Începem TIFF-ul de anul acesta cu pași mici, dar viguroși. Primul film pe care l-am văzut a fost Tant qu’on a la santé (1966).
Pierre Etaix este ultimul (sau, mă rog, cel mai recent) cineast francez căruia compatrioții săi s-au hotărât să îi restaureze filmele. Astfel, după ce la Comedy Cluj 2009 am văzut filmele lui Jacques Tati proaspăt revitalizate, a venit și rândul lui Etaix, a cărui operă a intrat mult mai serios în obscuritate în ultimii ani (pe nedrept), așa că aceasta refamiliarizare este numai bine venită. Filmele sale se revendică de la Keaton, Chaplin și Tati, au foarte puține cuvinte, în schimb se bazează pe gag-uri vizuale și un „peisaj” sonor foarte bogat.
„Tant qu’on a la santé” este compus din 4 viniete (5 dacă includem și scurtmetrajul „En pleine forme” care îl precede), fiecare dintre acestea urmând un narativ destul de slab pentru a executa o serie de gag-uri. Acestea fiind spuse, poantele sunt deosebit de eficiente și am râs mult mai mult decât aș fi crezut că o voi face. Primele două părți („Insomnie” și „Le cinematographe”) examinează relația omului de rând cu cinema-ul. În prima, personajul lui Etaix citește o poveste de groază, pe care și-o imaginează precum un horror expresionist mut. În a doua, tot Etaix încearcă să urmărească un western într-un cinematograf mult prea populat. Până să își găsească un loc în care să nu fie deranjat, filmul se termină, iar singura experiență care îi mai rămâne este cea a publicității, fiind transportat fără niciun motiv aparent în casa unei familii care trăiește ca într-o succesiune de reclame.
A treia parte – care dă și titlul întregului film – descrie un haos urban în care șoferii blocați în trafic își zâmbesc fals unul altuia, mulțimi de oameni care se deplasează iau după ei tot ce se poate, iar un doctor nevrotic le prescrie tuturor pacienților săi du repos și tone de medicamente inutile (care oricum ajung să fie „consumate” de cine nu trebuie). Iar ultima parte este ceva mai liniștită, doar în patru personaje: un vânător (Etaix), un cuplu ieșit la picnic și un țăran se tot împiedică unul pe celălalt să se bucure de o frumoasă după-amiaza la țară.
„Tant qu’on a la santé” împrumută teme și chiar gag-uri de la filme mute clasice („Modern Times”, de exemplu), precum și din alte părți (expresionism german, filmele lui Jean Renoir etc.) dar este un film al vremii sale, modern și percutant. Merită încercate și celelalte filme ale lui Etaix, în special „Yo Yo” și „Le soupirant”, bijuterii pierdute ale comediilor franceze.
-----------------------------------------------
Am terminat ziua întâi cu Año bisiesto (Michael Rowe, 2010), un film care pătrunde în intimitatea locuinței unei tinere femei nu chiar atrăgătoare, care se complace într-i serie de aventuri de o noapte, culminând cu înfiriparea unei relații în care ea este partenerul pasiv, submissive, totul cu un scop, bineînțeles. La standardele TIFF, cele mai greu de urmărit secvențe ale filmului sunt destul de blânde, deși nu este un film pentru persoane neavizate. Până la urmă, nu este un film foarte bun, dar oferă o experiență destul de viscerală.
-----------------------------------------------
La vida de loc peces (Matias Bize, 2010) – Reîntors în țara natală după o lungă absență, Andres participă la aniversarea unui (fost) bun prieten. Își dorește să plece cât mai repede, dar fantomele trecutului îl rețin. Filmul are numai 83 de minute, dar chiar și așa pare groaznic de lungit. Adevărul este că nu este nimic în acest film care să justifice un lung-metraj. Toate dramele personajului nu sunt deloc „emoționante”, așa cum ar fi vrut regizorul, care în schimb ne oferă o serie de dialoguri (și monologuri!) care nu duc nicăieri. Imaginile sunt compuse aproape în exclusivitate de close-up-uri filmate în stil shaky-cam, iar acolo unde sunt necesare tranziții între scene ni se oferă un pic de muzică New Age și imagini cu personajele traversând coridoarele mult prea numeroase ale casei în care se petrece întreaga acțiune.
Le quattro volte (Michelangelo Frammartino, 2010) – dacă te cheamă Michelangelo și ești regizor de film (sau artist în general), ar fi bine să fii bun! Din fericire, Frammartino dovedește cu acest al doilea său film că are într-adevăr talent, chiar dacă „Le quattro volte” este acel gen de film în care „nu se întâmplă nimic”, iar în plus mai este și mut. Filmul urmărește eliptic, viața unui păstor bătrân, care are grijă de caprele sale și duce lapte la diferiți co-locuitori ai satului său. Odată de bătrânul iese din peisaj, filmul se concentrează asupra caprelor sale (una dintre el dă naștere unui ied adorabil), iar apoi asupra unui molid uriaș care este tăiat pentru o petrecere rurală, apoi transformat în cărbune. Filmul lui Frammartino este o sărbătoare a naturii și a miticului ciclu al vieții. Dar este și impecabil din punct de vedere vizual și susținut de un bogat fond sonor – fără muzică, doar lătratul câinilor, tropăitul caprelor, zgomotul făcut de vânt printre crengile copacilor etc. S-ar putea ca „Le quattro volte” să fie unul dintre highlights-urile acestei ediții TIFF.
Singularidades de uma Rapariga Loura (Manoel de Oliveira, 2010) – vroiam să scriu că e ultima găselniță a regizorului în vârstă de 102 ani, dar mi-am dat seama că de când „Excentricitățile unei blonde” (traducere aproximativ reușită) a ieșit pe ecrane, Oliveira a mai făcut deja un film. „Singularidades…” este o distracție de o oră, în stilul care l-a consacrat pe Oliveira, după care nu mă dau în vânt, dar imaginile sale sunt frumoase, iar absurditatea situațiilor și dialogurilor este seducătoare. Filmul are câteva referințe literare care sunt obscure pentru mine, dar nu cred că sunt neapărat esențiale pentru ca filmul să fie savurat la justa sa valoare.
Posts
