House of Cards - Season 2

Motto: 

Glamis, and Cowdor, and King hereafter!

Jon Richardson, parafrazând din ”Macbeth” în ”House of Cards” (Paul Seed, 1990)

Într-o săptămână în care viața politică (din România) a bătut filmul politic (de oriunde), uneltirile machiavellicului Frank Underwood par aproape înduioșător de naive. Lupta sa pentru putere, în care îi are ca adversari pe președintele SUA, pe Raymond Tusk, baronul energiei nucleare, pe câțiva chinezi și pe o grămadă de politicieni, pare atât de îndepărtată de manevrele totalitare ale PSD-ului. E drept, Frank mai ucide din când în când câte o persoană incomodă, dar să presupunem că și Dragnea face la fel (Relax, it's a joke!) Până la urmă, aceasta a fost una dintre problemele principale pe care le-am avut cu primul sezon din ”House of Cards” (și cu alte creații similare, precum ”The Ides of March”) - cu cât mai impresionante se vor a fi aceste jocuri de culise, cu atât mai mult par să fie doar politics as usual, pe care rivalii (și anume Republicanii) nu reușesc să le speculeze, pentru că acest lucru nu este în interesul scenariștilor. Celelalte probleme sunt că cel puțin a doua jumătate a sezonului a fost mult prea subțire, iar finalul lipsea parcă cu desăvârșire, lăsând nenumărate fire narative deschise.

Modul în care primul episod (pardon, Capitol) din a doua serie rezolvă aceste din urmă probleme trebuie lăudat. Sezonul debutează brusc, ca un procedural, alergând după toate firele lăsate deschise în prima parte, păcălindu-ne că acestea vor fi urmărite în continuare și închizându-le sub ochii noștri unul după altul. Expedierea personajului jucat de Kate Mara merită să devină unul dintre twist-urile legendare din istoria televiziunii, despre care nu avem voie să vorbim pentru a nu strica plăcerea celor care sunt „în urmă”. Frank însuși apare destul de puțin în acest prim episod și nu ni se adresează direct decât în ultimul cadru, cu prilejul unui superb monolog, care se încheie cu un close-up pe butonii cu inițialele personajului nostru principal: F. U.!

Restul sezonului continuă cam în stilul cu care prima serie ne-a obișnuit. Stilistic, în ciuda celor cinci regizori diferiți, show-ul arată tot prea uniform. Cele mai sonore nume, David Fincher și Joel Schumacher, nu revin, însă un pic de prospețime este adusă de cele două nume feminine care primesc câte un episod de căciulă - Jodie Foster și Robin Wright, în debutul său regizoral. Unele personaje importante din primul sezon sunt împinse în eșalonul terț sau secund, altele sunt scoase mai mult în evidență (în special Raymod Tusk, Doug Stamper, Rachel Posner și Remy Danton) și, bineînțeles, sunt introduse și câteva fețe noi (precum înlocuitoarea lui Frank ca Whip al Camerei, denumită, cu lipsă de subtilitate, Jackie Sharp). Cele mai semnificative îmbunătățiri sunt amploarea mai mare a rolului lui Robin Wright (deși Claire îi este mult mai fidelă lui Francis în această a doua parte) și faptul că, la sfârșitul celor 13 episoade (pardon, capitole), există un pic de suspans, un crescendo, un punct culminant și un final adevărat, care ar putea la fel de bine să încheie serialul, nu doar să fie o punte către un (mult așteptat, de altfel) al treilea sezon.

La un an după apariția primului sezon, modelul de distribuție promovat de Netflix cu acea ocazie (dar și cu ”Lilyhammer”, ”Hemlock Grove” etc.) nu s-a impus. Ideea că oamenii preferă să vadă un serial întreg într-un week-end este contestată în aceste săptămâni de ”True Detective”, senzaționalul serial HBO, al cărui fiecare episod este destul de solicitant pentru audiență, aceasta însă întorcându-se fidelă în fiecare duminică seară (sau luni, în cazul românilor). De asemenea, folosirea internetului ca unic mijloc de distribuție încă nu este fezabilă, fapt dovedit tocmai de ”House of Cards”, al cărui prim sezon a fost, totuși, lansat pe DVD și Blu-Ray în State. Iar, între timp, show-uri distribuite pe internet de mai mică notorietate și cu mai puține pretenții, nu ezită să se îndrepte înspre televiziune când le este oferită ocazia (ultimul exemplu: ”Broad City”, produs de Amy Poehler). Sigur, piața media este încă în curs de rearanjare. Sincer, mie îmi pasă mult prea puțin despre lumea televiziunii, dar sunt atent la ce se întâmplă, pentru că aceste lucruri pot afecta modul în care sunt făcute și distribuite filmele „de cinema”. Atâta timp cât accesul va fi cât mai larg, informațiile cât mai la îndemână și barierele arbitrare ale frontierelor naționale vor cădea, eu mă mențin optimist. Revenind ”House of Cards”, acest al doilea sezon m-a făcut să vreau să îl văd pe al treilea mai mult decât primul m-a făcut să vreau să îl văd pe cel de-al doilea. Așa că ne dăm întâlnire din nou peste un an, interval în care promit să încerc să văd integral cele trei sezoane ale mini-seriei britanice „originale”.

Rating (pentru sezonul al doilea): 3/5 (deși aproape că aș urca cu o jumătate de punct)

Motto de final:

Cry "Havoc!" said he who fought chaos with chaos and let slip the dogs of war
Kevin Spacey parafrazând din ”Iulius Caesar”

House of Cards

Mă întreabă lumea din când în când de ce nu scriu și despre seriale, doar despre filme. Răspunsul meu, pe scurt, este că televiziunea mă plictisește și orice durează mai mult de trei sezoane devine repetitiv și se confundă cu celelalte seriale la fel de longevive. Anumiți comentatori americani au formulat ideea că serialele TV depășesc producțiile pentru marile ecrane din toate punctele de vedere (dar de fapt se referă la acting și writing). Am să cred această idee în momentul în care apare un serial TV care să aibă inventivitatea și forța emoțională a unui ”Beasts of the Southern Wild”. Ceea ce nu înseamnă că am ignorat complet mediul long-form, atunci când merită (vezi unul dintre primele articole pe care le-am scris, despre ”Decalogul” lui Kieslowski). Iar conceptul celor de la Netflix, de a lansa un serial exclusiv pe internet, 13 episoade dintr-o bucată, mi se pare foarte interesant. Indiferent ce voi spune în continuare despre el, ”House of Cards” a reprezentat o schimbare de paradigmă, un rar moment în care producătorii de la Hollywood au înțeles cum trebuie să schimbe „modul de administrare” a unuia dintre cele mai consumate produse de pe piață.

”House of Cards” ne transportă în interiorul mașinațiilor de culise din Congresul american, unde un ambițios și charismatic congressman democrat încearcă să-și croiască drumul către Casa Albă, fără să se dea la o parte de la nimic. El este Francis Underwood, din care Kevin Spacey face - tot timpul cu un rânjet complice către camera de filmat - un Macbeth modern, în pielea căruia se simte cum nu s-a simțit în niciun rol în ultima decadă. Francis este secondat de soția sa, Claire (Robin Wright), care are o traiectorie mai puțin „strălucită”: începe ca o adevărată Lady Macbeth, uneltind cot la cot cu soțul său, iar apoi devine, de la un episod la altul, din ce în ce mai mult o soție nevrotică, a cărei implicare în acte de caritate este explicată de faptul că nu are copii proprii. Alte două arcuri narative sunt ceva mai interesante: cel al lui Peter Russo (Corey Stoll), un deputat alcoolic pe care Underwood îl folosește cum vrea el și cel al lui Zoe Barnes (Kate Mara), o jurnalistă/blogheriță care știe să dea din coate și intră într-o relație periculoasă cu personajul nostru principal.

Frank Underwood e un personaj foarte bine interpretat, dar din punctul de vedere în care scenariul îl caracterizează, este mai degrabă o schiță. Planurile sale machiavelice implică minciuni, manipulare, mită și constrângere, ascunse după o fațadă de înaltă moralitate. Nu există nimic nou din acest punct de vedere, iar lui Spacey cu siguranță îi place să interpreteze personajul din perspectiva shakespeare-iană. Problema este că nu am crezut nicio clipă că lucrurile decurg așa în realitate, oricât de absurd ar funcționa congresul American, populat de lobbyiști. O greșeală a scenariștilor, care cred că provine de fapt dintr-o problemă de optică, este că plasează întreaga acțiune în interiorul Partidului Democrat, care deține puterea executivă și majoritatea legislativă. Poate că Republicanii ar fi fost niște villains mult prea la îndemână pentru liberalii care au născocit scenariul, însă absența lor privează ”House of Cards” de un conflict adevărat, de o perspectivă cu adevărat complexă asupra politicii americane și minimalizează importanța planurilor tuturor celor implicați. În loc să fie o luptă pentru cea mai importantă funcție a lumii, odiseea lui Francis Underwood pare mai degrabă o mică parte dintr-o gâlceavă internă à la „O scrisoare pierdută”, numai că fără ironia necesară.

O parte din succesul filmului se datorează numelui lui David Fincher. Toate trailerele prezentau ”House of Cards” drept o colaborare între Fincher, Spacey și Netflix. În realitate, Fincher (deși este producător and everything), nu regizează decât primele două episoade. Acestea sunt, evident, și cele mai bune din întreg sezonul, nu doar pentru că sunt cel mai bine regizate, dar și pentru că nu apucă să se instaleze fatigue-ul cauzat de lungirea firelor narative pe câte trei-patru episoade. Alte două episoade, mai din mijloc, sunt regizate de Joel Schumacher, un alt regizor destul de cunoscut, dar al cărui nume nu este folosit în campania de promovare, probabil fiindcă nu are atâția fanboys pe care să îi electrizeze (plus că toate filmele lui sunt proaste). Oricum, stați liniștiți, nu v-ați putea da seama cine ce episod regizează - formatul uniformizează aspectul, ceea ce este în același timp un lucru bun și o dovadă că series este un mediu propice pentru scenariști și pentru actori, dar mai puțin pentru regizori.

Văzând ”House of Cards” în interval de aproximativ de o săptămână, nu am fost deloc impresionat. Până la urmă, a căzut în toate capcanele televizualului: platitudine vizuală, linii narative interminabile care se întind pe mai multe episoade și adeseori nu fac decât să se deschidă în mai multe fire narative la fel de puțin interesante, din ce în ce mai multe (și mai enervante) adresări către cameră, în care Spacey ne explică ca pentru proști ceea ce se întâmplă etc. Ideile vizuale reușite sunt rare, dar asta nu înseamnă că nu există. Una care mi-a rămas în minte este păianjenul care se furișează afară din paharul în care a fost prins, în timp ce pe fundal congressman-ul Underwood îi face sex oral domnișoarei Barnes. Dar aceste momente sunt mult prea rare în cele 11 ore ale serialului. Urmărind mai multe episoade în aceeași zi, ți se induce o stare de plictiseală resemnată. Momentelor care ar trebui să te impresioneze (precum momentul în care Francis îl omoară pe Peter Russo), le lipsește punch-ul emoțional și este surprinzător de greu să se atașezi de personaje, chiar dacă petreci atâta amar de vreme în compania lor. Iar, până la urmă, la sfârșit nu există o concluzie, ci un final deschis, care anticipează următorul sezon (cine știe când va veni și acela), la începutul căruia, fără îndoială, vom descoperi că toate personajele trebuie să o ia de la capăt pentru a-și atinge scopurile. Nimeni nu progresează, nimic nu se schimbă cu adevărat

Rating (pentru întregul sezon): 3/5