House of Cards - Season 2

Motto: 

Glamis, and Cowdor, and King hereafter!

Jon Richardson, parafrazând din ”Macbeth” în ”House of Cards” (Paul Seed, 1990)

Într-o săptămână în care viața politică (din România) a bătut filmul politic (de oriunde), uneltirile machiavellicului Frank Underwood par aproape înduioșător de naive. Lupta sa pentru putere, în care îi are ca adversari pe președintele SUA, pe Raymond Tusk, baronul energiei nucleare, pe câțiva chinezi și pe o grămadă de politicieni, pare atât de îndepărtată de manevrele totalitare ale PSD-ului. E drept, Frank mai ucide din când în când câte o persoană incomodă, dar să presupunem că și Dragnea face la fel (Relax, it's a joke!) Până la urmă, aceasta a fost una dintre problemele principale pe care le-am avut cu primul sezon din ”House of Cards” (și cu alte creații similare, precum ”The Ides of March”) - cu cât mai impresionante se vor a fi aceste jocuri de culise, cu atât mai mult par să fie doar politics as usual, pe care rivalii (și anume Republicanii) nu reușesc să le speculeze, pentru că acest lucru nu este în interesul scenariștilor. Celelalte probleme sunt că cel puțin a doua jumătate a sezonului a fost mult prea subțire, iar finalul lipsea parcă cu desăvârșire, lăsând nenumărate fire narative deschise.

Modul în care primul episod (pardon, Capitol) din a doua serie rezolvă aceste din urmă probleme trebuie lăudat. Sezonul debutează brusc, ca un procedural, alergând după toate firele lăsate deschise în prima parte, păcălindu-ne că acestea vor fi urmărite în continuare și închizându-le sub ochii noștri unul după altul. Expedierea personajului jucat de Kate Mara merită să devină unul dintre twist-urile legendare din istoria televiziunii, despre care nu avem voie să vorbim pentru a nu strica plăcerea celor care sunt „în urmă”. Frank însuși apare destul de puțin în acest prim episod și nu ni se adresează direct decât în ultimul cadru, cu prilejul unui superb monolog, care se încheie cu un close-up pe butonii cu inițialele personajului nostru principal: F. U.!

Restul sezonului continuă cam în stilul cu care prima serie ne-a obișnuit. Stilistic, în ciuda celor cinci regizori diferiți, show-ul arată tot prea uniform. Cele mai sonore nume, David Fincher și Joel Schumacher, nu revin, însă un pic de prospețime este adusă de cele două nume feminine care primesc câte un episod de căciulă - Jodie Foster și Robin Wright, în debutul său regizoral. Unele personaje importante din primul sezon sunt împinse în eșalonul terț sau secund, altele sunt scoase mai mult în evidență (în special Raymod Tusk, Doug Stamper, Rachel Posner și Remy Danton) și, bineînțeles, sunt introduse și câteva fețe noi (precum înlocuitoarea lui Frank ca Whip al Camerei, denumită, cu lipsă de subtilitate, Jackie Sharp). Cele mai semnificative îmbunătățiri sunt amploarea mai mare a rolului lui Robin Wright (deși Claire îi este mult mai fidelă lui Francis în această a doua parte) și faptul că, la sfârșitul celor 13 episoade (pardon, capitole), există un pic de suspans, un crescendo, un punct culminant și un final adevărat, care ar putea la fel de bine să încheie serialul, nu doar să fie o punte către un (mult așteptat, de altfel) al treilea sezon.

La un an după apariția primului sezon, modelul de distribuție promovat de Netflix cu acea ocazie (dar și cu ”Lilyhammer”, ”Hemlock Grove” etc.) nu s-a impus. Ideea că oamenii preferă să vadă un serial întreg într-un week-end este contestată în aceste săptămâni de ”True Detective”, senzaționalul serial HBO, al cărui fiecare episod este destul de solicitant pentru audiență, aceasta însă întorcându-se fidelă în fiecare duminică seară (sau luni, în cazul românilor). De asemenea, folosirea internetului ca unic mijloc de distribuție încă nu este fezabilă, fapt dovedit tocmai de ”House of Cards”, al cărui prim sezon a fost, totuși, lansat pe DVD și Blu-Ray în State. Iar, între timp, show-uri distribuite pe internet de mai mică notorietate și cu mai puține pretenții, nu ezită să se îndrepte înspre televiziune când le este oferită ocazia (ultimul exemplu: ”Broad City”, produs de Amy Poehler). Sigur, piața media este încă în curs de rearanjare. Sincer, mie îmi pasă mult prea puțin despre lumea televiziunii, dar sunt atent la ce se întâmplă, pentru că aceste lucruri pot afecta modul în care sunt făcute și distribuite filmele „de cinema”. Atâta timp cât accesul va fi cât mai larg, informațiile cât mai la îndemână și barierele arbitrare ale frontierelor naționale vor cădea, eu mă mențin optimist. Revenind ”House of Cards”, acest al doilea sezon m-a făcut să vreau să îl văd pe al treilea mai mult decât primul m-a făcut să vreau să îl văd pe cel de-al doilea. Așa că ne dăm întâlnire din nou peste un an, interval în care promit să încerc să văd integral cele trei sezoane ale mini-seriei britanice „originale”.

Rating (pentru sezonul al doilea): 3/5 (deși aproape că aș urca cu o jumătate de punct)

Motto de final:

Cry "Havoc!" said he who fought chaos with chaos and let slip the dogs of war
Kevin Spacey parafrazând din ”Iulius Caesar”

The Congress (Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

The Congress

(Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

Regia: Ari Folman

Cu: Robin Wright, Harvey Keitel, Danny Huston, Kodi Smit-McPhee, John Hamm, Paul Giamatti

Rating: 4.5/5

”The Congress” este un film pe care îmi este ușor să îl ador. Este compus din atâtea elemente care mă atrag încât nu cred că voi reuși să le enumăr pe toate în acest scurt post. Dar fiindcă trebuie să încep de undeva, cel mai potrivit este să încep cu regizorul - israelianul Ari Folman, realizatorul unuia dintre filmele mele preferate ale noului mileniu, documentarul animat ”Waltz with Bashir”. Apoi, ar fi distribuția, care include doi actori excelenți pe care îi vedem mult prea rar în ultima vreme (cel puțin pe marele ecran), Robin Wright și Harvey Keitel, dar și pe Paul Giamatti, pe care l-am văzut în trei filme doar de când a început 2014 (cel de față, 12 Years a Slave și Saving Mr. Banks). Dar cu siguranță cel mai apetisant aspect al filmului este melanjul de genuri, stiluri și teme abordate, respectând în același timp tradiția science-fiction, cea a animației de autor, dar și croindu-și o cale proprie, pe care nu a mai umblat nimeni până acum.

Prima parte a filmului, live action, este un lung prolog (vreo 40 de minute, cred) care se petrece în viitorul nu foarte îndepărtat. Filmul se deschide cu un prim-plan devastator, în care actrița Robin Wright (jucându-se pe ea însăși) primește de la impresarul său (Keitel) vestea că urmează să i se facă ultima ofertă pe care o va primi ca actriță. Este vorba despre digitalizarea ei - Robin va fi scanată din cap până în picioare, toate emoțiile i se vor înregistra într-un computer, care va asambla apoi o Robin Wright virtuală pe care studiourile o vor putea folosi pentru orice proiect își doresc, ocolind astfel capriciile „originalului”. Motivele pentru care ea acceptă acest lucru sunt multiple, dar factorul hotărâtor este că vrea să își dedice timpul fiului său, Aaron, care își pierde treptat văzul și auzul. A doua parte a filmului, mai amplă, bazată pe o nuvelă de Stanislaw Lem, este animată și reprezintă o superbă narațiune SF, mult prea complexă pentru a putea fi povestită. Cu această ocazia, Folman dă testul talentului și imaginației, pe care îl trece cu brio.

O mare parte din ceea ce se întâmplă în ”The Congress” vorbește de viitorul cinematografiei (și, în sens mai larg, despre viitorul artei și al experiențelor senzoriale). Această temă este enunțată încă din primele scene, în care doctorul lui Aaron face o analogie între modul în care acesta vede lumea cu modul în care, în viitor, oamenii vor fi capabili să-și construiască propriile „filme”. În a doua parte a filmului, această ideea își găsește o reprezentare de-a dreptul grotească - nu doar că toți marii actori ai prezentului au fost digitalizați, dar cu ajutorul unor chimicale, oamenii își alterează percepțiile și ajung să trăiască într-o lume fantastică, în care pot fi tot ce își doresc, luând parte la ceea ce este denumit, spot-on!, „petrecerea chimică”. Pe parcurs, sunt posibile o grămadă de asocieri cinematografice. Dincolo de evidentele trimiteri la Kubrick (până și din Barry Lyndon este împrumutat un trio de Schubert) și alte filme din canonul SF (Solaris, Blade Runner etc.), trebuie menționate două filme ceva mai recente, ”S1m0ne” (regia Andrew Niccol), în care regizorul Al Pacino regiza o actriță virtuală și ”Antiviral”, debutul lui Brandon Cronenberg, care examinează posibilul viitor sumbru al obsesiei pe care o avem cu viața privată a celebrităților. 

În tot acest vârtej al imaginilor, în timp ce încercăm să descifrăm ce se întâmplă și ce înseamnă tot ceea ce vedem, este uimitor cum Robin Wright (animată sau nu) reușește să ne atragă privirile. De la primul cadru, până la ultima secvență, în care aceasta retrăiește viața prin ochii fiului său, ceea ce se menține constant în această fantezie perversă este fascinația pe care ne-o provoacă acest personaj și dragostea pe care i-o poartă fiului său. Atât rolul, cât și interpretarea lui Wright confundă realitatea cu ficțiunea. Și nu se poate nega faptul că ea se expune în momentele în care vorbește despre o carieră ratată, despre o viață de familie tulburată și despre perspective neclare ale viitorului. Secvența scanării, superbă din toate punctele de vedere, este devastatoare pentru că pare reală. Chiar dacă Robin Wright nu este deloc atât de has been - tocmai a câștigat un Glob de Aur pentru ”House of Cards”, serial distribuit pe Internet (anticipând astfel și alte schimbări în obiceiurile publicului de cinema), în care îi dă replica lui Kevin Spacey. Mi-ar plăcea să o văd primind ceva statuete și pentru ”The Congress”, dar acest lucru nu o să se întâmple...

House of Cards

Mă întreabă lumea din când în când de ce nu scriu și despre seriale, doar despre filme. Răspunsul meu, pe scurt, este că televiziunea mă plictisește și orice durează mai mult de trei sezoane devine repetitiv și se confundă cu celelalte seriale la fel de longevive. Anumiți comentatori americani au formulat ideea că serialele TV depășesc producțiile pentru marile ecrane din toate punctele de vedere (dar de fapt se referă la acting și writing). Am să cred această idee în momentul în care apare un serial TV care să aibă inventivitatea și forța emoțională a unui ”Beasts of the Southern Wild”. Ceea ce nu înseamnă că am ignorat complet mediul long-form, atunci când merită (vezi unul dintre primele articole pe care le-am scris, despre ”Decalogul” lui Kieslowski). Iar conceptul celor de la Netflix, de a lansa un serial exclusiv pe internet, 13 episoade dintr-o bucată, mi se pare foarte interesant. Indiferent ce voi spune în continuare despre el, ”House of Cards” a reprezentat o schimbare de paradigmă, un rar moment în care producătorii de la Hollywood au înțeles cum trebuie să schimbe „modul de administrare” a unuia dintre cele mai consumate produse de pe piață.

”House of Cards” ne transportă în interiorul mașinațiilor de culise din Congresul american, unde un ambițios și charismatic congressman democrat încearcă să-și croiască drumul către Casa Albă, fără să se dea la o parte de la nimic. El este Francis Underwood, din care Kevin Spacey face - tot timpul cu un rânjet complice către camera de filmat - un Macbeth modern, în pielea căruia se simte cum nu s-a simțit în niciun rol în ultima decadă. Francis este secondat de soția sa, Claire (Robin Wright), care are o traiectorie mai puțin „strălucită”: începe ca o adevărată Lady Macbeth, uneltind cot la cot cu soțul său, iar apoi devine, de la un episod la altul, din ce în ce mai mult o soție nevrotică, a cărei implicare în acte de caritate este explicată de faptul că nu are copii proprii. Alte două arcuri narative sunt ceva mai interesante: cel al lui Peter Russo (Corey Stoll), un deputat alcoolic pe care Underwood îl folosește cum vrea el și cel al lui Zoe Barnes (Kate Mara), o jurnalistă/blogheriță care știe să dea din coate și intră într-o relație periculoasă cu personajul nostru principal.

Frank Underwood e un personaj foarte bine interpretat, dar din punctul de vedere în care scenariul îl caracterizează, este mai degrabă o schiță. Planurile sale machiavelice implică minciuni, manipulare, mită și constrângere, ascunse după o fațadă de înaltă moralitate. Nu există nimic nou din acest punct de vedere, iar lui Spacey cu siguranță îi place să interpreteze personajul din perspectiva shakespeare-iană. Problema este că nu am crezut nicio clipă că lucrurile decurg așa în realitate, oricât de absurd ar funcționa congresul American, populat de lobbyiști. O greșeală a scenariștilor, care cred că provine de fapt dintr-o problemă de optică, este că plasează întreaga acțiune în interiorul Partidului Democrat, care deține puterea executivă și majoritatea legislativă. Poate că Republicanii ar fi fost niște villains mult prea la îndemână pentru liberalii care au născocit scenariul, însă absența lor privează ”House of Cards” de un conflict adevărat, de o perspectivă cu adevărat complexă asupra politicii americane și minimalizează importanța planurilor tuturor celor implicați. În loc să fie o luptă pentru cea mai importantă funcție a lumii, odiseea lui Francis Underwood pare mai degrabă o mică parte dintr-o gâlceavă internă à la „O scrisoare pierdută”, numai că fără ironia necesară.

O parte din succesul filmului se datorează numelui lui David Fincher. Toate trailerele prezentau ”House of Cards” drept o colaborare între Fincher, Spacey și Netflix. În realitate, Fincher (deși este producător and everything), nu regizează decât primele două episoade. Acestea sunt, evident, și cele mai bune din întreg sezonul, nu doar pentru că sunt cel mai bine regizate, dar și pentru că nu apucă să se instaleze fatigue-ul cauzat de lungirea firelor narative pe câte trei-patru episoade. Alte două episoade, mai din mijloc, sunt regizate de Joel Schumacher, un alt regizor destul de cunoscut, dar al cărui nume nu este folosit în campania de promovare, probabil fiindcă nu are atâția fanboys pe care să îi electrizeze (plus că toate filmele lui sunt proaste). Oricum, stați liniștiți, nu v-ați putea da seama cine ce episod regizează - formatul uniformizează aspectul, ceea ce este în același timp un lucru bun și o dovadă că series este un mediu propice pentru scenariști și pentru actori, dar mai puțin pentru regizori.

Văzând ”House of Cards” în interval de aproximativ de o săptămână, nu am fost deloc impresionat. Până la urmă, a căzut în toate capcanele televizualului: platitudine vizuală, linii narative interminabile care se întind pe mai multe episoade și adeseori nu fac decât să se deschidă în mai multe fire narative la fel de puțin interesante, din ce în ce mai multe (și mai enervante) adresări către cameră, în care Spacey ne explică ca pentru proști ceea ce se întâmplă etc. Ideile vizuale reușite sunt rare, dar asta nu înseamnă că nu există. Una care mi-a rămas în minte este păianjenul care se furișează afară din paharul în care a fost prins, în timp ce pe fundal congressman-ul Underwood îi face sex oral domnișoarei Barnes. Dar aceste momente sunt mult prea rare în cele 11 ore ale serialului. Urmărind mai multe episoade în aceeași zi, ți se induce o stare de plictiseală resemnată. Momentelor care ar trebui să te impresioneze (precum momentul în care Francis îl omoară pe Peter Russo), le lipsește punch-ul emoțional și este surprinzător de greu să se atașezi de personaje, chiar dacă petreci atâta amar de vreme în compania lor. Iar, până la urmă, la sfârșit nu există o concluzie, ci un final deschis, care anticipează următorul sezon (cine știe când va veni și acela), la începutul căruia, fără îndoială, vom descoperi că toate personajele trebuie să o ia de la capăt pentru a-și atinge scopurile. Nimeni nu progresează, nimic nu se schimbă cu adevărat

Rating (pentru întregul sezon): 3/5

The Girl with the Dragon Tattoo (SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)

The Girl with the Dragon Tattoo

(SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)

Regia: David Fincher

Cu: Rooney Mara, Daniel Craig, Christopher Plummer, Stellan Skarsgård, Robin Wright

Rating: 3.5/5

Înainte de a începe, vreau să clarific două lucruri. În primul rând, filmul nu este un remake, ci a doua adaptare a romanului lui Stieg Larsson. Înțeleg aversiunea față de remake-urile americane care apar imediat după un film străin, dar ”The Girl with the Dragon Tattoo”, din varii motive, nu merită această aversiune. Nu există niciun moment în care acest film să arate ca cel care l-a precedat. În al doilea rând, David Fincher este unul dintre cei mai buni regizori contemporani, dar asta nu înseamnă că nu dezamăgește uneori. ”The Game”, ”The Curious Case of Benjamin Button” sau chiar, după părerea mea, ”Zodiac”, deși le consider filme bune, par să fie eforturi uriașe din partea realizatorului, iar rezultatele „slăbuțe”. 

Sunt convins că filmul de față este cel mai bun rezultat pe care îl poți obține și să fii și fidel sursei. Comparat cu filmul lui Niels Arden Oplev, care are estetica unui film de televiziune, filmul lui Fincher este un noir pervers, pulpy, gritty și unul dintre cele mai remarcabile exemple de imagine digitală ale anului. Fincher reînnoiește colaborarea cu operatorul Jeff Cronenweth, iar Trent Raznor și Atticus Rose revin și ei pentru a semna excelent coloană sonoră, un asediu electronic minimalist care infiltrează fiecare scenă. Acestea fiind zise, filmul are totuși peste două ore jumate și nu are niciun motiv să fie atât de lung. Am apreciat faptul că pentru Fincher cazul la care lucrează Blomkvist nu este la fel de important ca personajele sale, dar faptul că ”The Girl with the Dragon Tattoo” se prelungește cu o jumătate de oră nu este necesar. Continuarea este anunțată, dar eu unul nu îl văd pe Fincher pierzându-și vremea cu o a doua parte.

Și, în final, două cuvinte despre actori. Trebuie din start să spun că nu mi-a plăcut Noomi Rapace în primul film, dar că interpretarea ei s-a îmbunătățit în episoadele următoare. Totuși, prefer imaginea, corpul și figura lui Rapace, în timp ce Mara mi se pare că este ajutată de machiaj. Dar interpretarea sa este una dintre cele mai bune ale anului, ajutată fiind și de Daniel Craig, care acceptă să treacă în planul doi (atât în unele momente ale filmului cât și în materialele de promovare). Christopher Plummer este excepțional în cele câteva scene ale sale și aduce un plus de teatralitate într-un film care mizează pe un realism dur, iar Stellan Skarsgård joacă un rol care nu pare să necesite prezența unui actor (foarte) cunoscut, unless...

Moneyball (SUA, 2011)

Moneyball

(SUA, 2011)

Regia: Bennett Miller

Cu: Brad Pitt, Jonah Hill, Philip Seymour Hoffman, Robin Wright

Rating: 3/5

Nu a fost un an deloc rău pentru Brad Pitt. După excelenta prestație din ”The Tree of Life” (unul dintre cele mai bune roluri ale sale), biletul pentru Oscar pare să îi fi sosit odată cu ”Moneyball”, în care îl interpretează pe Billy Beane, manager al echipei de baseball Oakland Athletics și unul dintre inovatorii jocului. Întregul film gravitează în jurul lui Brad Pitt, care arată ca un Robert Redford „reîncarnat”, întinerit, într-o interpretare reținută, subtilă. Billy Beane-ul din acest film este un personaj trist, care are însă tot timpul un zâmbet de oferit celorlați. Este, în același timp, un loser etern, dar și marele câștigător, cel care - ni se spune în film - a schimbat jocul de baseball. 

Regizat de Bennett Miller (”Capote”), bazat pe un scenariu de Steven Zaillian și Aaron Sorkin și filmat de Wally Pfister, ”Moneyball” nu putea să iasă decât un film bine făcut, solid, calculat. Din păcate, nu este mai mult decât atât. Cu o durată de peste două ore, filmul este monoton, dar reușește cumva să mențină un ritm susținut și astfel nu devine plictisitor. Nu există o gradare prea bună și finalul vine destul de brusc. Înainte de a apărea, filmul începea să fie comparat cu ”The Social Network” (din varii motive). Acum, această comparație pare să aducă un deserviciu ambelor filme. Lui ”Moneyball” îi lipsește un regizor cu personalitate și nu se remarcă decât prin rolul făcut de Brad Pitt. Dar merită menționat și Jonah Hill în rolul „ajutorului” lui Billy Beane, un statistician care folosește matematica pentru a evalua jucătorii de baseball, evitând bias-ul antrenorilor și impresarilor. Pentru Hill, acesta cred că este singurul său rol serios și se descurcă destul de bine.