La migliore offerta (Italia, 2013)

La migliore offerta

(Italia, 2013)

Regia: Giuseppe Tornatore

Cu: Geoffrey Rush, Sylvia Hoeks, Jim Sturgess, David Sutherland

Rating: 2.5/5

Este departe de mine gândul de a-l considera pe Tornatore „expirat”, dar trebuie să recunosc cî nu am fost niciodată prea impresionat de opera sa. Mai mult, principalul motiv pentru care m-am gândit că nu ar fi rău să văd acest ultim film al său a fost faptul că muzica filmului este scrisă de Ennio Morricone. Din aceste motive, vestea relativ bună este că imaginile filmului au reușit să-mi distragă atenția de la coloana sonoră, care este mult mai discretă decât filmele precedente ale lui Tornatore (mai ales foarte lacrimogenul „Nuovo Cinema Paradiso”) m-ar fi lăsat să aștept.

„La migliore offerta” începe bine și se menține mult desupra liniei de plutire pentru cel puțin o jumătate din timpul de proiecție. Virgil Oldman (Rush) este un dealer de artă foarte respectat, care locuiește singur și evită pe cât posibil contactul cu alți oameni (iar, în cazul femeilor, le evită chiar și privirile). Alături de un vechi prieten (Donald Sutherland), măsluiește unele dintre licitațiile pe care le conduce, pentru a intra în posesia unor tablouri foarte valoroase (toate portrete feminine), pe care le ține ascunse de ochii lumii, într-o încăpere secretă a apartamentului său. Liniștea asumată a existenței sale este ruptă odată ce este angajat ca evaluator de Claire Ibbetson, o tânără moștenitoare, care suferă de agorafobie și nu părăsește locuința părinților săi recent decedați. Nici măcar lui Virgil - față de care se atașează destul de repede - nu îi este permis (inițial) să o vadă la față, adresându-i-se doar dintr-o cameră ascunsă în pereții vilei care urmează a fi golită de obiectele de valoare. Cele mai bune secvențe ale filmului, de o stranie teatralitate, dar în același timp foarte intense, sunt cele în care Geoffrey Rush face un adevărat one-man-show, răstindu-se la peretele pictat în spatele căruia se ascunde misterioasa femeie, sau ascunzându-se la rândul său în spatele unei statui pentru a o spiona pe aceasta când ea se crede singură în casă. 

Totul se scufundă, din păcate, odată ce relația dintre Virgil și Claire devine focus-ul principal al acțiunii. Scenele dintre cei doi - care se cunosc până la urmă față-în-față - sunt destul de repetitive (certuri din nimicuri urmate de împăcări plângăcioase), tratate adeseori destul de stângaci (mai ales probele de rochii și machiaj sunt niște secvențe foarte neinspirate). Pe măsură ce cei doi petrec mai mult timp împreună, devine din ce în ce mai evident că filmul se va îndrepta spre deznodământul pe care îl poate ghici orice spectator cât de cât atent încă din primele 5 minute. Din păcate, problema este că, în „vâltoarea dragostei”, personajul lui Rush își pierde toată consistența. Penibilul îndrăgostit din ultimul act nu mai are nimic din tipicarul mizantrop, germofob, potențial pervers și voyeur de la început. Iar uriașa metaforă de la centrul filmului - atât Claire cât și picturile adorate ale lui Virgil „locuiesc” în camere secrete - își pierde sensul. Și la ce bun mai este atunci automatonul pe care personajul lui Jim Sturgess îl reconstruiește, decât să reprezinte perfecțiunea complotului care este îndreptat împotriva personajului principal? Pentru că nu face decât să scoată la iveale uriașele plot-hole-uri și imposibilitatea ducerii la bun sfârșit a unui asemenea plan.

Sigur, acum, aș putea fi acuzat de ipocrizie sau ignoranță, pentru că nu sesizez posibilele trucuri hitchcock-iene pe care Tornatore le pune în mișcare. Ei bine, „La migliore offerta” nu este mai aproape de Hitchcock decât este de un giallo banal (ambele rute ar fi fost preferabile, în cazul dat). Filmul este construit pe șablonul lui ”Vertigo”, complet cu secvențe à la Pygmalion, dar doar până la un anumit punct. Acolo unde Hitch ne surprinde și își întoarce armele psihologice și asupra personajul feminin - manipulatoare, manipulată și victimă în același timp - Tornatore lâncezește în depresia lipsită de sens a personajului lui Geoffrey Rush. De ce ar mai trebui să ne intereseze ce s-a întâmplat cu Claire sau care sunt motivațiile sale pentru ce a făcut? Fuck that! ne spune Tornatore și face din ceea ce ar fi putut fi personajul central al dramei sale un simplu obiect, un punct focal pentru privirea masculină a interpretului rolului „principal”. „La migliore offerta” este frumos filmat, dar este inconsistent, derivative și superficial. 

Cloud Atlas (Germania/USA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Cloud Atlas

(Germania/SUA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Regia: Andy & Lana Wachowski, Tom Tykwer
Cu: Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Jim Sturgess, Ben Wishaw, Hugo Weaving, Hugh Grant, Susan Sarandon, Doona Bae, James D'Arcy

Rating: 3/5

Fără îndoială, ”Cloud Atlas” este cel mai ambițios film al anului. Bazat pe un la fel de ambițios best-seller, filmul - aparent cea mai scumpă producție „independentă” - a necesitat două echipe de filmare, una condusă de frații Wachowski, cealaltă de Tom Twyker. Filmul este compus din șase povești din diferite epoci (din secolul XIX până într-un viitor foarte îndepărtat), care sunt amestecate împreună într-un narativ unic are propovăduiește toleranța și lupta cu sisteme opresive. Actorii joacă mai multe roluri, fiecare poveste face referire direct la povestea cronologic anterioară și există multe puncte în care poveștile se întâlnesc, din punct de vedere narativ, tematic, vizual, geografic etc. 

Cinefil fiind, nu pot să nu observ că diferite povești se delimitează în genuri cinematografice distincte. Una este o comedie absurdă în care o gașcă de pensionari încearcă să evadeze dintr-un azil, alta este un thriller politic anti-conspiraționist foarte 70s-like, alta este SF etc. Mi-ar fi plăcut să pot spune despre ”Cloud Atlas” că este și un film despre filme, care eventual să facă un fel de deconstruction al diferitelor genuri cinematografice, dar cred că realizatorii nu au mers decât pe jumătate în această direcție. Segmentele povestite de Tom Tykwer - 1936, 1973 și 2012 - sunt mai puțin împovărate de mesajele filmului și se concentrează mai mult pe viețile  personajelor. De asemenea, Twyker este mai atent la elementele de gen (dramă, thriller sau comedie) din care aceste povești sunt constituite, ceea ce face ca poveștile pe care el le spune să fie mai interesante. Din partea fraților Wachowski, avem mult mai multă întărâtate socio-politică și, în general, mai multă previzibilitate. Segmentul din Neo-Seoul este cu siguranță cel mai slab, nu doar fiindcă asiatificarea lui Jim Sturgess sau Hugo Weaving ne distrage atenția constant, dar și fiindcă este un SF destul de banal, mai ales pentru standardele celor care au făcut ”The Matrix”. Ultima poveste din punct de vedere cronologic, în care Tom Hanks este un sălbatic post-apocaliptic bântuit de un drăcușor verde și încearcă să reconstruiască civilizația alături de o „extraterestră” Halle Berry, reușește însă să impresioneze și pe mine cel puțin m-a făcut să regret că nu a fost un film de sine stătător.

Și dacă tot am ajuns să vorbim de actori, trebuie să insistăm un pic, pentru că aici este punctul forte al filmului. Ajutați de extraordinarele efecte de machiaj (aș spune că Oscar-ul este asigurat, dar să nu anticipăm...), Tom Hanks, Halle Berry, Hugh Grant, Hugo Weaving și compania se întrec în a face roluri cât mai diverse. În general, personajele pe care le joacă nu sunt doar pozitive sau doar negative (cu excepția lui Hugo Weaving, care joacă doar bad guys), iar șase dintre actori (Sturgess, Wishaw, Berry, Broadbent, Bae și Hanks) au ocazia să joace protagoniștii celor șase povești, identificați printr-un semn din naștere în forma unei comete. Ei sunt cei care sunt destinați să facă un pas important în această istorie. Pe de altă parte, diferitele încarnări ale lui Tom Hanks par să se constituie într-o traiectorie personală a acestuia, de la criminal la colaborator pasiv al unei corporații mârșave la salvator al întregii omeniri.

În final, ”Cloud Atlas” este mult mai coerent decât ar putea părea, însă ceea ce strică filmul pentru mine este modul în care acesta a fost pus cap la cap. Nu știu cât de asemănător este ceea ce am văzut cu ce era scris în scenariu (știu că nu seamănă deloc cu structura cărții), dar impresia mea este că produsul final a fost construit în mare parte în camera de montaj, cu abandonul unor segmente pentru perioade lungi de timp și false puncte culminante simultane. Faptul că durează trei ore nu ajută și mi-aș fi dorit să fie un pic mai concentrat, dar nu aș spune că este haotic sau greu de urmărit. Dimpotrivă, cred că este clar ce se dorește a fi. Nu cred însă că ideile sale sunt prea bine conturate, fiind diluate în iureșul narativ al montajului. Per ansamblu, nu este atât de ground-breaking pe cât se dorește a fi. Adeseori, este chiar banal. M-am gândit de mai multe ori la ”Being Human”, un film mai puțin inspirat al lui Bill Forsyte în care Robin Williams se reîncarna de-a lungul veacurilor cam ca personajele din ”Cloud Atlas”. M-am gândit de asemenea la Monty Python și la rolurile multiple pe care componenții trupei le jucau în filmele lor. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult ”Cloud Atlas” dacă ar fi fost mai scurt și dacă s-ar fi luat mai puțin în serios. Ceea ce cei doi Tom (Hanks și Twyker) par să fi încercat să facă. 

Upside Down (Canada/Franța, 2012)

Upside Down

(Canada/Franța, 2012)

Regia: Juan Solanas

Cu: Kirsten Dunst, Jim Sturgess, Timothy Spall

Rating: 2.5/5

Cred că nu este un secret faptul că filmele SF de serie B, bine făcute și fără pretenții, ocupă un loc aparte în inima mea. Formula pare destul de simplă: îți trebuie o premisă științifico-fantastică dincolo de legile fizicii și o poveste ușor de urmărit, populistă, preferabil de dragoste. În ”Upside Down”, acțiunea se petrece pe două planete gemene (la propriu), care orbitează în jurul aceluiași soare, dar fiecare cu propriul câmp gravitațional, iar povestea de dragoste este pe un tipar arhi-cunoscut: Adam (Jim Sturgess) este din Lumea de Jos, unde stau săracii exploatați, iar Eden (Kirsten Dunst) este din Lumea de Sus, al celor privilegiați. Dar relația lor este/pare imposibilă, fiindcă fiecare „ascultă” de gravitația planetei proprii, iar dacă încearcă să își inverseze gravitația încărcându-se cu greutăți de materie din lumea cealaltă încep să ia foc în mai puțin de o oră. Asta ca să nu mai vorbim de interdicția contactelor inter-planetare. 

De la început vreau să spun că ”Upside Down” nu este chiar la nivelul celor mai reușite și mai inventive SF-uri de nișă din ultima vreme. Am vorbit deja despre ”Source Code”, care mi se pare că ar conduce detașat la această categorie, dar acest film nu reușește nici măcar să îl depășească pe ”In Time” (cu care se aseamănă din mai multe puncte de vedere). Principala problemă în cazul de față este un scenariul slăbuț și o proastă negociere a ponderii pe care fiecare moment o are în filmul întreg. De exemplu, munca de birou al lui Adam ocupă mai mult timp decât curtea pe care i-o face lui Eden, iar câteva secvențe de acțiune încep și se termină brusc, aproape fără legătură cu restul lucrurilor care se întâmplă (de referință ar fi confruntarea în stil video game în interiorul scheletului unui zeppelin, greu se situat în timp și spațiu față de evenimentele din jur).

Un singur lucru salvează acest film - extraordinarele imagini, create prin combinarea unor peisaje și efecte digitale cu decoruri create în studio și inventivitatea vizuală a realizatorilor, care își imaginează două piscuri din două lumi diferite întâlnindu-se la câțiva metri distanță, un plonjon între două lumi sau o scenă de dragoste în care cei doi parteneri își anulează gravitația reciproc, plutind încolăciți în aer. Și ar fi nedrept să nu amintesc de Kirsten Dunst (despre care nu putem să uităm ca anul trecut a jucat într-un alt film cu un joc de planete) - rolul făcut de ea aici este mult peste ce ne-am aștepta de la un astfel de film. În scenele ei de început, arată un fel de tristețe reținută, care nu este evidentă pentru alte personaje, dar este evidentă pentru noi, spectatorii, care îi știm trecutul, pe care suntem pe cale să aflăm - deși ajungem să intuim deja din expresiile ei - că ea nu și-l mai amintește.