True Grit (SUA, 2010)

True Grit

(SUA, 2010)

Regia: Joel & Ethan Coen

Cu: Jeff Bridges, Hailee Steinfeld, Matt Damon, Josh Brolin, Barry Pepper

Rating: 3.5/5

Nu demult scriam despre prima ecranizare după romanul lui Charles Portis și anume primul ”True Grit”, regizat de Henry Hathaway în 1969, cu John Wayne în rolul „justițiarului” bețivan Rooster Cogburn. În mare, filmul fraților Coen păstrează cadrul de bază al poveștii, deși se pare că este o adaptare mult mai fidelă a romanului. Dacă filmul cu John Wayne arăta ca un western obișnuit, aproape de duzină, care a fost un pic supra-estimat grație nevoii de a-l recompensa pe Wayne cu un Oscar înspre finalul unei extraordinare cariere, filmul fraților Coen arată ca o adaptare literară de prestigiu, care este în același timp o întoarcere în trecut, o poveste despre crimă, pedeapsă și răzbunare și parțial o satiră socială. Și din acest aspect literar al filmului provin, în egală măsură, lucrurile bune și cele mai puțin bune la acest film.

În primul rând, Joel și Ethan se dovedesc niște abili „orchestratori” cinematografici. Luând scenele-cheie din roman (și, eventual din filmul original) și adăugând câteva de la ei (omul cu blana de urs, cadavrul spânzurat pe o cracă foarte înaltă etc.) și le împletesc pe toate acestea într-un mod firesc, natural, reușind câteva tranziții foarte reușite. Sunt ajutați aici și de muzica lui Carter Burwell, dar mai ales de imaginea lui Roger Deakins (colaborator fidel). Chiar dacă aceasta nu este cea mai de seamă operă a acestuia din urmă (deși probabil va primi un Oscar pentru ea), Deakins reușește să dea filmului un aspect pictural, epic, pe alocuri, dar este cu adevărat genial în scenele care se petrec în pădure, pe zăpadă, sau în scenele mai „intime”, în doar două sau trei personaje, noaptea la lumina unui singur foc mic. 

Deși au antecedente de pranksteri și au înclinații către experimentul narativ (vezi mai ales recentele ”No Country for Old Men” și ”A Serious Man”), frații Coen sunt foarte capabili să spună o poveste straightforward, iar ”True Grit” este dovada. Lipsesc aici ambiguitățile, influența divină, dimensiunea mitologică sau elipsele narative. Povestea este ce este, iar frații se mulțumesc să o spună cum cred ei mai bine. Nu există multă ambiție în spatele acestui film, dar probabil că nici nu ar trebui să fie. Și, ca rezultat, chiar și atunci când filmul nu funcționează așa cum ar trebui, el rămâne o ecranizare a unei povești frumoase, bine filmate și avem garanția că va urma, imediat, măcar o scenă bine făcută, surprinzătoare, marca frații Coen. Față de „original”, ei reușesc, totuși, un film mai onest, mai personal, care se preocupă de modul în care relațiile dintre personaje (în special cele trei principale: Rooster, Mattie și LaBoeuf) se schimbă și devin mai puternice de la o scenă la cealaltă.

Însă cel mai mare câștig al noii ecranizări (față de cea veche), este distribuția. Să-i comparăm! În primul rând, Hailee Steinfeld primește un rol mult mai bine scris decât Kim Darby. Ambițioasa și inteligenta fată de 14 ani, care își dorește reglarea conturilor tatălui său (la propriu și la figurat) este un personaj mult mai central și mult mai solid în acest nou film. Iar faptul că Steinfeld are vârsta personajului pe care îl joacă este un mare atu. Jeff Bridges probabil că nu este o legendă a ecranului în măsura în care John Wayne este, dar îndrăznește să meargă mult mai departe cu rolul lui Rooster Cogburn decât The Duke, care nu s-a abătut prea mult de la personajul său clasic. Adevărata îmbunătățire este Matt Damon, în rolul ranger-ului texan LaBoeuf, care este excepțional și este grozav să vedem ce poate face un actor adevărat cu acest rol, în locul unui cântăreț de country. În continuarea distribuție, îi avem pe Josh Brolin, care își construiește foarte distractiv micul, dar importantul său rol și pe Barry Pepper (care joacă un personaj numit Lucky Ned Pepper), care amintește oarecum de interpretul rolului echivalent, un tânăr Robert Duvall.

”True Grit” este un western care își ridică pălăria în fața clasicelor genului. Este ceva mai dur pe alocuri și nu se sfiește de la imagini mai neplăcute, dar, în esență, este făcut „ca la carte”, cu câteva invențiuni marca Coen Bros. Are în plus mult umor și o distribuție de invidiat. A fost supraestimat de unii și poate că 10 nominalizări la Oscar sunt un pic cam mult. Dar e bine că mai apare din când în când un asemenea film. Ne amintește că western-ul este un gen care merită încă explorat. Aș fi vrut numai ca frații Coen să meargă mai departe cu o poveste care le oferă mult spațiu de manevră.

Wall Street: Money Never Sleeps (SUA, 2010)

Wall Street: Money Never Sleeps

(SUA, 2010)

Regia: Oliver Stone

Cu: Michael Douglas, Shia LaBoeuf, Josh Brolin, Carey Mulligan, Susan Sarandon, Frank Langella, Eli Wallach.

Rating: 2.5/5

Continuare a filmului de succes din 1987, filmul îl regăsește pe Gordon Gekko în 2008, după câțiva ani de procese, pârnaie și cu o carte lansată la activ. El îl ia sub aripa sa pe un tânăr broker, care este și logodnicul fiicei sale, cerând în schimb să-i înlesnească reconcilierea cu aceasta din urmă. Evenimentele se petrec în săptămânile de dinaintea debutului crizei actuale și surprind practicile care au condus la acesta. Însă cu toate că se vrea un film al vremii sale, ieșirea lui pe ecrane la doi ani de la evenimentele pe care le oglindește, într-o lume în care reacția mass-media și a blogurilor este aproape imediată, îl face instantaneu depășit. Iar lecțiile de economie (care explică, totuși, destul de pe înțelesul tuturor ce s-a întâmplat), combinată cu acel straniu sentimentalism stângist tipic lui Oliver Stone, fac din ”Wall Street: Banii sunt făcuți să circule” o realizare contradictorie și futilă.

Cariera lui Oliver Stone a intrat în stagnare de ceva vreme. S-au dus vremurile când înlănțuirea frenetică a cadrelor în filmele sale impresiona, slow-motion-urile șocau, iar teoriile conspiraționiste generau discuții. Din toate acestea, în ”Wall Street 2” au mai rămas doar niște efecte de montaj iefine și nelalocul lor (precum bula în care apare o colegă cu care tânărul broker vorbește la telefon), denunțarea unor ”adevăruri” pe care le știe toată lumea și o intensitate nejustificată a fiecărui dialog din acest film.

Dar dacă Oliver Stone nu (mai?) știe să regizeze, măcar a adunat câțiva actori de mare calibru. Nu mă refer aici la Shia LaBoeuf, pe care îl găsesc insipid, ticos și prost distribuit. Dar Michael Douglas e în formă (nu l-am văzut așa de multă vreme), Susan Sarandon (mama lui Shia în film, o asistentă medicală devenită speculatoare imobiliară) și Josh Brolin (personajul negativ, un bancher/broker/whatever care se ocupă de speculații ilegale și răspândire de zvonuri) își salvează extraordinar personajele de la caricatură. Charlie Sheen, protagonist al originalului (un film care a însemnat ceva) își reia rolul într-un cameo, iar Frank Langella are și el un scurt rol la începutul filmului, dar important în schema narativă a filmului. Și, în final, Eli Wallach, în vârstă de aproape 95 de ani, dar aflat încă în vizorul marilor regizori (anul acesta a putut fi văzut în ”The Ghost Writer”, al lui Polanski, iar cu ceva timp în urmă Clint Eastwood l-a folosit în ”Mystic River”), joacă o adevărată fantomă cenușie, aducând un strop de originalitate (și creepiness) filmului.

Dar nici măcar actorii nu pot scăpa ”Wall Street 2” de blestemul vorbăriei excesive, de schematism și de lipsă de viziune. Pentru un film de peste 2 ore, nu se mișcă chiar așa de rău. Dar scârțâie zgomotos pe alocuri. Păcatul cel mai mare al ultimielor filme ale lui Oliver Stone este că lasă impresia falsă că cinematografia nu mai este mediul potrivit pentru a oglindi starea de spirit și frământările politice și sociale ale vremii sale. ”WTC”, ”W” și ”Wall Street” sunt inutile (din acest punct de vedere) și, după părerea mea, siropoase. Îmi rămâne să văd documentarul lui Stone despre liderii politici ai Americii de Sud, pe care realizatorul îi vede drept campioni ai democrației. Să fie chiar așa? Sau să fie doar o altă poveste răsuflată pe care Oliver Stone încearcă să o vândă unui public care este în stare să vadă singur mai departe?