Bogdan Dumitrache, Mihaela Sîrbu, Alexandru Papadopol

Rating: 3.5/5

Undeva pe la mijlocul filmului, cele două personaje principale din „Când se lasă seara peste București sau Metabolism” - regizorul și actrița sa - compară gastronomia chineză cu cea europeană. El lansează ipoteza că modul de a găti a fost decis de mijloacele prin care mâncarea este consumată (bețișoare vs. cuțit și furculiță). Această secvență se leagă de prima scenă (și de alte frânturi de conversație), în care regizorul își definește tipul de cinema pe care îl practică prin limitările impuse de filmarea pe peliculă. Toate acestea au dispărut însă acum, odată cu revoluția digitală și - în afară de câțiva „puriști” - regizorii din întreaga lume au acces la libertatea pe care le-o oferă digitalul. Paul, regizorul din acest film, este un teoretician înfocat, un formalist convins, un căutător de „realitate”, pentru care totul (de la mișcările de aparat până la jocul unei actrițe secundare) trebuie să fie autentic „până la ultima celulă”. Doar semnează un film politic.

În rest, preocupările lui Paul sunt ceva mai... pământești. El decide să „chiulească” o zi de la lucru, prefăcându-se că are ulcer. Ce face în schimb? Stă aproape toată ziua cu Alina, actrița cu care are o aventură, prin hoteluri, restaurante, mașini etc. Scenariul disparat este compus, de fapt, dintr-o serie de conversații, în care cei doi o ard filosofic și ontologic pe tot felul de teme. Ar fi o greșeală să-i suprapunem complet pe Paul și Porumboiu (chiar dacă acesta din urmă trebuie să fii pornit de la ceva personal când a început să scrie scenariul). Cred că personajul interpretat de Bogdan Dumitrache este privit cu ironie, chiar cu dispreț pe alocuri. Tezismul său - așa cum îl interpretăm din dialoguri - nu pare să admită celebrul umor sec, negru, care l-a consacrat pe regizorul vasluian. E drept, aici umorul este mai subtil și ceva mai... „structural”. Avem de-a face cu un film de 89 de minute filmat din doar 17 cadre, iar Porumboiu își permite glumițe de genul un plan de doar câteva zeci de secunde în care vedem o ușă întredeschisă și auzim sunete de amor dincolo de ea sau o endoscopie digestivă superioară redată în întregime. O altă secvență ni-l arată pe Paul pregătindu-și proiectorul pentru a vedea câteva dintre secvențele filmate în tipul zilei precedente, după care acesta trage ecranul peste obiectivul camerei, lăsându-ne câteva secunde în beznă.

Din punctul meu de vedere, „Metabolism” a fost ceea ce aș numi „o vizionare ușoară”. Pe principiul „gustul se educă”, după atâtea filme românești făcute integral din planuri-secvență câte mi-a fost dat să văd, un astfel de film de o oră și jumătate nu mai pune nicio problemă răbdării mele. Cu atât mai mult cu cât am reușit chiar să râd de vreo două-trei ori pe parcurs. Alina mi s-a părut un personaj subțire, schematic, și mult prea dependent în oricare dintre acțiunile sale de personajul masculin a cărui punct de vedere îl urmărim - dar poate că asta a fost și intenția, așa că nu am să-l critic pentru acest lucru. Însă avem de-a face cu un film mai rarefiat, mai puțin încărcat de semnificații ca precedentele două opere ale lui Porumboiu (care, să recunoaștem, au rupt gura târgului!). De asemenea, am simțit o ușoară oboseală în discursul lui Porumboiu și parcă un aer de pesimism se instalează de la prima conversație (în care Paul afirmă că peste 50 de ani nici măcar nu o să mai existe filme). Poate că acest tip de a face film începe să rămână fără resurse? Nu neapărat. „Metabolism” pare să fie cel mai personal film al lui Porumboiu, dar în același timp este cel mai puțin satisfăcător. Aproape că aș zice că a ratat o ocazie bună de a face un film mare despre materia fizică din care este compusă cinema-ul, despre modul în care acesta reflectă și influențează realitatea sau chiar despre condiția auteur-ului în sânul industriei românești de film (un fel de „Otto e mezzo” al Noului Val). Cred că Porumboiu nu face decât să semene germenii unor idei cu această peliculă. Și poate ar trebui să mă mulțumesc cu atât și să trag singur concluziile.



P.S.: Corneliu Porumboiu este unul dintre regizorii noștri de prim rang în acest moment, iar orice nou film al său ar trebui să fie un eveniment. Totuși, modul în care a fost gândită „strategia” de lansare a filmului în cinema nu m-a convins că producătorii sau distribuitorii vor ca cineva să le vadă filmul. Sigur, prea mult public nu ar fi fost oricum, titlul este de-a dreptul anti-cormercial și un premiu la Locarno sau o selecție la Cannes sau Veneția ar fi ajutat, dar fără un trailer adevărat (eu am văzut doar două secvențe-teaser) și cu un poster bine făcut dar care nu sugerează nimic lansat doar cu o săptămână înainte de premieră, nici nu prea poți să ai rezultate. Sper să mă înșel și lumea să vină totuși la filmul ăsta, chiar dacă nu a auzit de el.

Love Building (România, 2013)

Love Building

(România, 2013)

Regia: Iulia Rugină

Cu: Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol, Dorian Boguță

Rating: 2.5/5

Premisa acestei noi comedii românești este extrem de simplă: o duzină de cupluri cu probleme se retrag pentru câteva zile într-o „tabără”, unde trei coordonatori (maeștrii Bucur, Boguță și Papadopol, care sunt și producători) îi vor îndruma într-ale dragostei. Evident, cei trei îndrumători au și ei problemele lor, tot cu dragostea. Deși insistă mai mult asupra acestor trei bărbați, filmul se ocupă, pe rând, cam de fiecare dintre cupluri, dar în ultimul act (odată ce „confesionalele” rostite direct în fața camerei au început să devină plictisitoare) pare a fi mai degrabă vorba despre cât de ipocrită este ideea taberei de love building, în spatele căreia nu se află de fapt decât o afacere.

Filmul nu își duce ideile până la capăt... Nici nu le prea formulează, ca să fiu drept. Însă văzându-l la TIFF anul acesta, într-o sală plină (și în atmosferă festivă, cu pre-show, post-show și Q&A), nu pot să neg că am râs de mai multe ori pe parcurs. Trei luni mai târziu, nu îmi mai amintesc foarte bine de ce. Nu există prea multe momente memorabile (Boguță distrugând un sac de box e aproape tot ce aș putea numi din acest punct de vedere), dar nici prea multe momente stupide, indulgente, dezgustătoare sau stridente. Filmul este mult prea episodic, mult prea fragmentar și este filmat mult prea „corect”, ca o reclamă care te îndeamnă să îți petreci vacanța într-o țară însorită. Dar nici unul dintre momente nu mi s-a părut complet ratat și nici măcar dialogurile (ocazional neascultabile) nu m-au îndepărtat cu adevărat. O parte din mine vrea să urască acest film, pentru că este un produs făcut la comandă și este doar o nouă încercare de a cuceri box-office-ul cu un film autohton grand publique. Pe de altă parte, măcar știu sigur că nu a deturnat fondurile statului. Până la urmă, este un film absolut benign din toate punctele de vedere.

Domestic (România, 2012)

Domestic

(România, 2012)

Regia: Adrian Sitaru

Cu: Adrian Titieni, Gheorghe Ifrim, Clara Vodă, Ioana Flora, Sergiu Costache, Dan Hurduc, Ariadna Titieni

Rating: 4/5

„Domestic” este un film inteligent, subtil și plin de umor, care ascunde, dincolo de fațada unei povești cu animale și copii, o atentă și profundă explorare a lipsei de comunicare, a doliului și a sentimentelor de vinovăție ce apar în interiorul unui mic grup de locatari ai unui bloc de locuințe oarecare. În prim-plan sunt două familii: Lazăr (Adrian Titieni-tatăl, Clara Vodă-mama și Ariadna Titieni-fiica) și Mihăeș (Gheorghe Ifrim-tatăl, Ioana Flora-mama și Dan Hurduc-fiul). Filmul alternează între apartamentele celor două familii, punând în evidență diferențele dintre ele, în timp ce trec prin încercări de greutăți diferite: unul dintre cupluri încearcă să astâmpere fascinația odraslei sale pentru tot felul de animale găsite pe stradă, în timp ce celălalt trebuie să treacă peste moartea neașteptată a copilului lor și peste despărțirea lor ulterioară. În jurul acestor șase personaje gravitează un al șaptelea, Antonio (Sergiu Costache), vecinul mai ciudat „de la trei”, prin ochii căruia regizorul ne introduce în poveste (într-unul dintre cadrele sale subiective trademark) și care este implicat fără voia lui în problemele celor două familii. 

Adrian Sitaru a avut până acum o carieră interesantă. Marele său breakthrough a fost relativ recent, în 2007, „Pescuit sportiv”, un film remarcat la diferite festivaluri mai ales pentru folosirea exclusivă a cadrelor subiective. Mie mi s-a părut un pic lipsit de disciplină și amatoricesc, dar având în vedere că a fost făcut cu buget aproape zero nu mă pot supăra prea tare pe el. A urmat apoi „Din dragoste cu cele mai bune intenții”, despre care am tot vorbit, care era filmat doar 90% în cadre subiective și toate din perspectiva altora decât personajului principal. Între timp, Sitaru a mai regizat episoade din serialul HBO „În derivă” (unde stilul său nu se prea resimte) și câteva scurtmetraje, dintre care „Lord” și mai ales „Colivia” fiind premergătoarele actualului „Domestic”. Evoluția lui Sitaru ca cineast este evidentă pe parcursul acestui traseu, la fel cum este și maturizarea sa ca auteur. În „Domestic”, acesta preferă să reducă cadrele subiective la doar trei sau patru, dintre care două sunt plasate la începutul și la sfârșitul peliculei și reprezintă de fapt un vis recurent la lui Antonio. În rest, domină planuri-secvență, aproape statice, însă Sitaru încalcă „legile” realismului românesc, permițându-și - în finalul primei părți a filmului - să coregrafieze un lung cadru à la Scorsese în care camera se plimbă de la un personaj la celălalt, pentru a-i reuni pe toți într-o singură imagine la sfârșit. Iar reuniunea soților Lazăr din ultima parte este împărțită în patru cadre care reprezintă o continuitate temporală.

Și „Domestic” se mai distanțează de celelalte pelicule ale „noului val” prin refuzul limitării unei durate de doar câteva ore sau zile, propunând o narațiune mai degrabă episodică. Împărțind filmul în două părți („Morți domestice” și „Vieți domestice”), Sitaru alege să îi dea acestuia o structură mai degrabă emoțională decât temporală. Și că tot suntem aici, „Domestic” mi s-a părut că se distanțează de realismul pur românesc al lui Puiu, Mungiu sau Porumboiu. Sigur, actorii sunt toți foarte buni și ai impresia că pe ecran sunt oameni adevărați, dar compoziția cadrelor (frecvent împărțite pe mai multe layere în funcție de câte încăperi diferite sunt vizibile în imagine), diferite elemente de decor (precum tapetul à la Clockwork Orange din sufrageria lui Toni) și inserturile cu animalele care urmează să intre în scenă îi dau un look mai degrabă abstract. Însă cel mai mare merit al filmului este că, în timp ce îl urmărești, nu ești neapărat conștient de multiplele decizii regizorale din spatele său. În schimb, ești blindsided de umorul scenariului, de întâmplările comice sau tragice care li se întâmplă personajelor și frumusețea vizuală a filmului (presupunând că proiecția la care asistați este de bună calitate). Iar toate animalele care sunt atât de vizibile în campania de promovare nu sunt decât modul prin care personajele relaționează unul cu celălalt, prin care ajung să se regăsească și să se înțeleagă unul pe celălalt. Ceea ce este o idee foarte bună, departe de clișeul dragostei necondiționate împărtășite între biped și necuvântător.

Condamnat la viață (România/Germania/Belgia, 2013)

Condamnat la viață

(România/Germania/Belgia, 2013)

Regia: Bogdan Dreyer

Cu: Gérard Depardieu, Harvey Keitel, Bodgan Iancu, Laura Morante

Rating: 1/5

”Condamnat la viață” AKA ”A Farewell to Fools” este a doua adaptarea după nuvela lui Titus Popovici „Moartea lui Ipu”, ecranizată anterior în 1972 de Sergiu Nicolaescu cu titlul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”. Pentru că acesta nu va fi un articol comparativ, nu am să insist prea mult asupra filmului original. Ajunge, cred, să spunem că a fost o operă de semi-propagandă, care a fost însă salvată pentru posteritate de minima eficiență de storyteller pe care Sergiu Nicolaescu o avea la acea vreme. Dar totuși, parcă nu înțeleg de ce se găsește din nou pe ecran aceeași poveste, după 40 de ani. Premisa a rămas aceeași, cu o ușoară schimbare pentru a-l acomoda pe Gérard Depardieu: nebunul satului este și un soldat francez care și-a pierdut memoria în Primul Război Mondial. Ce căuta el pe atunci în partea noastră de Europă nu e foarte clar, însă.

Deși majoritatea actorilor din distribuție sunt români, filmul este vorbit într-o engleză stâlcită. Explicația stă ân faptul că ”A Farewell to Fools” face parte dintr-o tagmă de filme care păcălesc publicul (și diverse grupuri de finanțare) să creadă că, dacă o peliculă este vorbită în engleză, atunci sigur va avea expunerea mondială pe care o are un film american. Mai mult, realizatorii au de obicei prezumția ca doar dacă găsesc niște locații pitorești (Peleș, Sighișoara etc.) și îmbracă actorii în costume frumoase, de epoca, atunci vor putea să recreeze look-ul epicelor adaptări literare de la Hollywood. Cel mai notoriu exemplu este ”Eva” (regia Adrian Popovici), însă nici filmul lui Bogdan Dreyer (not his real name) nu este prejos (sau mai presus, de fapt...) Un montaj amatoricesc, o muzică de inspirație balcanică care se potrivește ca nuca în perete, caracterizări extraordinar de subțiri, accente neverosimile - acestea sunt caracteristicile acestei încercări semi-docte de a face cinema pentru marele public. Harvey Keitel face probabil cel mai slab rol din carieră. Gérard Depardieu, însă, pare să se simtă în largul său în acest rol de idiot, iar - în lumina evenimentelor recente din viața sa - secvențele în care soldatul francez amnezic pe care îl interpretează joacă rolul țarului Rusiei sunt singurele care au o oarecare (și neintenționată) incisivitate politică.

Poziția copilului (România, 2013)

Poziția copilului

(România, 2013)

Regia: Călin Peter Netzer

Cu: Luminița Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Natașa Raab, Florin Zamfirescu, Vlad Ivanov

Rating: 3.5/5

„Poziția copilului” a fost deja foarte comentat, lăudat și recomandat în presă, pe internet sau din gură-n gură. Filmul a și intrat în istorie, fiind prima producție autohtonă care reușește să câștige Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Iar, între timp, succesul festivalier s-a transformat și în succes de public, bifând în primul week-end aproape 20.000 de spectatori, performanță-record pentru ultimii ani. Evident, strategia de marketing a fost foarte bine gândită: promovare încă din timpul festivalului (prin campania „Susțin România etc...”), urmată de o ieșire pe ecrane destul de rapidă, iar data fixată a premierei a fost, oedipian, 8 Martie.

Trebuie să recunosc că a fost destul de refreshing să văd un film românesc „de artă” filmat altfel. Sigur, Netzer aderă la un stil european destul de generic, dar - oricum - mai puțin „constrâns” de planurile lungi ale lui Mungiu, Puiu sau Porumboiu și care l-au „bântuit” în pic și pe realizatorul „Poziției copilului” în filmul său anterior - „Medalia de onoare”. Primele minute ale filmului reușesc foarte eficient, prin două-trei secvențe bine montate (dialogul de început dintre Luminița Gheorghiu și Natașa Raab, petrecerea pentru ziua primei dintre ele și recitalul de operă) și fără economie de jump cuts, să imprime ritm poveștii și să creioneze trăsăturile de bază ale personajului central. Odată ce intriga este declanșată, prin accidentul în care este implicat fiul interpretat de Bogdan Dumitrache, am simțit însă că discursul regizoral încearcă prea mult să adere la un program prestabilit (dezvăluirea adevăratei fețe a upper middle class-ului bucureștean și a corupției inerente acestei societăți, în contextul unor instincte materne gone wrong). 

Până la urmă se dovedește însă că toate sub-intrigile care se ramifică sunt numai niște piste false. Netzer introduce în scenă tot felul de personaje și încurcături (martorul care cere șpagă sau, poate, doar cinste cu o cafea, vizita iminenta la familia victimei etc), însă ce îl interesează de fapt este modul în care se destramă relația dintre cele două personaje principale și locurile în care temperamentele și personalitățile celor doi se întâlnesc. Totul culmină cu ultimul cadru - superb, de altfel - filmat din interiorul unei mașini, când prin lunetă, când prin oglinda retrovizoare, în care ambele personaje par să-și găsească un fel de centrul emoțional care le-a lipsit până atunci. Singurul lucru regretabil (din păcate important) este că regizorul și co-scenaristul său Răzvan Rădulescu nu dezvoltă suficient decât personajul mamei, interpretată spot-on de Luminița Gheorghiu.

Călin Peter Netzer a avut până acum o carieră oscilantă. Filmul său de debut, „Maria”, nu a fost foarte reușit, dar s-a remarcat prin prestația Dianei Dumbravă. Al doilea lung-metraj, „Medalia de onoare”, mi-a plăcut însă mult, deși trebuie să recunosc că este un film de actor, iar Netzer este destul de reținut în spatele camerei de filmat. „Poziția copilului” nu este neapărat un pas înapoi, dar nu m-a impresionat decât sporadic. Cred că Netzer este încă în căutarea unui stil, unui mod de expresie propriu și este încă șovăitor în ceea ce privește deciziile scenaristice și regizorale. De aceea, cred, motivul pentru care filmele sale ies în evidență în primul rând este prestația interpretului/interpretei din rolul principal. S-ar putea ca lui Netzer să îi lipsească anumite calități care să facă din el un mare regizor (spre deosebire de un simplu coach pentru actori), însă cred că își cunoaște propriile limitări și nimeni nu poate contesta faptul că are un minim de aptitudini care îi permit să facă un film eficient, plăcut publicului, criticilor și juriilor internaționale în același timp, punându-și degetul pe un subiect care „doare” (cazuri ca cel din film apar mult prea frecvent în jurnalele de știri). În ceea ce mă privește, nu am simțit cum au trecut cele două ore ale filmului, dar mi-a plăcut mai mult când Natașa Raab era mama lui Bogdan Dumitrache și făcea AIT-uri în „Din dragoste cu cele mai bun intenții”.

Killing Time (România, 2012)

Killing Time

(România, 2012)

Regia: Florin Piersic Jr.

Cu: Cristian Ioan Gutău, Florin Piersic Jr., Florin Zamfirescu

Rating: 2/5

Nu sunt sigur de ce avem nevoie de o replică românească la ”Reservoir Dogs” după 20 de ani de la premiera acestuia. Influența lui Tarantino asupra filmului lui Florin Piersic Jr. este evidentă, dar mai sunt încă filmele de început ale americanului un reper atât de important pentru publicul larg? Tind să cred că nu. Dar poate că Piersic jr. revizitează cinematografia tarantineză în același fel în care Tarantino revizitează (sub)genuri ale anilor '70. This is getting complicated! Tot ce trebuie să știți este că ”Killing Time” este un film românesc cu gangsteri, în care dialogurile (sau mai degrabă monologurile) à la Tarantino se întâlnesc cu planurile-secvență, iar tăcerile stânjenitoare sunt înlocuite de apăsarea timpului care parcă nu mai trece și, în consecință, trebuie „omorât” cumva. Regizorii „Noului Val” românesc sunt toți preocupați de surprinderea acțiunii în real time, testându-ne uneori răbdare cu pauze în care - aparent - nu se întâmplă nimic. Cum se descurcă însă Florin Piersic Jr. în acest sens? Se întâmplă ceva cu adevărat în filmul său sau nu?

După un prolog destul de promițător, următoarele aprox. 40 de minute sunt destinate celor doi asasini, care pierd vremea în așteptarea celui pe care trebuie să îl ucidă. Piersic Jr. lasă mult prea mult camera pe co-star-ul său, Cristian Ioan Gutău, care nu este doar enervant (așa cum am impresia că se vrea personajul său), dar și joacă foarte prost. Nu am înțeles ce vrea să reprezinte personajul său și cum ar putea el funcționa în lumea filmului (care pare destul de verosimilă, în rest), iar faptul că toată caracterizarea sa este compusă din bancuri și anecdote nu este un semn de bun pentru aptitudinile de scenarist ale autorului. Cu atât mai mult cu cât lungile sale tirade nu sunt niciodată pe cât de amuzante se vor sau ar trebui să fie. Filmul își mai revine un pic în a doua jumătate, culminând cu un cadru de aproximativ 15 minute, care atestă cel puțin că Piersic J. are destul talent regizoral pentru a compune măcar un scurtmetraj de calitate. Dar, fiindcă tot am ajuns aici, modul în care este filmat ”Killing Time” (1 scenă = 1 cadru) este mai degrabă o marcă de conformist decât a unui would-be spirit indie pe care filmarea în low-res și dialogurile stil mumblecore ar putea-o sugera. Însă, cum este cazul cu filmele lui Dan Chișu, nici ”Killing Time” nu este un film pe care să îl poți urî cu adevărat, știind că este produs din „fonduri proprii”, în afara CNC-ului. Aceste filme sunt ceea ce sunt și trebuie luate ca atare. Este păcat, doar, că nu avem voci mai distincte în cinema-ul alternativ și un public pentru acesta.

Rocker (România, 2013)

Rocker

(România, 2013)

Regia: Marian Crișan

Cu: Dan Chiorean, Alin State, Crina Semciuc, Ofelia Popii

Rating: 3/5

Pe sfârșit de iarnă și început de primăvară s-a deschis și sezonul la filme românești. În cinci săptămâni avem nu mai puțin de cinci premiere consecutive. Marian Crișan a deschis balul cu ”Rocker”, ”Killing Time” e deja în cinematografe, ”Poziția copilului” vine de Ziua Mamei, după care ”Condamnat la viață” (if it counts) și, într-un final, cel pe care îl aștept eu cel mai mult, ”Domestic” al lui Adrian Sitaru, după care se vor decerna premiile Gopo pentru anul trecut (”După dealuri” not included). Despre toate la timpul lor, dar fiindcă am rămas un pic în urmă cu premierele, să începem de la început, cu al doilea lungmetraj al regizorului care s-a remarcat în 2008 cu ”Megatron” (Palme d'Or pentru scurtmetraj la Cannes) si a semnat primul lungmetraj acum 3 ani: ”Morgen”.

”Rocker” este o oarecare noutate printre filmele românești, nefiind prea multe dintre cele care vorbesc despre rockeri, heroină și chiar mai puține cele ale căror acțiune se petrece în partea aceasta de țară (în cazul de fază, la Oradea). Sigur, nu se întâmplă nimic neașteptat în ”Rocker”: prize filmate oarecum în detaliu, sevraje și supradoze, datorii, furturi și recuperatori - toate obișnuite pentru astfel de filme europene și chiar pentru unele producții românești mai puțin fericite. Meritul lui Marian Crișan este că filmează totul din obișnuita perspectivă realistă, fără să senzaționalizeze sau să blameze neapărat comportamentele prezentate. Dacă la nivel de scenariu este regretabil că nu și-a propus să meargă mai departe de atât, Crișan se dovedește încă o dată foarte stăpân pe un stil vizual destul de dificil (filmul este compus în principal din cadre-secvență, ceva mai puțin scuturate decât în ”Morgen”).

Însă ideea cea mai bună este aceea de a-l păstra în atenția camerei pe personajul interpretat de Dan Chiorean, Victor, tatăl complet dedicat fiului său, formației acestuia și dependenței de heroină. Actor de teatru (l-am și văzut de câteva ori în piese), lui Dan Chiorean îi reușește tranziția înspre cinema. Din punct de vedere fizic, imaginea pe care o creează este complet credibilă, de la vocea răgușită de țigări la postura parcă chinuită în geaca de piele. Iar caracterizarea pe care o compune este complexă, pornind de la grija aproape sufocantă pe care o are pentru fiul său (hai să zicem) nerecunoscător până la accentele paranoice, de-abia schițate pe parcurs, însă care ies la iveală într-o senzațională tiradă în antepenultima secvență, moment care l-ar face pe Dusty Ratso și al său I'm walkin' here! să pălească de rușine prin comparație. Ce face din ”Rocker” mai mult decât un simplu film-personaj i se datorează lui Crișan, care îl izolează pe Chiorean în cadre filmate de la distanță, cu zoom, în care acesta este adesea obturat de alți trecători. Singurătatea și suferința acestui personaj sunt perfect suprinse într-o secvență calmă la suprafață în care Victor traversează un câmp înzăpezit, imagine care sugerează subtil zbuciumul interior al personajului.

Evrei de vânzare (România, 2012)

Evrei de vânzare

(România, 2012)

Regia: Radu Gabrea

Scenariul: Radu Gabrea, Magdalena Schubert

Rating: 4/5

„Petrolul, evreii şi germanii trebuie să devină mărfuri prioritare la export pe valută forte!”

Nicolae Ceaușescu

Numai luna trecută rula în cinematografe, în premieră națională, un documentar (de fapt, docu-dramă) semnat Radu Gabrea - „Trei zile până la Crăciun”, despre ultimele 72 de ore din viața cuplului Ceaușescu. Nici nu a început bine 2013, că Gabrea a reapărut pe ecrane (ceva mai discret, e drept) cu un nou film, tot documentar, de data aceasta spunând o poveste prea puțin cunoscută, cea a vânzării a mii (zeci, poate chiar sute de mii) de evrei de către statul român către Israel și țări din Occident în timpul regimului comunist, la schimb cu bani, utilaje petroliere, investiții, contracte și statul de țară privilegiată.

În ultimii câțiva ani, Radu Gabrea și-a asumat rolul de a „deconspira” istoria recentă a României, abordând subiecte aparent diferite (pogromul de la Iași, persecuția sașilor din Transilvania, Revoluția etc.), însă de fapt spunând diferite fațete ale aceleași povești: istoria „marginalilor” de la periferia regimurilor totalitare care s-au succedat de la sfârșitul anilor '30 până la căderea comunismului. Filmul de față continuă în aceeași direcție. Folosindu-se de un număr relativ mic de povestitori (istorici și martori ai evenimentelor), Gabrea trasează în doar 75 de minute o istorie care s-a întins pe aproape o jumătate de secol, apelând ori de câte ori este posibil la imagini de arhivă, documente din arhivele serviciilor secrete, stenograme din ședințe ale birourilor de Partid sau scrisori ale celor vânduți/cumpărați. Cu „Evrei de vânzare”, Gabrea bifează încă un capitol rușinos din istoria țării noastre. Mie mi-a plăcut destul de mult și, chiar dacă probabil este un film care s-ar simți mai bine la TV decât pe un ecran de cinema, m-a ținut interesat de la un capăt la celălalt, chiar dacă știam o parte din povestea pe care o spune.