Nymphomaniac: Volume II (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume II

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård, Stacy Martin, Shia LaBoeuf, Jamie Bell, Mia Goth, Udo Kier, Willem Dafoe

Îmi face mai puțină plăcere să scriu despre ”Nymphomaniac: Volumul II” decât despre prima parte. Dacă aceea era o fantezie, dar cu un narativ destul de clar, volumul al II-lea este mult mai apăsător, atmosfera este mult mai întunecată, aventurile personajului principal sunt mult mai puțin amuzante sau incitante. Primul capitol (al cincilea în cronologia celor două volume alăturate), cel în care apare Jamie Bell în chip de torționar erotic, pare prea lung, iar unele dintre secvențele din bucățile ulterioare par tăiate prea agresiv la montaj. De asemenea, personajul lui Stellan Skarsgård suferă câteva schimbări. În primul rând, chiar dacă scenele de dialog dintre el și Gainsbourg sunt încă foarte bune (iar spectatorul oscilează de la o scenă la alta între căruia dintre ei să îi dea dreptate), ele sunt din ce în ce mai rare și din ce în ce mai puțin digresioniste (adică Bach primește un episod întreg și Beethoven nimic?). Iar Seligman însuși devine progresiv mai antipativ, până când ajunge să se reveleze ca fiind adevăratul villain al poveștii. ”Volumul II” nu mai este o joacă. Lumea îi întoarce fața lui Joe, supunând-o la o întreagă serie de decepții și umilințe, iar Joe însuși întoarce fața lumii. Lars von Trier revine în zona lui „de confort”, undeva între Tarkovski (hai să numărăm referințele, de la Andrei Rubliov la Oglinda) și romantismul german (vezi secvența cea mai reușită, cea a copacului din vârful muntelui, desprins parcă dintr-o pictură a secolului al XIX-lea). 

Se pune problema dacă, puse cap la cap, cele două părți ar forma un tot unitar și dacă această grandioasă epopee a unei nimfomane trebuie judecat ca un singur film sau nu. Evident, nu se poate vorbi despre volumul II fără să vorbești despre primul. O întrebare mai pertinentă (și mai dificilă) este dacă putem să vorbim despre ”Nymphomaniac”, întreg sau pe părți, fără să încercăm să înțelegem ce loc ocupă acest film în filmografia lui von Trier. Uneori mai în glumă, alteori mai serios, von Trier face auto-trimiteri la majoritatea filmelor sale, cel puțin de la „Breaking the Waves” încoace. De exemplu, Jerome îi cere lui Joe să se culce (și) cu alți bărbați, aceeași cerere pe care Stellan Skarsgård i-o adresează lui Emily Watson. Doctrina rigidă a nimfomanelor din prima parte pare să reflecte principiile Dogma '95. Scenele de sex hardcore din „Idioții”, atât de scandaloase la acea vreme, au devenit parcă o apariție banală la von Trier. Și, bineînțeles, există reluarea (ironica?) a secvenței de deschidere din ”Antichrist”, cu aceeași coloană sonoră. Impresia pe care o lasă este că ar încerca, dintr-o lovitură, să facă tabula rasa cu aproape două decenii de filme. 

Dar se întâmplă și altceva aici. ”Nymphomaniac” nu este numai un joc de-a ghicitul și număratul auto-referințelor. Von Trier vorbește și despre modul în care filmele sale au fost percepute și despre toate controversele pe care acestea le-au general. ”Nymphomaniac” este primul său film după auto-cenzura pe care și-a impus-o, în urma declarațiilor... nefericite pe care le-a făcut la Cannes. Și e evident că von Trier are, totuși, ceva de spus în public. Discuțiile dintre Joe și Seligman sunt adevărate „declarații de presă” - despre rasism (discuția despre „negrotei” pare să apere criticile aduse lui Manderlay), misoginism (ca răspuns la acuzațiile primite de ”Antichrist”) și, evident, antisemitism vs. antisionism, exact ceea ce l-a băgat în încurcătură in the first place. E clar că ”Nymphomaniac” nu este un film despre o nimfomană, despre aventurile ei sexuale, despre modul în care societatea o percepe etc. etc. etc. Cu atât mai puțin nu este un film despre dragoste sau despre depresie. În schimb, Lars von Trier își scindează personalitatea între Joe și Seligman și, pe parcursul a peste 4 ore (în versiunea pe care am văzut-o noi) poartă o conversație cu sine însuși. Și trebuie să recunosc că, oricât de schizofrenic sună, von Trier pare extrem de lucid în privința sa. Își cunoaște punctele forte, știe când a greșit și recunoaște că există momente în care, ca om sau ca regizor, pur și simplu nu se poate abține. Cu ”Nymphomaniac” își declară dreptul de a face ce fel de filme vrea, iar efectul asupra spectatorului (1/2 repulsie, 1/2 fascinație) este probabil cel pe care și-l dorește de fiecare dată.

Rating (pentru ambele volume, luate la un loc): 4.5/5

Nymphomaniac: Volume I (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume I

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia și Scenariul: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stacy Martin, Stellan Skarsgård, Shia LaBoeuf, Christian Slater, Uma Thurman

Rating: pending...

Cred că nu mă înșel dacă afirm că pentru generația de cinefili căreia îi aparțin (și probabil și pentru alte două generații, înainte și după aceasta), Lars von Trier este ceea ce Fellini, Bergman sau Antonioni erau pentru părinții noștri. Și anume unul dintre cei mai lăudați regizori europeni, membru al unui exclusivist arthouse powerhouse, controversat, dar a cărui integritate (artistică, cel puțin) nu poate fi pusă la îndoială și a cărui fiecare nou film este așteptat cu sufletul la gură, atât de fani, cât și de detractori. Mai mult, este unul dintre puținii autori de filme de artă ale cărui pelicule au fost distribuite în mod regulat pe ecranele din România (cel puțin în ultimii 15 ani or so). Campania de promovare a lui ”Nymphomaniac” a fost, cred, fără precedent. Clipuri teaser lansate la intervale regulate, postere minimaliste (cele două paranteze foarte sugestive sunt o capodoperă în sine) și un trailer „târziu”, cu Rammstein pe fundal. Filmul ajunge la noi (la fel ca în majoritatea țărilor), nu în varianta „integrală” de 5 ore, ci în două părți a câte aproximativ 2 ore, într-o variantă ușor prescurtată, dar și cenzurată. 

Îmi vor păstra verdictul final după ce voi vedea și a doua parte (care are premiera stabilită pe 7 februarie) și probabil voi mai avea ceva de spus și după eventuala vizionare a unui director's cut. Dar câteva aprecieri trebuie consemnate. În primul rând, nu pot să nu observ că fantoma lui Kubrick bântuie din când în când acest film (de ex: von Trier începe à la ”2001”, cu ecranul negru, iar valsul lui Shostakovich din ”Eyes Wide Shut” se aude de mai multe ori pe parcurs). În al doilea rând, după două filme destul de depresive, deprimante, pesimiste și împovărate precum Antichrist și Melancholia și cunoscându-i antecedentele din perioada Dogma (mai ales Idioții și Breaking the Waves), nu mă așteptam ca von Trier să ne ofere un film amuzant, cald, ocazional trist și (cel puțin până la proba contrarie care ar putea veni în partea a doua) onest. Vizual, este jucăuș și provocator, iar - la o săptămână după ”The Wolf of Wall Street” - mă bucur să văd că cei mai inspirați regizori ai momentului nu se mai simt limitați de un aspect ratio sau de vreun stil de montaj și își lasă imaginația să zburde pe ecran.

În esență, filmul este o serie de confesiuni pe care Joe (Charlotte Gainsbourg) le face lui Seligman (Stellan Skarsgård), după ce acesta o găsește bătută pe o alee lăturalnică. Cele cinci capitole, cinci povești morale, sunt destul de distincte stilistic și tonal (de la euforia capitolului I, în care Joe își deapănă primele aventuri sexuale, până la spitalul Berman-esque al episodului intitulat ”Delirium”). Însă discrepanța dintre ele este atenuată de secvențele în care Gainsbourg și Skarsgård discută. Aceste lungi scene dialogate, back-and-forth, sunt superb negociate de către von Trier, care reușește să nu le facă să pară plictisitoare, fie și când le filmează ca un simplu champ-contrechamp. Asocierile pe care personajul lui Skarsgård le găsește, comparând poveștile lui Joe cu arta pescuitului sau cu structura muzicii lui Bach sunt adevăratul deliciu al acestui film. Cei doi interpreți simulează o relația pacient - terapeut, iar dialogurile sunt un joc prin care aceștia se provoacă și de dezvăluie unul celuilalt.

Acest prim volum este un film frumos, iar mie cel puțin mi-a plăcut foarte mult. Sper că partea a doua să răspundă la unele întrebări care mi-au rămas (de exemplu: de ce are Seligman, evreul anti-sionist și nepracticant, o icoană creștină în casă?) și să fie la fel de proaspătă și inventivă.

Wall Street: Money Never Sleeps (SUA, 2010)

Wall Street: Money Never Sleeps

(SUA, 2010)

Regia: Oliver Stone

Cu: Michael Douglas, Shia LaBoeuf, Josh Brolin, Carey Mulligan, Susan Sarandon, Frank Langella, Eli Wallach.

Rating: 2.5/5

Continuare a filmului de succes din 1987, filmul îl regăsește pe Gordon Gekko în 2008, după câțiva ani de procese, pârnaie și cu o carte lansată la activ. El îl ia sub aripa sa pe un tânăr broker, care este și logodnicul fiicei sale, cerând în schimb să-i înlesnească reconcilierea cu aceasta din urmă. Evenimentele se petrec în săptămânile de dinaintea debutului crizei actuale și surprind practicile care au condus la acesta. Însă cu toate că se vrea un film al vremii sale, ieșirea lui pe ecrane la doi ani de la evenimentele pe care le oglindește, într-o lume în care reacția mass-media și a blogurilor este aproape imediată, îl face instantaneu depășit. Iar lecțiile de economie (care explică, totuși, destul de pe înțelesul tuturor ce s-a întâmplat), combinată cu acel straniu sentimentalism stângist tipic lui Oliver Stone, fac din ”Wall Street: Banii sunt făcuți să circule” o realizare contradictorie și futilă.

Cariera lui Oliver Stone a intrat în stagnare de ceva vreme. S-au dus vremurile când înlănțuirea frenetică a cadrelor în filmele sale impresiona, slow-motion-urile șocau, iar teoriile conspiraționiste generau discuții. Din toate acestea, în ”Wall Street 2” au mai rămas doar niște efecte de montaj iefine și nelalocul lor (precum bula în care apare o colegă cu care tânărul broker vorbește la telefon), denunțarea unor ”adevăruri” pe care le știe toată lumea și o intensitate nejustificată a fiecărui dialog din acest film.

Dar dacă Oliver Stone nu (mai?) știe să regizeze, măcar a adunat câțiva actori de mare calibru. Nu mă refer aici la Shia LaBoeuf, pe care îl găsesc insipid, ticos și prost distribuit. Dar Michael Douglas e în formă (nu l-am văzut așa de multă vreme), Susan Sarandon (mama lui Shia în film, o asistentă medicală devenită speculatoare imobiliară) și Josh Brolin (personajul negativ, un bancher/broker/whatever care se ocupă de speculații ilegale și răspândire de zvonuri) își salvează extraordinar personajele de la caricatură. Charlie Sheen, protagonist al originalului (un film care a însemnat ceva) își reia rolul într-un cameo, iar Frank Langella are și el un scurt rol la începutul filmului, dar important în schema narativă a filmului. Și, în final, Eli Wallach, în vârstă de aproape 95 de ani, dar aflat încă în vizorul marilor regizori (anul acesta a putut fi văzut în ”The Ghost Writer”, al lui Polanski, iar cu ceva timp în urmă Clint Eastwood l-a folosit în ”Mystic River”), joacă o adevărată fantomă cenușie, aducând un strop de originalitate (și creepiness) filmului.

Dar nici măcar actorii nu pot scăpa ”Wall Street 2” de blestemul vorbăriei excesive, de schematism și de lipsă de viziune. Pentru un film de peste 2 ore, nu se mișcă chiar așa de rău. Dar scârțâie zgomotos pe alocuri. Păcatul cel mai mare al ultimielor filme ale lui Oliver Stone este că lasă impresia falsă că cinematografia nu mai este mediul potrivit pentru a oglindi starea de spirit și frământările politice și sociale ale vremii sale. ”WTC”, ”W” și ”Wall Street” sunt inutile (din acest punct de vedere) și, după părerea mea, siropoase. Îmi rămâne să văd documentarul lui Stone despre liderii politici ai Americii de Sud, pe care realizatorul îi vede drept campioni ai democrației. Să fie chiar așa? Sau să fie doar o altă poveste răsuflată pe care Oliver Stone încearcă să o vândă unui public care este în stare să vadă singur mai departe?