Savages (SUA, 2012)

Savages

(SUA, 2012)

Regia: Oliver Stone

Cu: Blake Lively, Taylor Kitsch, Aaron Johnson, John Travolta, Benicio del Toro, Salma Hayek, Demián Bichir

Rating: 2/5

E clar că Oliver Stone nu mai are nimic de zis. Nu am fost niciodată un mare fan al său, dar am apreciat eforturile sale de a recrea istoria tulburata a Americii în a doua jumătate a secolului XX, chiar dacă istoria sa era adesea una alternativă. În noul mileniu însă, Stone s-a remarcat printr-o serie de filme mediocre, unele dintre ele adevărate eșecuri, care nu au reușit să fie relevante nici dacă vorbeau despre 9/11, despre cel mai controversat (și pe vremea acea actualul) președinte american sau despre criza financiară, când aceasta era în plină desfășurare. E drept, în acest timp a făcut și câteva documentare, dar acestea ar trebui analizate din altă perspectivă. Revine acum cu ”Savages”, un film despre doi producători de droguri de succes din California, unul fost-soldat (Kitsch), altor enviromentalist (Johnson), iubita pe care o împart (Lively), ofițerul FBI pe care îl șpăguiesc (Travolta) și membrii unui cartel mexican care încearcă să le preia foarte ostil afacerea (Hayek este șefa, iar del Toro și Bichir o secondează). 

Stone pare să fi abandonat ambițiile de a fi relevant politic, dar nu mă așteptam să fi renunțat și la efectele de stil care l-au făcut remarcat, mai ales în anii '90 (flash-urile de lumină și melodiile de pe coloana sonoră sunt foarte toned down față de ce ne-am obișnui). De multe ori pe parcursul filmului am avut impresia că filmul ar putea fi o parodie a filmelor de acest gen (mai ales fiindcă del Toro și Travolta își caricaturizează excesiv personajele), dar narațiunea din off a lui Black Lively și tonul finalului ne asigură că realizatorii vor ca noi să luăm în serios drama personajelor. ”Savages” este un film lung, plictisitor, ușor rasist și misogin pe alocuri, care vrea să epateze prin cele câteva momente de violență excesivă și încearcă să ne câștige simpatia în final, punând pe genericul de final un cover după ”Here Comes the Sun”.

Wall Street: Money Never Sleeps (SUA, 2010)

Wall Street: Money Never Sleeps

(SUA, 2010)

Regia: Oliver Stone

Cu: Michael Douglas, Shia LaBoeuf, Josh Brolin, Carey Mulligan, Susan Sarandon, Frank Langella, Eli Wallach.

Rating: 2.5/5

Continuare a filmului de succes din 1987, filmul îl regăsește pe Gordon Gekko în 2008, după câțiva ani de procese, pârnaie și cu o carte lansată la activ. El îl ia sub aripa sa pe un tânăr broker, care este și logodnicul fiicei sale, cerând în schimb să-i înlesnească reconcilierea cu aceasta din urmă. Evenimentele se petrec în săptămânile de dinaintea debutului crizei actuale și surprind practicile care au condus la acesta. Însă cu toate că se vrea un film al vremii sale, ieșirea lui pe ecrane la doi ani de la evenimentele pe care le oglindește, într-o lume în care reacția mass-media și a blogurilor este aproape imediată, îl face instantaneu depășit. Iar lecțiile de economie (care explică, totuși, destul de pe înțelesul tuturor ce s-a întâmplat), combinată cu acel straniu sentimentalism stângist tipic lui Oliver Stone, fac din ”Wall Street: Banii sunt făcuți să circule” o realizare contradictorie și futilă.

Cariera lui Oliver Stone a intrat în stagnare de ceva vreme. S-au dus vremurile când înlănțuirea frenetică a cadrelor în filmele sale impresiona, slow-motion-urile șocau, iar teoriile conspiraționiste generau discuții. Din toate acestea, în ”Wall Street 2” au mai rămas doar niște efecte de montaj iefine și nelalocul lor (precum bula în care apare o colegă cu care tânărul broker vorbește la telefon), denunțarea unor ”adevăruri” pe care le știe toată lumea și o intensitate nejustificată a fiecărui dialog din acest film.

Dar dacă Oliver Stone nu (mai?) știe să regizeze, măcar a adunat câțiva actori de mare calibru. Nu mă refer aici la Shia LaBoeuf, pe care îl găsesc insipid, ticos și prost distribuit. Dar Michael Douglas e în formă (nu l-am văzut așa de multă vreme), Susan Sarandon (mama lui Shia în film, o asistentă medicală devenită speculatoare imobiliară) și Josh Brolin (personajul negativ, un bancher/broker/whatever care se ocupă de speculații ilegale și răspândire de zvonuri) își salvează extraordinar personajele de la caricatură. Charlie Sheen, protagonist al originalului (un film care a însemnat ceva) își reia rolul într-un cameo, iar Frank Langella are și el un scurt rol la începutul filmului, dar important în schema narativă a filmului. Și, în final, Eli Wallach, în vârstă de aproape 95 de ani, dar aflat încă în vizorul marilor regizori (anul acesta a putut fi văzut în ”The Ghost Writer”, al lui Polanski, iar cu ceva timp în urmă Clint Eastwood l-a folosit în ”Mystic River”), joacă o adevărată fantomă cenușie, aducând un strop de originalitate (și creepiness) filmului.

Dar nici măcar actorii nu pot scăpa ”Wall Street 2” de blestemul vorbăriei excesive, de schematism și de lipsă de viziune. Pentru un film de peste 2 ore, nu se mișcă chiar așa de rău. Dar scârțâie zgomotos pe alocuri. Păcatul cel mai mare al ultimielor filme ale lui Oliver Stone este că lasă impresia falsă că cinematografia nu mai este mediul potrivit pentru a oglindi starea de spirit și frământările politice și sociale ale vremii sale. ”WTC”, ”W” și ”Wall Street” sunt inutile (din acest punct de vedere) și, după părerea mea, siropoase. Îmi rămâne să văd documentarul lui Stone despre liderii politici ai Americii de Sud, pe care realizatorul îi vede drept campioni ai democrației. Să fie chiar așa? Sau să fie doar o altă poveste răsuflată pe care Oliver Stone încearcă să o vândă unui public care este în stare să vadă singur mai departe?