Giliap (Suedia, 1975) + Roy Andersson

Giliap

(Suedia, 1975)

Regia: Roy Andersson

Cu: Thommy Berggren, Mona Seilitz, Willie Andréason

Rating: 4/5

Me & Roy

Primul contact pe care l-am avut cu opera lui Roy Andersson a fost la TIFF, acum câțiva ani buni, când Andersson a fost omagiat în cadrul secțiunii 3X3. Prima proiecție a fost o colecție de reclame pentru televiziune pe care regizorul suedez le-a făcut în anii '80 și '90, alături de cele două scurtmetraje senzaționale ale sale, ”Någonting har hänt” (”Something Happened”) și ”Härlig är jorden” (”World of Glory”). Acestea - inclusiv reclamele - erau distante, pesimiste, chiar grotești, apocaliptice și ușor politice. Dar aveau umor negru și mizau pe inteligența spectatorului. Se contura și un stil vizual unic, care miza pe planul secvență, deep focus și  mișcări de aparat cât mai puține. Apoi, a urmat ”Sånger från andra våningen” (”Songs from the Second Floor”), lungmetrajul lui Andersson din 2000, care rămâne probabil cel mai bun film contemporan pe care l-am văzut într-o sală de cinema și care a ajuns pe locul 2 în topul meu pe anii 2000-2010 - o capodoperă absolută. 

În anii care au urmat am căutat și găsit ”En kärlekshistoria” (”A Swedish Love Story”), primul lungmetraj, din 1970 și ”Du levande” (”You, the Living”), ultimul, din 2007 (altă capodoperă, care apoi urma să câștige prima ediție a ComedyCluj în 2009). ”A Swedish Love Story” este un film de tinerețe, foarte bun, care opune entuziasmul, pofta de viață și naivitatea unui cuplu adolescentin tensiunilor de clasă din societatea contemporană. Nu prea seamănă ca stil cu ce urmă să facă Andersson în continuare. Dar a urmat apoi ”Giliap”, pe care critica și publicul l-au sancționat la vremea lansării, la TIFF (proiecție pe care am ratat-o) a nemulțumit pe aproape toți membrii unui anumit forum de cinema care l-au văzut (o singură excepție), iar Andersson nu a mai revenit în lungmetraj decât după 25 de ani! Eu l-am văzut de-abia acum, având o perspectivă aproape completă asupra operei lui Andersson și mi-a plăcut foarte mult. Se pune deci întrebarea: este ”Giliap” doar valoros privind retrospectiv, știind de urma Andersson să facă sau critica vremii a fost, pur și simplu, nedreaptă?

A Swedish impossible love story

”Gilliap” este povestea unui tânăr care își dorește să fie marinar, dar ajunge chelner la un hotel-restaurant care și-a trăit demult epoca de glorie. Aici, îi întâlnește pe managerul în scaun cu rotile, care visează la vremurile bune și se enervează că toți bețivii îi calcă pragul, pe Anna, o chelneriță care îi face avansuri, dar pe care tânărul i le refuză (inițial) și pe Gustav (zis Contele), un angajat dubios al hotelului, care îi dă tânărului numele de cod Giliap. Angajații hotelului - care par să fie oamenii blestemați să-și petreacă restul zilelor în acest loc - își petrec timpul lucrând sau ieșind într-un club de noaptea în oraș. Gustav plănuiește să-și ajute un prieten să evadeze din arest (chestie care eșuază lamentabil), iar Anna și ”Giliap” se apropie din ce în ce mai mult. Când Anna pleacă la un hotel de pe plajă, el o urmează la scurtă vreme, dar la fel face și Gustav, iar deznodământul tragic este de neoprit.

Deci, ce s-a schimbat față de ”A Swedish Love Story”? A rămas ritmul lent (dar atât de potrivit), dar tonul este ușor mai pesimist. Apar primele încercări de absurd și umor negru. Dispar prim-plan-urile, iar tăieturile de montaj devin mai rare. Cadrele sunt lungi, dar nu sunt complet statice (ca în ”Songs from the Second Floor” și ”Du levande”), ci aparatul se mișcă lent în aproape fiecare cadru, ca și cum ar pluti printre personaje. Ce s-a schimbat apoi, până în 2000? Dacă ”Giliap” urmărește un singur fir narativ, destul de coerent și cu un deznodământ clar, ”Songs from the Second Floor” este mult mai lax, personajele fiind numeroase, iar scenele acumulează tensiune, povestea fiind, de fapt, nu a personajelor, cu a acumulării angoasei pe care aceștia o simt într-o lume din ce în ce mai distantă și mai închistantă, ca o închisoare. Mișcările de aparat lipsesc, absurdul și grotescul sunt la locul lor, iar, până la ”Du levande”, aproape toate scenele ajung să fie filmate în studio, acesta replicând - prin trucuri vizuale excelente - dimineți urbane cețoase, parcuri, terminale de aeroport etc. etc. etc.

”Giliap” este un film „de trecere”, în care Roy Andersson începe să își afirme stilul care îl va face unul dintre cei mai originali și mai interesanți regizori ai zorilor mileniului al III-lea. Poate că este cel mai slab film al său, dar asta e ca și cum ai spune că Simfonia a VI-a a lui Beethoven e mai slabă decât a IX-a... tot e destul de impresionantă!