Comedy Cluj 2013 - Preview

Astăzi începe ediția a cincea a Comedy Cluj. Uitându-mă doar fugitiv peste program, selecția nu pare extraordinară. Principala problemă este că lipsesc clasicele (doar un „Nea Mărin miliardar”, un ”Rocky Horror Picture Show” și un show/cine-concert Chaplin în închidere). În rest, filme cam din toată lumea, dar în special din filmografia franceză și francofonă (Haute cuisine, Alceste à bicyclette, Les infidèles etc.) și din cea indie americană (The Kings of Summer, Safety Not Guaranteed, Take This Waltz, Ruby Sparks etc.) Mie mi-a atras atenția și filmul german Vermessung der Velt (3D!), dar cine știe dacă e bun sau nu? Competiția arată ceva mai bine, cu titluri ceva mai de răsunet precum ”Reality”, al lui Matteo Garrone, care nu e la fel de bun ca ”Gomorra”, dar merită o privire sau ”Quartet”, semnat de Dustin Hoffman. Plus un Mika Kaurismaki, un film indian, unul rusesc, unul olandez, două franțuzești, unul britanic (”Song for Marion”, cu veteranii Vanessa Redgrave și Terrence Stamp) și ”Enough Said”, care ar trebui să primescă măcar un vot de simpatie (ultimul rol al lui James Gandolfini) și care este proiectat în această seară, în deschiderea festivalului. Enjoy!

Die Abenteuer des Prinzen Achmed

Aseară, pe terasa Casino-ului din Parcul Central din Cluj, a fost proiectat cel mai vechi lungmetraj animat pe care îl cunoaștem, Aventurile prințului Achmed (din 1926!), acompaniat de orchestra simfonică a Filarmonicii „Transilvania”. A fost genul de eveniment care pare unic, iar pentru mine a fost prima dată când am văzut un film mut acompaniat live de o orchestră întreagă (și nu doar de o formație, un ansamblu cameral sau un DJ). Continuă să mă surprindă versatilitatea filarmonicii, iar publicul a fost cel mai probabil la fel de impresionat ca mine, finalul fiecăruia dintre cele cinci acte ale filmului generând ropote de aplauze. 

Cât despre filmul în sine, despre care doar auzisem până ieri, e adevărat că este dintr-o altă vreme, dar te obișnuiești destul de repede cu look-ul filmului: siluete întunecate proiectate pe un fundal monocolor. Trebuie admirată munca depusă de regizoarea Lotte Reiniger și a soțului ei Carl Koch (operatorul/fotograful filmului) - aceștia au muncit cu figurine de carton timp de trei ani pentru a pune pe ecran lumea celor 1001de nopți. Din eforturile lor s-au născut câteva secvențe impresionante, precum orgia în care este antrenat prințul Achmed pe insula Wak-Wak, povestea lui Aladdin (un story-within-a-story care ocupă aproape un act întreg) întrecerea dintre cei doi vrăjitori sau lupta din final cu demonii - toate secvențe care impresionează până și în ziua de azi.

Reiniger e posibil să se fi inspirat din diverse alte evocări cinematografice ale Orientului mitic, precum primul segment al clasicului expresionist german „Das Wachsfigurenkabinett” sau din „Thief of Bagdad” cu Douglas Fairbanks, dar e mai interesant să încerc să îmi dau seama cât de mult a influențat „Aventurile prințului Achmed” istoria ulterioară a filmului. Când au decis să spună povestea lui Aladdin peste 70 de ani, de exemplu, sunt curios dacă cei de la Disney s-au întors asupra filmului Lottei Reiniger. Iar confruntarea dintre Merlin și Madam Mim din ”The Sword in the Stone”, în care aceștia se tot transforma în diverse animale seamănă izbitor cu lupta dintre vrăjitoarea care îi ajută pe Achmed și Aladdin și inamicul, vrăjitorul african. De asemenea, unul dintre cele mai impresionante efecte ale filmului, spiritele albe ieșind din lampa lui Aladdin pare desprins din secvențele finale ale lui „2001”. Și cât de mult se aseamănă siluetele digitale din povestea Talismanelor Morții din penultimul Harry Potter cu cele ale lui Reiniger! Oricum ar sta lucrurile, „Die Abenteuer des Prinzen Achmed” este mai mult decât o curiozitate de la începutul secolului cinematografic, ci un triumf al tehnicii și imaginației creatoarei sale.

Post-TIFF Review: Ship of Theseus

Ship of Theseus

(India, 2012)

Regia: Anand Gandhi

Cu: Aida El-Kashef, Sohum Shah, Neeraj Kabi

Rating: 4/5

Trofeul primit de „Corabia lui Tezeu” la TIFF vine într-un moment în care cinematografia indiană nu mai vrea doar să producă cele mai multe filme ci și cele mai diverse, încercând să depășească clișeele asociate cu Bollywood-ul. În ultimii ani la TIFF am văzut filme interesante, făcute cu bugete mici, precum Corrode sau The Untitled Kartik Krishnan Project, care sigur nu erau niște capodopere, dar erau interesante în felul lor și nu pot să spun că am văzut alte filme în același registru. „Ship of Theseus” este însă something else - un film care revelează extraordinara ambiție și un talent cinematografic pe măsură din partea autorului, debutantul Anand Gandhi, care își propune să investigheze teme profunde prin trei povestiri „cu tâlc” pe parcursul a 140 de minute. 

Prima poveste este și cea mai importantă, din punctul meu de vedere. Este vorba despre o tânără care s-a apucat de fotografie după ce a orbit, dobândind un oarecare succes, dar care își pierde talentul după ce un dublu transplant cornean îi redă vederea. Totul mi se pare a fi o reinterpretare - ceva mai optimistă - a poveștii orbului pe care Jack Nicholson o spune în finalul filmului lui Antonioni „Professione: reporter”. Și, la fel ca Antonioni (alt promotor al fotografilor ca eroi de cinema), Anand Gandhi investighează relația dintre imagini și realitatea pe care acestea o surprind. Odată epuizată povestea, se trece direct, fără nicio explicație, la cea de a doua, la fel de reușită. Personajul principal este un călugăr, adept al unei religii care îmbrățișează ateismul cu anumite concepții despre reîncarnare și sanctitatea oricărei forme de viață. El protestează împotriva companiilor farmaceutice care experimentează pe animale, iar odată ce află că are nevoie de un transplant de ficat refuză să ia medicamentele necesare, ca o formă de protest. 

Cea de-a treia poveste este ceva mai subțire și implică încercarea unui tânăr broker care tocmai a primit un rinichi transplantat de a ajuta un sărăntoc a cărui rinichi a fost furat cu ocazia unei operații de apendicită și vândut pe piața organelor în Suedia. În același timp, brokerul nostru încearcă să își mulțumească bunica, care la început este dezamăgită de lipsa acestuia de implicare în cauze politice. Cel mai interesant lucru aici mi se pare cât de mult din ceea ce îl îndeamnă pe eroul nostru să pornească în această aventură este pur egoism și cât se datorează dorinței sale sincere de a ajuta un alt om. Așa cum v-ați dat probabil seama, cele trei povești se unesc la final, protagoniști dovedindu-se a fi toți primitorii unui alt organ de la aceeași persoană. La această idee de înlocuire a „pieselor originale” face referire titlul filmului, iar la un nivel destul de superficial ne-am putea opri cu comentariul aici - „Corabia lui Tezeu” este un film despre ce definește o ființă umană, despre ce înseamnă identitatea umană, despre unde se termină individul și unde începe mușuroiul. Dar filmul merge mai profund de atât.

Partea medicală este destul de slăbuță, dar nici nu este explorată prea în amănunt. Partea filosofică pare să se rezume la teme de gândire de genul „pilula zilei”, fiecare dintre povești putând porni o meditație/conversație pe teme de filosofie sau moralitate. Totuși, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Avem de a face cu un film care începe cu textul unei anecdote antice despre corabia lui Tezeu (căreia i-au fost înlocuite toate lemnele, punându-se întrebarea dacă mai este aceeași corabie) și se termină cu o adevărată punere în scenă a alegoriei peșterii: protagoniștii se reunesc în fața unui ecran alb pe care sunt proiectate imagini filmate de donatorul lor, un speolog, a cărui umbră este reflectată pe pereții unei peșteri de o lanternă. Până în acest moment, lucrurile erau clare... fiecare poveste avea o idee pe care o exploata până la un anumit punct, iar prin toate erau explorate idei despre păstrarea identității (umane) în ciuda schimbărilor (biologice, sociale sau mentale) suferite. Unde își găsește atunci locul peștera lui Platon?

Este imposibil de ratat această alegorie finală, în care ecranul 4:3 se substituie ecranului cinematografic pe care este proiectat filmul însuși. Pe cât de pasionat este Anand Gandhi de ideile din poveștiile sale, pe atât mi se pare de fascinat de modul în care acestea pot fi redate cinamtografic. Iar acest lucru este pus în discuție încă din prima poveste (posibil prin filiera Antonioni, dar acesta s-ar putea să fie mai mult un reper de-al meu decât al lui Gandhi). Se pune în discuție chiar legitimitatea pe care cinema-ul o are pentru a explora subiecte filosofice, cerebrale. Pentru a ne convinge, regizorul construiește un film viu, dinamic, filmat în digital, care îi permite să se înghesuie pe aleile din mahalalele din Mumbai sau să schimbe aspect ratio pentru a lărgi perspectiva personajului principal în finalul primei povești. Racordurile între cele trei părți nu sunt doar la nivel de idei și teme, ci și la nivel de imagini - omida care deschide a doua parte ne amintește de ceea ce părea un simplu banc în prima parte, în două dintre povești personajele încearcă să găsească răspunsul la întrebările pe care le au în străinătate etc. Asaltul pe care imaginile lui Gandhi și ale operatorului său Pankaj Kumar (premiat și el la TIFF) o au asupra spectatorului este „feroce” - faptul că au creat o unitate din atâtea modalități diferite de filmare este o adevărată reușită.

Aș vrea să mai spun multe lucruri, despre imagini care mi-au rămas în minte (de ex: călugărul și suita sa prezentați à la Flowers of St. Francis), despre alte ciudățenii pe care le-am remarcat (aparatura fotografei, religia la care aderă călugărul-cărturar), despre jocul actorilor și multe altele, dar nu am nici timp și nici spațiu. Într-un tweet din ultima zi a TIFF-ului am zis că mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bun. La 10 zile de la terminarea festivalului, după ce am rumegat un pic filmul, sunt mult mai satisfăcut. Îmi doresc să îl revăd, cât de curând posibil. 

TIFF 2013 (3) - Alte patru filme din Competiție

Am trecut de jumătatea festivalului - s-au instalat un pic de oboseală, o grămadă de ploaie și au apărut muuuulte alte lucruri pe care trebuie să le fac în afara festivalului. Poate am să apuc în zilele următoare să scriu câteva cuvinte despre cine-concertul „Pământ” - DhakaBrakha sau despre primirea entuziasmantă a celui mai recent film al lui Sebastian Lelio, dar nu contați pe asta. Să vedem, în schimb, ce s-a mai întâmplat în competiția oficială. 

It Felt Like Love (r. Eliza Hittman) este un indie american care arată mult mai mult ca un film european despre adolescența timpurie și descoperirile sexuale ale unei tinere de 14 ani. Pe mine filmul nu m-a lăsat cu prea multe, dar mi-a plăcut mai mult când se apropia de final decât atunci când era la început (ceea ce este un plus). Foarte bună interpretarea unei debutante - Gina Piersanti - în rolul principal. În rest, filmul este destul de fragmentar, eliptic, un stil care parcă îndepărtează privitorul (chestie care s-a materializat în barometrul spectatorilor, unde filmul era aseară pe ultimul loc). 
Premii pe care le-ar putea câștiga: regie (cu oarecare indulgență) sau un premiu de interpretare.

Wadjda (r. Haifaa Al-Mansour) are simpatia publicului de partea lui, dar mie mi s-a părut un film valoros dincolo de agenda sa politică. Haifaa Al-Mansour contrastează viața „liberă” pe care micuța Wadjda o are în interiorul căminului său (unde poate să se joace jocuri video violente imperialiste cu voia ambilor părinți) cu opresiunea care o așteaptă la școală sau pe stradă. E surprinzător, din aceste motive, cum filmul ne arată că studiul Coranului poate să fie o modalitate prin care o mamă și o fiică cu mentalitate occidentală să se apropie într-o țară cu obiceiuri sever înapoiate. Cât despre bicicleta mult-dorită, sunt din ce în ce mai convins că aceasta este simbolul cinematografic universal al libertății și copilăriei (vezi „Hoți de biciclete”, „Le gamin au velo” etc.)
Premii pe care le-ar putea câștiga: unul pentru tânăra Waad Mohammed ar fi minunat. 

The Deflowering of Eva van End (r. Michiel ten Horn) - am auzit mai multe comentarii negative la adresa acestui film, dar eu trebuie să recunosc că am râs de câteva ori și, în general, m-am simțit destul de bine la acest film. E drept, este ciudat să pui într-o competiție destul de arthouse un film care pare gândit pentru un public larg ca o comedie nu fără câteva gag-uri deocheate. Așa că nu știu dacă am dreptate în privința lui, însă dacă spun că mi s-a părut un fel de „Teorema” lui Pasolini filmată à la Wes Anderson voi părea ceva mai erudit decât sunt și mi se va ierta când nu voi pune filmul pe ultima poziție în topul de final.
Premii pe care le-ar putea câștiga: sunt convins că niciunul...

Made in Ash (r. Iveta Grofova) - ora era târzie, dispoziția mea nu era tocmai potrivită, iar filmul ăsta nu mi-a spus absolut nimic. Deși nu a trecut o zi de la proiecție, deja nu îmi mai amintesc ce s-a întâmplat în el. Și asta pentru că nu s-a întâmplat nimic ce să nu fi văzut deja în câte și mai câte filme (est-)europene despre traficul de carne vie și condiția mizeră a imigranților în țările Uniunii Europene. Este un film de amator, cu excepția a câtorva interludii animate, care sunt frumoase și simbolice and all, dar nu înțelegem de ce se recurge la ele.
Premii pe care le-ar putea câștiga: am impresia să o să primească o mențiune of some kind, chiar dacă sper ca acest lucru să nu se întâmple.

TIFF 2013 (2) - Patru filme din competiție

Voi vedea două dintre filmele care sunt în concurs (mult-lăudatul „Corabia lui Tezeu” și mai puțin lăudatul „Dama de companie”) de-abia în ultima zi a festivalului, după ce au câștigat sau nu ceva premii. Despre restul am să vorbesc în două tranșe. Nu am știu cum să mă apuc de ele, așa că am decis să le iau în ordinea în care le-am văzut. 

Tanta agua (r. Ana Guevara, Letitia Jorje) arată ca o continuare a lui „De jueves a domingo”, câștigător al premiului pentru imagine de anul trecut. Dacă acolo era vorba despre o familie pe cale să se destrame, situație privită prin ochii copiilor, aici familia e destrămată de tot, iar copii (tot o fată și un băiat) sunt forțați să meargă într-o vacanță doar cu tatăl lor grăsuț și bărbos într-o stațiune balneară. Dacă inițial tatăl pare a fi personajul principal, pe parcurs focusul se mută asupra fetei (Malú Chouza) și a micilor ei necazuri (pre-?)adolescentine. Foarte frumos filmat, cu destul de mult umor, personaje simpatice care nu sunt scutite de un pic de ironie din partea regizoarelor-scenariste. Între atâta filme „serioase” din competiția TIFF, aveam nevoie de un film la care să mă destind un pic, iar ”Tanta agua” a fost cel potrivit pentru acest lucru.

Premii pe care le-ar putea câștiga: filmele din America Latină au succes la TIFF (5 Trofee Transilvania în 11 ediții, plus numeroase alte premii), așa că mai mult ca sigur că se va regăsi în palmares. Scenariu sau imagine, aș zice eu. Asta dacă nu ia tatăl premiu de interpretare.

I Catch a Terrible Cat (r. Rikiya Imaizumi) - preferatul meu de până acum. Un film lung, care începe încet și la care durează vreo 20 de minute până să te prinzi care este „personajul principal”. Multe cupluri în acest film, dar niciunul dintre personaje nu pare să fie alături de persoana cu care ar trebui sau cu care ar vrea să fie. Totul răbufnește în scena confruntării finale, deși impresia pe care o avem este că nimeni nu își va schimba modul în care privește viața și dragostea. Rikiya Imaizumi își construiește filmul din cadre lungi, mai degrabă statice, dar nu îi este frică de artificii (slow-motion, supratitrări etc.) sau de intervenții directe în mijlocul poveștii (la un moment dat vocea unui narator începe să vorbească prin unul dintre personajele secundare, anunțându-ne ce urmează să se întâmple și invitându-ne să urmărim soarte personajului principal). Umorul se construiește încet (dar sigur!), iar actorii merită felicitați pentru prestațiile lor.
Premii pe care le-ar putea câștiga: regie, scenariu sau chiar Trofeul Transilvania. 

A Hijacking / Kapringen (r. Tobias Lindholm) recreează evenimentele din jurul unei luări de ostatici, în care o navă comercială daneză este asaltată de pirați somalezi, criza ulterioară prelungindu-se pe aproape cinci luni. Povestit foarte eliptic, filmul creează tensiune adevărată în unele momente, precum negocierile aprinse cu un traducător sau secvența în care ostaticii pescuiesc cot la cot cu pirații, dar între acestea există multe perioade inerte. A, da, și vreo două-trei scene inutile și stupide, precum cea în care CEO-ul negociator își expediază nevasta din birou. Filmul rulează deja în unelă țări vestice și urmează să apară și pe ecranele noastre la sfârșitul lunii.

Premii pe care le-ar putea câștiga: regie, poate. Merită amintit că Lindholm a co-regizat alături de Michael Noer (vezi și „Nordvest”) drama ”R”, pe care eu nu am vazut-o, dar a câștigat premiul de imagine la TIFF 2010.

Am Himmel der Tag / Orizonturi frânte (r. Pola Schirin Beck) - un film ciudat, care mi-a plăcut oarecum până la final, dar trebuie să recunosc că m-a cucerit destul de greu. Nu am să repovestesc ce se întâmplă, dar există un „derapaj” în ultima jumătate de oră care transformă acest film despre prietenia dificilă între două tinere femei de 25 de ani care promitea să devină un studiu asupra maturității aproape într-un thriller psihologic. Mie mi-a plăcut unde s-a ajuns în acele momente, chiar dacă finalul ne întoarce la morala prefigurată, protagonista noastră părând să fie mai înțeleaptă după evenimentele prin care a trecut. Și încă o mențiune - Tómas Lemarquis, cunoscut de TIFFari ca Noi, albinosul are un mic rol secundar și fură toate cele aproximativ cinci scene în care apare. 

Premii pe care le-ar putea câștiga: șanse mici pentru un premiu de interpretare; nu cred să îi fie destinat și altceva.

TIFF 2013 (1) - This Was the Beginning

Tocmai ce am văzut două filme din Competiția Oficială, așa că am să încep cu ele. 

”Nordvest”

Nordvest (r. Michael Noer) este un film pe care am impresia că l-am mai văzut, sub o anumită variațiune, de zeci de ori până acum și nu de câteva ori chiar în competiția TIFF. Personajul principal este un tânăr spărgător de case, foarte talentat, dar nesatisfăcut de banii pe care îi câștigă. Când i se oferă ocazia să se apuce și de pimping și trafic de droguri, nu ezită, însă provoacă tensiuni inevitabile între gașca de arabi care îi cumpărau bunurile furate și noii săi „angajatori”. Se mai adaugă un frate mai mic care vrea să se dovedească bărbat și avem aproape toate ingredientele pe care le căutam. Nu spun că nu este bine făcut, dar nu iese din rândul thrillerelor nordice „de duzină”. 
Premii pe care le-ar putea câștiga: în cel mai bun caz, un premiu de regie, dar cu Cristi Puiu în juriu mă cam îndoiesc. 

”In a Bedroom”

In a Bedroom / W sypialni (r. Tomasz Wasilewski) este un film polonez care funcționează mai mult ca showcase pentru actrița din rolul principal, Katarzyna Herman. Există în acest film un twist care apare destul de repede (cam după 15 minute), iar după aceea filmul se dovedește lipsit de idei (narative sau estetice). Cu greu demarează o relație între protagonistă și un mai tânăr fotograf bărbos, moment care ne face pentru o secundă să ne gândim la ”Blow-Up”, dar ulterior totul se îneacă în secrete pe jumătate destăinuite și auto-importanța pe care realizatorii și-o dau. Totul este foarte soft focus, foarte calm la suprafață și filmul se chinuie să ocupe durata de doar 72 de minute.  
Premii pe care le-ar putea câștiga: cea mai bună actriță. 

Spicuiri din celelalte filme pe care le-am văzut:

Après mai - oda lui Olivier Assayas pentru tinerețea sa implicată artistic și politic în anii '70. Mie mi-a plăcut destul de mult, dar nu pot să spun că sunt mulțumit, din două motive: în primul rând, după 122 de minute, chiar dacă nu au fost deloc plictisitoare, nu mi se pare că s-au întâmplat foarte multe și, în al doilea rând, am văzut L'heure d'été cu o seară înainte - același Assayas, dar un film mult mai intim și mult mai concentrat pe ce are de spus, chiar dacă nu are ambiția de a face portretul unei generații. Din „Après mai” să reținem, totuși, soundtrack-ul care l-ar face pe Scorsese să moară de invidie.

”Like Someone in Love”

Like Someone in Love - un Kiarostami care mi s-a părut mai puțin implicat (cel puțin dacă este să-l comparăm cu filmele sale iraniene precum ”Close-Up” sau ”The Wind Will Carry Us”), însă este un film care trebuie văzut, cu atât mai bine dacă este proiectat pe marele ecran. Acțiunea se întinde pe o perioadă de mai puțin de 24 de ore, însă în această durată scenariul scoate la iveală dramele din viața protagoniștilor (dar și a unor personaje care nu apar decât hors champ) și, parcă pe nesimțite, pune în mișcare un bulgăre de zăpadă de neînțelegeri și confuzii care răbufnesc violent în secvența finală. Altfel, filmul este destul de domolit și nu aspiră la a fi o critică socială (ca alte filme ale acestui regizor), dar din punctul de vedere al punerii în scenă este ireproșabil.

Blancanieves - câte versiuni de „Albă-ca-Zăpada” am văzut la cinema în ultima vreme? Nu sunt sigur... ”Blancanieves” este, însă, cu siguranță, cea mai bună dintre ele. Deși decizia de a-l face mut, alb-negru și în 4:3 este mai degrabă un gimmick (la fel ca și în cazul lui ”The Artist”), regizorul-scenarist Pablo Berger nu se insultă inteligența, punctând doar momentele-cheie ale basmului (mama vitregă cea rea, piticii, mărul otrăvit etc.) și în rest construind un narativ unic, în care Albă-ca-Zăpada este fiica unui toreador faimos rămas paralizat după o coridă gone wrong. Berger petrece mult timp stabilind relația fetei cu bunica ei, cu cocoșul de companie și cu tatăl pe care ajunge să îl cunoaște mult mai târziu. Apoi elimină din poveste orice element fantastic și chiar și prințul salvator, dând rolul acestuia unuia dintre pitici, decizie destul de curajoasă în sine, dar și mai curajos este deznodământul. În ciuda a ceea ce spune Pablo Berger, filmul său nu are nicio legătură cu impresionismul francez, cu Bunuel sau cu Tod Browning... dar asta nu înseamnă că nu este, în felul său, valoros. Și probabil că nu era loc mai potrivit să fi fost proiectat decât castelul de la Bonțida.

TIFF 2013 - Preambul

Nu am fost foarte activ pe blog în ultima vreme, dar sper să scriu ceva mai mult în perioada TIFF-ului. Obiectivele mele pe anul acesta sunt ceva mai modeste decât de obicei: să văd toate filmele din competiție și trei-patru pelicule „proaspete” de la Berlin 2013 (Gloria, Vic & Flo... etc.), plus ce se mai nimerește să-mi intre în cale. 

Bineînțeles, sunt filme pe care le-am văzut deja și nu ezit să fac câteva recomandări celor interesați:

Carlos - epica miniserie a lui Olivier Assayas (omagiat în secțiunea 3x3) va fi proiectata integral într-o proiecție-maraton - my micro review

Laurence Anyways - superba (deși lunga) cronică a unei neconvenționale povești de dragoste, regizată de Xavier Dolan, cu Melvin Poupaud în mare formă - my review

"Laurence Anyways"

No - cel mai bun film nominalizat anul acesta pentru Cel mai bun film străin la Oscar-uri și probabil unul dintre cele mai bune filme despre o campanie publicitară politică - my review

Kon-Tiki - o aventură norvegiană în Pacific, a cărei proiecție în aer liber în Piața Unirii va face cu siguranță filmul să pară larger than life (chiar dacă în realitate nu este) - my review

Samsara - from the makers of ”Baraka”... the same thing all over again... so if that's your thing - great! - my pithy review

Searching for Sugar Man - mie mi-a plăcut mai mult muzica și personalitatea lui Rodriguez decât filmul propriu-zis, dar este un documentar care merită cu siguranță văzut - my pithy review

Păsări, orfani și nebuni - un film (ceho)slovac pe care l-am văzut mai demult și nu mi-l mai amintesc foarte bine... un pic de critică socială suprarealistă și imagini frumoase... dacă țin bine minte...

"Birds, Orphans and Fools"

Sătucul meu drag - dacă tot vine Jiri Menzel, s-ar fi potrivit unul dintre filmele sale mai cunoscute. Dar și acesta e destul de bun.

Iar dacă încă nu ați văzut Domestic, Poziția copilului și Rocker... ce mai așteptați?

Cluj Shorts: After-thoughts and Embedded Shorts (Part 1)

”The Wild Colours of Cuba”, regia: Tania Escobar, UK/Cuba, 2012 - câștigător al premiului pentru cel mai bun documentar

Nu am ajuns decât la 4 din cele 11 proiecții, dar am văzut 34 din cele 86 de filmulețe prezentate și 5 din cele 9 premiate. Not too shabby... Nu toate filmele au fost bune, dar până și cele mai slabe au avut ceva interesant la ele. Mix-ul a fost destul de divers, de la documentare despre tineri africani în tabere de refugiați la SF-uri turcești. În lungime, variau de la diminutivul IXI (câteva secunde) la mediu-metraje care cu un pic de buget ar fi putut deveni lungmetraje (precum filmul britanic The Devil's Dosh). Personal, mie mi-au plăcut mai mult filmele un pic mai „lungi”, de 15-25 de minute, precum Carrousel (Germania, r. Sophie Alexandra Kluge) sau Infinite Minutes, al Cecilei Felméri (autoarea lui „Mátyás, Mátyás”), câștigător al premiului pentru regie. Per ansamblu, pentru o ediție-pilot nu a fost deloc rău. Câteva dintre filmulețele prezentate sunt găsibile pe net. Evident, nu neapărat cele mai bune dintre ele, dar prezintă o imagine fidelă a festivalului pentru cei care nu au ajuns la nicio proiecție. Îmi permit să le dau share la cele pe care le-am găsit... în două tranșe:

My Strange Grandfather from Dina Velikovskaya on Vimeo.
 
(Câștigător al premiului pentru cea mai bună animație)

Lenny Lump from Per von Koch on Vimeo.
 

The Water's Edge from Chris Thomas on Vimeo.
(Unul dintre preferatele mele)

Abyss 18 from Carniolus on Vimeo.



NUEVO MEXICO / Short Film from Scumbags on Vimeo.


(When surfing met Piet Mondrian)

MECEFF vine la Cluj!

 

MECEFF înseamnă Mediaș Central European Film Festival. Sincer, nu știam despre acest festival decât dintr-un poster pe care l-am văzut din greșeală când am fost la Biertan, dar mă bucur că ajunge și la Cluj. Mai ales că în selecție sunt câteva capodopere semnate de Sergei Parajanov („Culoarea rodiei”, „Umbrele strămoșilor uitați” - două filme excelente), câteva filme vintage făcute de români și pseudo-români la Hollywood, plus câteva filme mai recente, care se pare că s-au și întrecut în competiția festivalului. Retrospectiva de la Cluj are loc la Cinema Victoria, iar acesta este programul: