12 Years a Slave (SUA/UK, 2013)

12 Years a Slave

(SUA/UK, 2013)

Regia: Steve McQueen

Cu: Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender, Lupita Nyong'o, Sarah Paulson, Benedict Cumberbatch, Paul Giamatti, Brad Pitt, Paul Dano

Rating: 3/5

Povestea americanului Samuel Northup, după a cărui memorii este adaptat scenariul lui ”12 Years a Slave”, era probabil povestea multor afro-americani „liberi” în America secolului al XIX-lea și una care a fost prea rar spusă (cel puțin în cultura mainstream). Ignorându-se faptul că aveau documente care să ateste că nu sunt sclavi, oameni precum Samuel erau efectiv răpiți și trimiși spre vânzare către proprietarii de plantații din Sud, cu slabe speranțe de a ieși vreodată din robie. La punerea în scenă pe marele ecran a acestei povești s-a înhămat regizorul scoțian (dar de culoare) Steve McQueen (Hunger, Shame), alături de un interpret până acum ușor marginalizat, Chiwetel Ejiofor, și o întreagă armată de star-uri și character actors albi -Fassbendeer, Cumberbatch, Pitt, Giamatti, Dano etc. 

Cel mai bun lucru care se poate spune despre ”12 Years a Slave” este că arată senzațional. Este cineva greu de descris care face ca Sudul american să furnizeze imagini de o frumusețe ieșită din comun, indiferent cât de detestabile sunt evenimentele filmate. Iar DOP-ul Sean Bobbit profită din plin de peisajele naturale parcă tot timpul înverzite, de spațiile largi deschise ale plantațiilor și de arhitectura și costumele epocii (probabil că scenografii, location managerii și costumierii merită și ei câteva cuvinte de laudă aici). În plus, cum îi stă în obișnuință lui McQueen, nu lipsesc cadrele „lungite”, care insistă asupra unei acțiuni sau unui personaj. Cea mai citată este, deja, scena în care Solomon atârnă într-un ștreag în așteptarea Stăpânului care să îl salveze. Dar mai eficientă mi se pare imaginea în care Solomon privește parcă absent în depărtare, după ce unul dintre albii mai răsăriți la minte (și interpretat de unul dintre producătorii filmului, Mr. Angelina Jolie) îi promite că va lua demersuri pentru a-i asigura eliberarea. Și, bineînțeles, pe ici-colo apar și câteva ilustrări vizuale „artistice” de efect, precum imaginea scrisorii pe care Solomon o arde pentru a nu fi descoperit, și care se preface în scrum, iar apoi dispare de tot în întunericul nopții.

Cel mai rău lucru care se poate spune despre film este că nu simți cei 12 ani din titlu. Mai degrabă, par să fi trecut doar vreo trei-patru anotimpuri (și acelea toate veri) pe diferite plantații (în funcție de cum Solomon este vândut sau închiriat diverșilor Stăpâni). Dacă ar fi să fac o comparație injustă, „Django Unchained” mi s-a părut mult mai eficient în a arăta (fie și prin mijloace... metaforice) cruzimea cu care erau tratați negrii în acea vreme. Nu că Steve McQueen s-ar da înapoi de a filma biciuiri, abuzuri și umilințe, care nu sunt niciodată nici cu adevărat deranjante, nici 100% integrate poveștii și arareori conving. Secvența cea mai problematică este cea în care Solomon este obligat de stăpânul Epps (Fassbender) să o biciuiască pe sclava și uneori amanta cu forța a acestuia din urmă, Patsey (Lupita Nyong'o, break-out star) - dincolo de inutilitatea acestei porunci (cel însărcinat cu biciuirea sclavilor este chiar acolo), din punct de vedere moral momentul este destul de ambiguu, scena părând să existe doar ca să îl umilească și să îl pună într-o poziție cât mai servilă pe protagonistul nostru. Nu ajută nici jocul lui Fassbender, lăudat de mulți din motive pe care le înțeleg, dar pentru mine interpretarea lui nu este perfect calibrată, tonul variind mult de la o scenă la alta. Calvin Candie, he ain't! Amon Goeth, most definitely not! 

Per ansamblu, nu am avut impresia că realizatorii își doresc să exploreze subiectul în profunzime. Abordarea lor, dincolo de bunele intenții, este totuși simplistă, dar pe gustul publicului larg și aducătoare de Oscar-uri. Nu este fără momente reușite, Ejiofor este extraordinar și - evident - nu este un dezastru total, dar de ce nu mi-a plăcut mie foarte mult este mai greu de explicat. Cred că răspunsul este undeva între muzica lui Hans Zimmer (mult prea enervantă în prima oră de proiecție), între estetica de miniserie HBO și linia narativă mult prea clară și plină de morale pe care filmul se înscrie încă din prolog. Sper ca Steve McQueen să nu continue să mă dezamăgească pe viitor, dar tot ce era fascinant și „nou” în Hunger a lipsit în ultimele sale două lungmetraje. Shame...

Prometheus (SUA, 2012)

Prometheus

(SUA, 2012)

Regia: Ridley Scott

Cu: Noomi Rapace, Michael Fassbender, Charlize Theron, Guy Pearce

Rating: 3.5/5

După 33 de ani, Ridley Scott revizitează universul lui ”Alien”, piatră de hotar în istoria science-fiction, unul dintre cele mai bune filme ale genului și unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor. De data aceasta, acțiunea se petrece cu câteva decenii înainte de primele aventuri ale lui Ripley, iar între poveștile lui ”Prometheus” și ”Alien” conexiunile sunt doar vagi (chiar dacă referințele vizuale, stilistice la așa-zisul original sunt numeroase). Și de data aceasta, personajele principale sunt un grup de astronauți angajați de corporația Weylan(d). Scopul lor însă nu mai este doar „banala” exploatare a resurselor de pe planetă străină, ci unul mult mai nobil - descoperirea originii omenirii. 

”Alien” îngloba deja mai multe motivele clasice ale filmelor SF: călătorii interplanetare, întâlniri cu extratereștrii ostili, inteligența artificială, elementul de noutate (la acea vreme) venind din partea horror-ului - descris adesea cu adjectivul lovecraftian. Pe lângă toate acestea, ”Prometheus” adaugă una dintre supra-temele science-fiction: întâlnirea cu Creatorul/Creatorii. Puține filme au avut curajul să meargă în această direcție și nu toate au reușit. ”2001: Odiseea spațială” este standardul de aur în această privință, fiind de asemenea un exemplu de film care punea în scenă mai multe scenarii SF, schimbând genul odată pentru totdeauna. ”Prometheus” nu se poate măsura cu ”2001” sau ”Alien”. Datorită acestor termeni de comparație, dar și uber-hype-ului creat de campania de promovare, filmul este destinat să pară o dezamăgire. Dar cred că nu trebuie să ne pripim cu această etichetă. În ultimii ani, Ridley Scott a devenit unul dintre cei mai interesanți regizori de filme de gen (fie el science-fiction, epic istoric, film de război, de aventuri sau cu gangsteri), îmbogățind scenarii bine-cunoscute în filme de altfel foarte comerciale și impunând un stil vizual unic.

Oricât de mult ar vorbi personajele din ”Prometheus” despre Dumnezeu, Creație, inteligență umană versus inteligență artificială și alte astfel de probleme, filmul este cel mai fascinant în momentele în care Ridley Scott se dezlănțuie. După o gradare expertă a suspansului în prima parte a filmului (în special căutările din structura extraterestră pe care o descoperă), secvențele de acțiune se succed din ce în ce mai frecvent: mai întâi o furtună, apoi cea mai implauzibilă cezariană efectuată vreodată, până la climaxul cu prăbușirea unei nave spațiale. Acesta este motivul pentru care, în ciuda găurilor de logică din scenariu, în ciuda aplicării destul de vagi a legilor fizicii și în ciuda ambițiilor mult disproporționate față de posibilități, ”Prometheus” este, totuși, o reușită: pentru că este un science-fiction adevărat, care nu se dă înapoi de la scene care să asigure un rating R în America și care dublează temele arhi-exploatate ale genului cu virtuozitate stilistică. Vizionarea filmului este o plăcere, iar Scott pare să fi găsit un echilibru între propria viziune și cerințele actuale ale cinematografului comercial.

TIFF 2012 - Highlights from Day Four

Shinboru AKA The Symbol este unul dintre cele trei filme ale lui Hitoshi Matsumoto prezentate în secțiunea 3x3. Filmul începe cu o poveste mexicană, despre un luchador care se pregătește de o confruntare. După nici 10 minute, decorul se schimbă brusc, iar noi descoperim un bărbat japonez în pijama (Matsumoto însuși) într-o încăpere albă, decorată cu penisuri de bebeluși pe pereți. Fiecare dintre ele, odată apasat, deschide o trapă secretă care va materializa un obiect în cameră (o periuță de dinți, un vas gigant, niște sushi etc.) Filmul se desfășoară mai degrabă după principiile benzilor desenate (la care face chiar referință directă), decât strict după legile cinema-ului. Finalul este complet out of this world, dar convingător în contextul logicii interne a filmului. Deși departe de a fi un film perfect, „Simbolul” este, pentru mine, unul dintre cele mai interesante filme ale festivalului. Absurd, poetic, criptic, nebun și foarte amuzant, este genul de film care mi-ar plăcea să apară mai des la TIFF (singurul cu care îl pot compara, din punctul de vedere al reacției personale, este „La comunidad”, de Alex de la Iglesia, acum multi ani).

Die Puppe AKA Păpușa, un film de Lubitsch din 1919, prezentat ca un cine-concert la Cinema Arta (cu participarea ansamblului Struggle Orchestra din Germania) e unul dintre acele evenimente pentru care este făcut TIFF-ul. În ultimii ani, numărul cine-concertelor la festival a crescut vertiginos, iar și filmele s-au diversificat. „Die Puppe” e un film mult mai obscur decât „Nosferatu” sau „Cabinetul doctorului Caligari”. Dincolo de faptul că este o comedie foarte reușită, filmul abordează câteva teme destul de dificile, chiar dacă sunt mai degrabă puse în fundalul acțiunii. Partea muzicală a spectacolului a fost de asemenea foarte reușită, ceva mai în stilul tradițional de acompaniament al filmelor mute decât unele dintre evenimentele similare din anii trecuți (asta fără să însemne că acelea ar fi mai prejos.

Tot din program, dar nu sunt de reținut:

Shame - un film chinuit, în care tensiunea sexuală pe care personajul principal pare că o resimte este subminată de lipsa de direcție (de orice fel) a scenariului și mizanscenei. Vizual, McQueen este talentat, iar compozițiile sale (precum și paleta de culori, mișcările de aparat etc.) sunt impresionante la prima vedere, dar dincolo de ele nu găsim nimic. Dacă tot este retrospectiva Kubrick, recomand ”A Clockwork Orange” și ”Eyes Wide Shut” ca antidot.

Crawl - un horror australian minimalist, cu două-trei sperieturi  de calibru mild to moderate, în mare bine făcut, dar deloc remarcabil.

Corrode AKA Obsesia - un film pseudo-religios indian, filmat în alb-negru, despre obsesia (cu manifestări psihotice) pe care o formează o femeie pentru o statuie a zeiței fertilității. Câteva ecouri lynchiene, nimic mai mult de atât.

Labrador - un film danez plasat într-o insulă bergmaniană din Suedia, o mini-dramă în trei personaje. E un fel de ”Meet the Parents” corcit cu... ăăă... ”Through a Glass Darkly”, de ce nu? Mi s-a părut destul de interesat, actually... Și scurt, în plus.

A Dangerous Method (SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

A Dangerous Method

(SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

Regia: David Cronenberg

Cu: Michael Fassbender, Keira Knightley, Viggo Mortensen, Vincent Cassel, Sarah Godon

Rating: 4/5

Filmul lui Cronenberg pornește de la întâmplări adevărate petrecute înainte de primul război mondial, care îi au în centru pe Sigmund Freud (Mortensen), pe mai tânărul său coleg Carl Jung (Fassbender) și pe pacienta, ulterior amanta acestuia din urmă, Sabina Spielrein (Knightley). Emma Jung (Godon) și Otto Gross (Cassel) sunt celelalte două personaje mai importante. Cât de mult aderă filmul la realitatea istorică nu aș putea să spun. Conflictul profesional dintre Freud și Jung este amplificat la rândul său, dar în același timp cele două personaje par în anumite momente mai apropiate decât ar fi putut să fie vreodată. Toate acestea contează mai puțin. Cronenberg face o serie de studii de caracter, iar dinamica relațiilor dintre personaje ne acaparează din primele minute.

Comparativ cu filmele de început ale lui Cronenberg (”The Brood”, ”Videodrome”, ”Naked Lunch” etc.), dar chiar și cu cele mai recente (”Spider”, ”A History of Violence, ”Eastern Promises”), ”A Dangerous Method” este mult mai reținut din punctul de vedere al imaginilor pe care le prezintă (deși felul în care Keira își contorsionează trupul și își împinge mandibula în față în primele sale secvențe ne face să ne întrebăm dacă nu există cumva niște tentacule în spatele pielii acesteia). Cronenberg pare mult mai interesat de a face un film foarte riguros: încadraturile sunt exacte, iar lungimea scenelor pare să fie predeterminată astfel încât să producă efectul maxim asupra spectatorului. Filmul are astfel un ritm rapid, deși acoperă o perioadă de peste un deceniu. De fapt, majoritatea filmelor lui Cronenberg au un pacing un alert, întreținut de necesitatea de a acoperi o perioadă destul de mare de timp (cel mai bun exemplu cred că este ”Dead Ringers”).

În ”A Dangerous Method”, aproape toate scenele se petrec între două personaje. Chiar dacă sunt mai multe prezente, întotdeauna dialogul se poartă între două dintre ele, iar acțiunile celei de-a treia nici nu contează așa mult (cu excepția primei scene în care Jung, Spielrein și Emma apar împreună). În plus, există nenumărate repetiții ale aceluiași decor, chiar dacă personajele s-au schimbat. De exemplu, scenelor în care Jung discută cu Freud în biroul acestuia din urmă îi răspund scenele dintre Freud și Spielrein de mai târziu, din același loc. La fel, relației medic-pacient dintre Jung și Spielrein îi răspunde cea dintre Jung și Gross. Mai semnificativ, Freud și Jung sunt văzuți în prima parte a filmului plimbându-se prin grădinile palatului Belvedere, alături de mulți alți vienezi, dar la final îl vedem doar pe Freud, singur în întregul parc. Foarte interesante aceste decizii ale lui Cronenberg, care ne permit să observăm cum evoluează relațiile dintre personaje și să ne schimbe în repetate rânduri percepția asupra lor. Și ceea ce discută este relevant, pentru că avem ocazia să le cunoaștem ideile (nu doar cele profesionale) și prejudecățile.

În final, vreau să îi scot în evidență pe cei trei actori din rolurile principale, dintre care bărbații (Mortensen și Fassbender) fac probabil cele mai subtile, mai reținute roluri din carieră, iar Knightley unul dintre cele mai exuberante. Și o mențiune specială pentru încă o coloană sonoră spot-on compusă de Howard Shore, colaboratorul de peste trei decenii a maestrului Cronenberg.

X-Men: First Class (SUA, 2011)

X-Men: First Class

(SUA, 2011)

Regia: Matthew Vaughn

Cu: Michael Fassbender, James McAvoy, Jennifer Lawrence, Kevin Bacon

Rating: 2.5/5

”X-Men” este, cu siguranță, cea mai mare franciză cinematografică bazată pe benzi desenate cu super-eroi (în curând va fi detronată odată ce ”The Avengers” va lega firele a mai multor super-eroi: Iron Man, Hulk, Thor, Captain America etc.) Cu ”First Class”, a ajuns la cel de-al cincilea film, după trilogia inițială și oribilul ”Origins: Wolverine” și se concentrează asupra prieteniei din tinerețe dintre Xavier și Magneto, jucați de data aceasta de James McAvoy și Michael Fassbender. Ca și acesta din urmă, ”First Class” ignoră multe informații din primele trei filme și creează propria cronologie, dar, în același timp, se bazează pe alte evenimente din celelalte filme pentru a evita un scenariu cu prea multă expozițiune (deși aceasta este din plin), precum și pentru a face câteva glume. Cel mai important omagiu adus începuturilor succesului cinematografic al francizei este reluarea scenei care deschidea primul „X-Men”, o introducere (atunci) genială.

Problemele cu ”First Class” încep când încearcă să explice prea mult, să povestească prea în amănunt viața lui Magneto, încercând să jongleze și cu celelalte duzini de mutanți care trebuie și ei să apară pe ecran. O parte din frumusețea primul film era că nu explica tot ordeal-ul lui Magneto în lagăr, apoi sub persecuția autorităților și natura complexă a relației sale cu ceilalți mutanți. În schimb, jocul subtil al lui Ian McKellen și scenele excelente alături de Patrick Stewart ofereau minimul de informații necesare, sugerau ceea ce trebuie și lăsau destul loc pentru imaginație. Filmul lui Matthew Vaughn (cel mai recent, autor al lui ”Kick-Ass”) îți dă totul mură-n gură. Chiar prea mult... Să te saturi...

Recunosc că sunt fan (în sensul cel mai puțin obsesiv) al seriei ”X-Men”. Primul film este, probabil, cel mai bun dintre recentele producții după creațiile Marvel. De aceea, pe de o parte, m-am simțit bine la film și mi-a plăcut, în special datorită faptului că personajele - cel puțin Magneto și Xavier - sunt foarte bine conturate. Pe de altă parte, sunt dezamăgit de lipsa de concentrare a realizatorilor și de încercarea stângace de a trasa o istorie paralelă când acest lucru nu era necesar în urma primelor filme. Compromisul este să mă bucur de prestațiile actoricești, care includ un foarte campy Kevin Bacon, un sigur pe sine James McAvoy și un extraordinar Michael Fassbender, care, după ce l-am văzut în ”Hunger”, ”Fish Tank”, ”Inglorious Basterds” și acum în ”X-Men: First Class” se dovedește un adevărat cameleon. Și mai remarcabil este că cei doi protagoniști fac din Magneto și Xavier propriile roluri, aproape în competiție cu McKellen și Stewart.