House of Cards - Season 2

Motto: 

Glamis, and Cowdor, and King hereafter!

Jon Richardson, parafrazând din ”Macbeth” în ”House of Cards” (Paul Seed, 1990)

Într-o săptămână în care viața politică (din România) a bătut filmul politic (de oriunde), uneltirile machiavellicului Frank Underwood par aproape înduioșător de naive. Lupta sa pentru putere, în care îi are ca adversari pe președintele SUA, pe Raymond Tusk, baronul energiei nucleare, pe câțiva chinezi și pe o grămadă de politicieni, pare atât de îndepărtată de manevrele totalitare ale PSD-ului. E drept, Frank mai ucide din când în când câte o persoană incomodă, dar să presupunem că și Dragnea face la fel (Relax, it's a joke!) Până la urmă, aceasta a fost una dintre problemele principale pe care le-am avut cu primul sezon din ”House of Cards” (și cu alte creații similare, precum ”The Ides of March”) - cu cât mai impresionante se vor a fi aceste jocuri de culise, cu atât mai mult par să fie doar politics as usual, pe care rivalii (și anume Republicanii) nu reușesc să le speculeze, pentru că acest lucru nu este în interesul scenariștilor. Celelalte probleme sunt că cel puțin a doua jumătate a sezonului a fost mult prea subțire, iar finalul lipsea parcă cu desăvârșire, lăsând nenumărate fire narative deschise.

Modul în care primul episod (pardon, Capitol) din a doua serie rezolvă aceste din urmă probleme trebuie lăudat. Sezonul debutează brusc, ca un procedural, alergând după toate firele lăsate deschise în prima parte, păcălindu-ne că acestea vor fi urmărite în continuare și închizându-le sub ochii noștri unul după altul. Expedierea personajului jucat de Kate Mara merită să devină unul dintre twist-urile legendare din istoria televiziunii, despre care nu avem voie să vorbim pentru a nu strica plăcerea celor care sunt „în urmă”. Frank însuși apare destul de puțin în acest prim episod și nu ni se adresează direct decât în ultimul cadru, cu prilejul unui superb monolog, care se încheie cu un close-up pe butonii cu inițialele personajului nostru principal: F. U.!

Restul sezonului continuă cam în stilul cu care prima serie ne-a obișnuit. Stilistic, în ciuda celor cinci regizori diferiți, show-ul arată tot prea uniform. Cele mai sonore nume, David Fincher și Joel Schumacher, nu revin, însă un pic de prospețime este adusă de cele două nume feminine care primesc câte un episod de căciulă - Jodie Foster și Robin Wright, în debutul său regizoral. Unele personaje importante din primul sezon sunt împinse în eșalonul terț sau secund, altele sunt scoase mai mult în evidență (în special Raymod Tusk, Doug Stamper, Rachel Posner și Remy Danton) și, bineînțeles, sunt introduse și câteva fețe noi (precum înlocuitoarea lui Frank ca Whip al Camerei, denumită, cu lipsă de subtilitate, Jackie Sharp). Cele mai semnificative îmbunătățiri sunt amploarea mai mare a rolului lui Robin Wright (deși Claire îi este mult mai fidelă lui Francis în această a doua parte) și faptul că, la sfârșitul celor 13 episoade (pardon, capitole), există un pic de suspans, un crescendo, un punct culminant și un final adevărat, care ar putea la fel de bine să încheie serialul, nu doar să fie o punte către un (mult așteptat, de altfel) al treilea sezon.

La un an după apariția primului sezon, modelul de distribuție promovat de Netflix cu acea ocazie (dar și cu ”Lilyhammer”, ”Hemlock Grove” etc.) nu s-a impus. Ideea că oamenii preferă să vadă un serial întreg într-un week-end este contestată în aceste săptămâni de ”True Detective”, senzaționalul serial HBO, al cărui fiecare episod este destul de solicitant pentru audiență, aceasta însă întorcându-se fidelă în fiecare duminică seară (sau luni, în cazul românilor). De asemenea, folosirea internetului ca unic mijloc de distribuție încă nu este fezabilă, fapt dovedit tocmai de ”House of Cards”, al cărui prim sezon a fost, totuși, lansat pe DVD și Blu-Ray în State. Iar, între timp, show-uri distribuite pe internet de mai mică notorietate și cu mai puține pretenții, nu ezită să se îndrepte înspre televiziune când le este oferită ocazia (ultimul exemplu: ”Broad City”, produs de Amy Poehler). Sigur, piața media este încă în curs de rearanjare. Sincer, mie îmi pasă mult prea puțin despre lumea televiziunii, dar sunt atent la ce se întâmplă, pentru că aceste lucruri pot afecta modul în care sunt făcute și distribuite filmele „de cinema”. Atâta timp cât accesul va fi cât mai larg, informațiile cât mai la îndemână și barierele arbitrare ale frontierelor naționale vor cădea, eu mă mențin optimist. Revenind ”House of Cards”, acest al doilea sezon m-a făcut să vreau să îl văd pe al treilea mai mult decât primul m-a făcut să vreau să îl văd pe cel de-al doilea. Așa că ne dăm întâlnire din nou peste un an, interval în care promit să încerc să văd integral cele trei sezoane ale mini-seriei britanice „originale”.

Rating (pentru sezonul al doilea): 3/5 (deși aproape că aș urca cu o jumătate de punct)

Motto de final:

Cry "Havoc!" said he who fought chaos with chaos and let slip the dogs of war
Kevin Spacey parafrazând din ”Iulius Caesar”