GOPO 2013 - Predicții

Având în vedere că Mungiu și-a scos „După dealuri” din competiție, premiile care se vor da în seara asta nu sunt foarte interesante, dar măcar sunt ceva mai greu de prezis. Nu îmi propun să mă uit la festivitate, având în vedere că anul trecut s-a lungit la peste 4 ore, iar Andi Moisescu a fost necaracteristic de plictisitor. Nominalizările le puteți găsi pe site-ul oficial: http://premiilegopo.ro/nominalizari/2013. Eu prevăd un sweep pentru Toată lumea din familia noastră la categoriile importante, dar lucrurile pot să meargă în orice altă direcție.

Cel mai bun lungmetraj: Toată lumea din familia noastră 

Cel mai bun regizor: Radu Jude, Toată lumea din familia noastră

Cel mai bun actor în rol principal: Șerban Pavlu, Toată lumea din familia noastră
(alternativă: Gabriel Spahiu)

Cel mai bun actor în rol secundar: Gabriel Spahiu, Toată lumea din familia noastră
(alternativă: Sorin Leoveanu din Undeva la Palilula)

Cea mai bună actriță în rol secundar: Mihaela Sârbu, Toată lumea din familia noastră

Cel mai bun scenariu: Visul lui Adalbert

Cea mai bună imagine: Adrian Silișteanu, Undeva la Palilula

Cel mai bun montaj: Despre oameni și melci

Cel mai bun sunet: Tatăl-fantomă

Cea mai bună muzică originală: Vasile Șirli, Undeva la Palilula

Cele mai bune decoruri: Undeva la Palilula

Cele mai bune costume: Undeva la Palilula

Machiaj și coafură: Undeva la Palilula

Cel mai bun film de debut: Silviu Purcărete, Undeva la Palilula

Cel mai bun documentar: Turn Off the Lights ???

Cel mai bun scurtmetraj: Pastila fericirii ???

Premiul ”Tânăra speranță”: no idea!

Cel mai bun film european: Holy Motors (I wish...)

Top 3 Filme Românești 2012

Dacă în anii trecuți am adunat destul de ușor cinci titluri în acest top, acum m-am străduit să găsesc 3 titluri care să merite cu adevărat amintite la finele anului cinematografic românesc 2012. Primele două poziții nu cred că vă vor surprinde, dar e posibil ca pe a treia să nu o fi avut în vedere... Sincer, nici eu nu am avut-o până în urmă cu 10 zile. 

„După dealuri”

1. După dealuri (Cristian Mungiu) - review 

2. Toată lumea din familia noastră (Radu Jude) -  

review

3. Trei zile până la Crăciun (Radu Gabrea) - review

„Toată lumea din familia noastră”

Chiar dacă eu sunt dezamăgit, lucrurile nu par să fi stat atât de rău pentru „industria” cinematografică românească în 2012:

- pe partea „artistică”, lucrurile au stat destul de bine, cu numeroase mențiuni pentru filmele românești la festivaluri de pe cel puțin trei continente. „După dealuri” a luat două premii la Cannes și este încă în cursa pentru Oscar, scurtmetrajul lui Tudor Giurgiu „Superman, Spiderman sau Batman” (filmat la Cluj) a fost desemnat cel mai bun scurtmetraj european la European Film Academy Awards, iar finalul de an a venit cu o veste bună de la Berlin (unde „Poziția copilului”, noul film al lui Călin Peter Netzer, va rula în competiția oficială) și una de la Slamdance (unde se pare că va avea premiera internațională „Domestic”, de Adrian Sitaru, pe care îl aștept cu mare interes);

„Superman, Spiderman sau Batman”

- în ceea ce privește box-office-ul „domestic”, trei filme au reușit să depășească „pragul psihologic” de 50.000 de spectatori în cinematografe: „Despre oameni și melci” (blockbusterul autohton al anului), „Minte-mă frumos” (pe care nu m-am obosit să îl văd) și, evident, „După dealuri”. În urma lor, sequel-ul ”Ho Ho Ho 2: o loterie în familie” a adunat, onorabil, un pic peste 41.000 de oameni la film (dublu față de prima parte), iar „Undeva la Palilula”, un film destinat unei audiențe exclusiv arthouse, a reușit să treacă de 15.000 de spectatori, grație unui marketing bine condus. Același lucru se poate spune și despre „Tatăl fantomă”, care pe mine nu m-a impresionat deloc și mă surprinde cifra înregistrată: 20.000 de spectatori. Poate e un pic prea devreme să afirmăm că publicul și-a redescoperit apetitul pentru producțiile românești, însă oferta mai variată de filme și promovarea serioasă, chiar agresivă uneori, vor aduce din ce în ce mai mulți oameni la cinema să vadă pelicule românești.

Topul din 2011
Topul din 2010 

Trei zile până la Crăciun (România, 2012)

Trei zile până la Crăciun

(România, 2012)

Regia: Radu Gabrea

Cu: Constantin Cojocaru, Victoria Cociaș

Rating: 3/5

S-ar putea să nu știți acest lucru, dar în mai multe cinematografe din țară rulează în această perioadă un film de Radu Gabrea despre evenimentele petrecute între 22 și 25 decembrie 1989. Filmul este un semi-documentar, combinând interviuri în alb-negru cu persoane care au fost implicate în povestea spusă (dintre care highlight-ul este chiar generalul Victor Atanasie Stănculescu, actualmente coleg de penitenciar cu Adrian Năstase) cu reconstituiri regizate în care Constantin Cojocaru și Victoria Cociaș îi joacă pe soții Ceaușescu, de la fuga cu elicopterul până la sala de judecată. Gabrea pare să fie, însă, mai puțin ce s-a interesat de ce s-a întâmplat cu soții Ceaușescu în acele trei zile pe care le-au petrecut jalnic într-o garnizoană militară la Târgoviște decât de a ridica o întrebare pe care am mai auzit-o deja: de ce au trebuit să moară aproape o mie de oameni în acele zile în care dictatorii erau lipsiți de putere? Din ordinul cui și pentru ce...?

Dacă soții Ceaușescu sunt priviți cu ceva mai multă simpatie decât ne-am aștepta și nu sunt atât de lași pe cât sunt senili și bolnavi (se amintește diabetul secret al lui Nea Nicu), acest lucru se datorează probabil faptului că - în viziunea lui Gabrea - în loc să fie pedepsiți pentru adevăratele lor crime au fost mai degrabă executați pe post de țapi ispășitori, pentru ca noul regim care se instala să își revendice legitimitatea. Cred că nimeni nu știe care este adevărul despre aceste trei zile. Dar tocmai de aceea trebuie să continuăm să vorbim despre ele și să le readucem în discuție, chiar dacă doar „în sezon”. Iar în ceea ce privește filmul lui Gabrea, eu personal aș fi preferat un documentar de auteur ceva mai tradițional, dar apreciez stilul realist, lipsit de înflorituri vizuale, care imită imaginile pe care le cunoaștem atât de bine din timpul revoluției.

Further reading:

• Despre cele mai recente lungmetraje ale lui Radu Gabrea, tot despre trecutul nostru recent și zbuciumat: Călătoria lui Gruber și Mănuși roșii.

• Despre Nea Nicu, să nu uităm că Andrei Ujică a semnat opera definitivă: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu.

După dealuri (România/Franța/Belgia, 2012)

După dealuri

(România/Franța/Belgia, 2012)

Regia și Scenariul: Cristian Mungiu

Cu: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuță

Rating: 3.5/5

„După dealuri” este cel mai important film românesc al anului, nu doar datorită prestigiului regizorului și intrării în cursa pentru Oscar-uri, dar și prin prisma vâlvei create în jurul subiectului și intențiilor acestui film, inspirat liber din cazul foarte mediatizat al exorcismului de la mănăstirea Tanacu. Povestea filmul se concentrează pe relația dintre cele două protagoniste, care s-au îndepărtat odată ce au părăsit căminul în care au copilărit: una a plecat la muncă în Germania, cealaltă și-a găsit o casă și poate chiar o menire în sânul unei mănăstiri. Cele două nu pot fi mai diferite: Alina, venită din străinătate, este impulsivă, revoltată. Voichița, pe de altă parte, s-a obișnuit cu viața monahală liniștită și nu vrea să părăsească acest loc. Amândouă sunt în fond niște copile, iar Mungiu insistă asupra imaturității fiecăreia, înainte de a introduce conflictul cu cel de-al treilea personaj central al dramei, strania figură părintească reprezentată de părintele care urmează să devină exorcist. 

Sunt multe lucruri care trebuie spuse. Cred că Mungiu a fost conștient că filmul său va fi un eveniment și, în consecință, a încercat să îl îmbogățească cu o serie de pilde sociale cu tentă moralizatoare: uite, poliția face așa, sistemul de asistență socială e așa, medicii fac așa, biserica face așa etc... „4,3,2” era un denunț al unui întreg sistem, construit subtil în jurul unui „fapt divers”. Aici, am impresia că „mesajele” sunt prea ușor telegrafiate către spectator și că situațiile complicate din realitate sunt simplificate. Este regretabil că momente precum întâlnirea cu psihiatrul sau sosirea finală la urgență sunt tratate caricatural. Pe de altă parte, mi-a plăcut cum Mungiu a reinterpretat anumite scene pe care le tot întâlnim în filmul românesc nou: cina de familie (à la „4,3,2”), aici cu maicile în jurul preotului sau interogatoriul cu organele de ordine, care are loc în interiorul bisericii. Iar tot filmul este plin de nice touches, precum secvența în care Voichița aruncă pești vii într-o chiuvetă, jocul cu focus-ul din ultimul cadru sau melodia folosită pe genericul de final.

O altă problemă a filmului a fi că, în încercarea lui de a fi distant, obiectiv, Mungiu pare că se scoate pe el însuși din ecuația filmului. Forța unor filme precum „4,3,2”, „Moartea domnului Lăzărescu” sau cele ale fraților Dardenne (care aici sunt producători) rezidă în capacitatea lor de a privi realitatea brută în ochi, de a-ți arăta un trup mort sau un fetus aruncat pe podeaua din baie. În „După dealuri”, Mungiu evită să fie explicit, lăsând mare parte din exorcism în afara cadrului și filmând adesea scenele mai „dificile” cumva pe deasupra capetelor personajelor. Ceea ce nu ar fi o problemă în sine. Nu mă așteptam (și nu voiam) să văd un nunsploitation, dar efectul secundar al deciziilor lui Mungiu este absența aproape totală a Alinei în ultima parte a filmului. Vedem foarte puțin din suferința ei (atât înainte, cât și în timpul exorcismului) și înțelegem foarte puține lucruri despre ea (dincolo de traseul ei simplificat prin viață: casă de copii - Germania - mănăstire), iar acest lucru mi se pare un defect.

Îmi dau seama că ce am scris sună oarecum negativ, dar nu e intenția mea să demolez acest film. Din contră, cred că este un film care trebuie văzut. În primul rând, pentru că este o sursă pentru lungi dezbateri și cred că încurajează dialogul, mai degrabă decât să atace o religie. În al doilea rând, este foarte bine filmat. Știu că mulți comentatori (unii chiar cu acte în regulă) ar strâmba din nas la ceea ce face Oleg Mutu, dar pentru mine „După dealuri” are cea mai bună imagine din ce am văzut tot anul. Mutu și Mungiu au găsit distanța focală și apropierea de personaje potrivite pentru tonul și povestea pe care s-au înhămat să o spună, iar puterea unor astfel de imagini nu trebuie negată. „După dealuri” nu este plictisitor pentru niciunul dintre cele 150 de minute ale sale. Dar nici nu te ține cu sufletul la gură și nici nu te întoarce pe dos, iar fiindcă ne-am obișnuit cu astfel de experiențe transcendentale de la filmul românesc, filmul lui Mungiu nu poate să nu pară o ușoară dezamăgire.

P.S.: S-a făcut ceva tam-tam prin presă zilele trecute, Mungiu fiind nemulțumit de calitatea proiecției de gală de la Cinema Patria din București și ulterior de dificultățile pe care le-a avut la conferința de presă de la Cluj, la Cinema City, în mall. Din punctul meu de vedere - vina lui! Prima proiecție a filmului în România trebuia să fie în iunie, la TIFF, la Cinema Republica/Florin Piersic, care acum poate satisface toate cerințele pentru o proiecție de bună calitate. 

Despre oameni și melci (România, 2012)

Despre oameni și melci

(România, 2012)

Regia: Tudor Giurgiu

Cu: Andi Vasluianu, Monica Bârlădeanu, Dorel Vișan, Jean-François Stévenin, Robinson Stévenin

Rating: 2/5

De-a lungul anilor, mai multe filme s-au autointitulat „o schimbare în peisajul cinematografic românesc” și au mizat pe această etichetă pentru a obține succesul de box-office. Cu un marketing agresiv, săli pline la avanpremiere (TIFF etc.) și aproape 14.000 de spectatori în primul week-end de exploatare, ”Despre oameni și melci” este de-abia primul care pare să fi găsit formula succesului. Și asta în condițiile în care face totuși parte din genul care a dat cele mai multe rateuri autohtone - un fel de melo-realism social nostalgic - și nici măcar nu este atât de „original” pe cât se laudă.

Cred că punctul forte al filmului este distribuția. Andi Vasluianu a devenit în sfârșit un leading man cu priză la public, probabil ca urmare a faptului că Dragoș Bucur caută succesul în altă parte. Monica Bârlădeanu joacă destul de bine (nu a fost neapărat cazul în trecut), iar personajul său mi s-a părut cel mai tridimensional din toată șandramaua. Nu același lucru se poate spune și despre Dorel Vișan, care - în cel mai ironic mod cu putință - își reia rolul din „Senatorul melcilor”, un alt film despre chinurile tranziției, mișmașuri pe banii statului, francezi vizitând România și, evident, melci! Mai merită amintit cuplul de tată și fiu, atât în film cât și în viața reală, Jean-François și Robinson Stévenin, veniți să „facă afaceri” și să admire frumusețile tării noastre.

Totuși, oricâtă simpatie (și chiar admirație) aș avea pentru cei aflați în fața și în spatele ecranului, pentru mine „Despre oameni și melci” nu este un film destul de bun. Rănit în principal de un scenariu slab, lipsit de direcție și inegal dozat, filmul nu se ridică deasupra statutului de fapt divers, iar șansa de a spune ceva relevant despre societatea, economia sau familia post-decembristă este complet ratată. Filmul lui Tudor Giurgiu îți pune din când în când câte un zâmbet pe față, dar nu te pune/lasă să te gândești prea mult. Țintește doar succesul la un public cât mai larg și nimic mai mult de atât. Fiindcă revitalizează, cel puțin pentru câteva săptămâni, interesul pentru filmul românesc, acesta nu este un lucru rău. Dar dacă „După dealuri” (în cinematografe peste o lună și jumătate) va face o figură comparabilă la box-office, demersul lui Giurgiu & co. trebuie reconsiderat.

P.S.: Vă asigur că Andi Vasluianu NU are sindrom Klinefelter. Nu la câtă barbă și la ce apetit sexual vorace are.

Hot Shorts

”Hot Shorts” este o colecție de trei scurt-metraje (sau, mai degrabă, mediu-metraje) românești, singura de acest fel - dacă excludem „Amintiri din Epoca de Aur” - care primește o lansare „oficială” în cinematografe. Cele trei filme nu au prea multe lucruri în comun (în afară de câțiva interpreți), așa că singura metodă de a vorbi despre ele este să le luăm separat, în ordinea din program.

În film la Nașu' (2012)

Regia: Cristina Jacob

Cu: Alin Panc, Diana Dumitrescu

Evenimentele din acest filmuleț amuzant se petrec în jurul turnajului lui ”Youth Without Youth”, regizat de Coppola în România. Doi figuranți care trebuie să culeagă un alt figurant de dincolo de frontieră se trezesc prinși într-o încurcătură kafkiană în vama moldovenească. Ritmul filmului este relativ sprințar, dar nu se poate vorbi de cine-știe-ce calități sau ambiție din partea realizatoarei. Singurul pay-off al filmului este cameo-ul vocal al lui Coppola, ușor jenat, ușor nelalocul său parcă. Interpretările sunt slabe all-around (sau cel puțin neregizate), dar ele culmină cu Florin Călinescu imitându-l prelung pe Brando în ”The Godfather”. Există, totuși, un singur moment de adevărată inspirație în acest film: falsul final, în care genericul de sfârșit este oprit, iar calvarul personajelor principale continuă, în vama românească de această dată.

Bora Bora (2011)

Regia: Bogdan Mirică

Cu: Alexandru Potocean, Ion Sapdaru

Premiat sau măcar prezentat la mai multe festivaluri internaționale cvasi-importante (TIFF, Angers, dar și Locarno), ”Bora Bora” este categoric cel mai bun dintre cele trei. E drept că este și cel în care regizorul își face cel mai bine simțită prezența. Cadrele care compun prima parte a filmului sunt lungi, testând aproape limita de anduranță a spectatorului, dar ele reușesc să acumuleze tensiune (dar și frustrare), care este eliberată în finalul filmului, în care ritmul montajului accelerează de la o tăietură la următoarea, iar patru „scene” care au loc în aceeași locație converg într-o splendidă serie de accidente. Este foarte interesant cum Bogdan Mirică controlează timpul în filmul său: o conversație lungă sau o partidă de dragoste eșuată sunt prezentate integral în real-time, în unul, maxim două cadre, dar între două secvențe pot trece chiar luni întregi, fără ca acest lucru să fie clar imediat. ”Bora Bora” are și o dimensiune satirică, îndreptată asupra mai multor ținte: criza și investitorii străini, dar și „milițieni” sau jurnalistele care transmit efectiv de la fața locului.

Tatăl meu e cel mai tare (2011)

Regia: Radu Potcoavă

Cu: Alfred Wegeman, Gavril Pătru

Regizat de un nume care nu îmi spune nimic, ”Tatăl meu e cel mai tare” (cunoscut și sub numele de ”Daddy Rulz”) este un succes nu prin prisma calităților tehnice sau regizorale, ci prin faptul că spune o poveste coerentă de la un capăt la altul, fără să îți lase timp să te gândești prea mult la eventuala morală sau la ce se întâmplă în spatele camerei. Este un film „de cartier”, un gen foarte greu de pus în practică - mai ales la noi - și care poate foarte ușor să devină ridicol sau ultra-violent. Trebuie să recunosc că, fără să se zgârcească la capitolul pumni, picioare și înjurături, Radu Potcoavă (care a scris și scenariul) a reușit să facă un film care, pe lângă doza de „realism”, poate să atingă și o coardă sensibilă. Într-o oarecare măsură, acest lucru se datorează și actorilor, în specia celor doi actori-copii care sunt absolut perfecți. Gavril Pătru în rolul tatălui merită și el să fie menționat, mai ales fiindcă i-am reținut figura din „Despre alte mame” și fiindcă pare să aibă un approach diferit asupra actoriei de film față de ce vedem de obicei în cinema-ul românesc.

Deci, cu ce am rămas?

În primul rând, am învățat că se pot face filme bune și la MediaPro. Iar, în al doilea rând, astfel de compilații ar merita lansate mai frecvent, măcar pe DVD, dacă nu în cinematografe. Filmele scurte românești își pot găsi un public dedicat, dar pentru acest lucru trebuie să existe o cale prin care ele să fie distribuite înspre acest public. Deocamdată avem câteva festivaluri de film, apariții ocazionale pe TVR sau Cinemax și internetul pe care încă nu ne putem baza pentru a avea acces deplin la astfel de producții.

Undeva la Palilula (România, 2012)

Undeva la Palilula

(România, 2012)

Regia: Silviu Purcărete

Cu: Dimeny Aron, George Mihăiţă, Răzvan Vasilescu, Constantin Chiriac

Rating: 2.5/5

Îndelung așteptatul debut cinematografic al lui Silviu Purcărete (primele imagini apăreau acum mai bine de doi ani) poposește săptămâna aceasta pe ecranele românești sub forma unui film de 145 de minute. „Undeva la Palilula” începe cu un tânăr pediatru repartizat într-un orășel-sanatoriu oltenesc cândva în perioada comunistă. Palilula este o localitate care arată ca un splendid decor de teatru, în care nu se nasc copii și în care locuitorii o țin într-un desfrâu perpetuu, în sfidarea Partidului. Nu se întâmplă mai mult de atât în rest, Purcărete sacrificând povestea în fața stilului cu care vrea să se impună, găsindu-și astfel un frate în Peter Greenaway. Ceea ce ar fi ok, dacă nu ar căuta să se înfrățească și cu alții pe parcursul celor 145 de minute menționate mai sus - Fellini, Gilliam, Lynch, Jarman, Russel, von Trier. Cam mulți, aș spune eu...

În prima sa jumătate, m-a impresionant faptul că, odată intrat într-un punct mort, filmul reușește să își revină, fie cu apariția unui nou personaj, fie cu un efect special, fie cu o secvență de vis sau cu o muzică mai vioaie pe coloana sonoră. Se menține astfel într-un echilibru fragil până aproximativ la jumătate, când intră într-o rutină din care nu-l îl mai pot scoate nici aceeași muzică pe care o tot auzim deja de o oră și jumătate, nici efectele speciale, nici glumițele, nici mișcările elaborate de aparat. Este păcat că filmul se îneacă la mal, dar avea toate șansele să facă acest lucru. Regia lui Purcărete este, am impresia, voit teatrală, dar nu asta este problema, ci mai degrabă faptul că ambiției sale nu i se potrivește „priceperea”. „Undeva la Palilula” este un film care arată excelent, dar din care te chinui să înțelegi ceva. Îi lipsește coerența vizuală și ritmul. Cu cât decorurile și coregrafia sunt mai elaborate, cu cât încearcă să îți fure ochii mai mult, cu atât devine mai opac, mai distant, mai insipid. 

Trebuie, totuși, laudată echipa lui Purcărete, pentru că filmul ar merita ceva distincții pentru muzică, imagine, pentru modul în care folosește efectele speciale dar mai ales pentru impresionantele decoruri imaginate de Helmut Sturmer și Dragoş Buhagiar, care creează aproape singure atmosfera onirică a filmului (e drept, ajută și modul în care sunt filmate). Mi-ar plăcea să spun că „Undeva în Palilula” este ceva nou în cinematografia românească, dar a fost o nouă alarmă falsă. La fel ca „Tatăl fantomă” sau „Copilăria lui Icar”, „Undeva la Palilula” nu reușește să îmbine absurdul și sordidul cu fantasticul, deși rezultatul nu este nici pe de parte la fel de dezastruos ca în cele două cazuri mai sus menționate. Însă nu e cazul să ne pierdem de tot speranțele... nici de la Purcărete, nici de la filmul românesc.

Toată lumea din familia noastră (România/Olanda, 2012)

Toată lumea din familia noastră

(România/Olanda, 2012)

Regia: Radu Jude

Cu: Șerban Pavlu, Sofia Nicolaescu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu

Rating: 3.5/5

Marius (Șerban Pavlu) este un tată divorțat, care și-a planificat o mini-vacanță cu fiica sa de 5 ani la mare. Dimineața primei zile începe cu o vizită umilitoare la părinții săi (Stela și Arșinel), de la care trebuie să obțină cheile de la mașină. Ajuns într-un final la fostul său apartament, se întâlnește doar cu soacra (Tamara Buciuceanu-Botez) și actualul boyfriend (Gabi Spahiu) al nevestei, care refuză să îi cedeze fetița, pe motiv că este bolnava. După o scurtă ceartă, apare și Otilia (Mihael Sîrbu), care îi interzice acestuia să plece cu Sofia la mare. Când Marius opune rezistență, Otilia cheamă poliția. În acest moment, mă gândeam că filmul nu are niciun motiv să fie mai mult decât un scurtmetraj. Dar a urmat twist-ul: disperarea lui Marius se transformă într-un mic episod psihotic, în care acesta îi leagă pe fosta și pe actualul ei, îi face acesteia declarații de dragoste, își închide soacra în dormitor și refuză să deschidă poliției, în timp ce o ține pe Sofia pe genunchi, încercând să o manipuleze de partea lui.

Greul filmului stă pe umerii lui Șerban Pavlu, a cărui personaj nu îmi poate fi deloc simpatic. Un deadbeat dad, cu aere de intelectual, care fumează țigaretă electronică, fredonează Pink Floyd pe bicicletă, trântește zeflemitor citate în latină în timp ce pe ceilalți îi numește „boschetari”, „zdrențe”, „viermi”, „ciumpalaci” și alte miticisme... Poate că era necesar ca personajul său să fie „irecuperabil”, pentru ca toată situația din final să atingă acel absurd comic care dă izul aparte al filmului românesc. Până în acel moment, filmul este banal. Deși recunosc că este posibil ca prelungirea expozițiunii să își fi îndeplinit scopul, dar primele 40 de minute nu au fost foarte intrigante.

Nu mi-a plăcut „Toată lumea din familia noastră” mai mult decât primul lungmetraj al lui Radu Jude, „Cea mai fericită fată din lume” (dar ceva mai mult decât filmul pe care Jude nu l-a mai făcut, „Principii de viață”). De asemenea, cred că Jude a încercat un pic cam multe din toate: prea multe poante, nu toate reușite, prea multe insulte, nu toate verosimile (cu cea mai mare indulgență) etc. Nu aș reproșa același lucru primului său film. Totuși, „Toată lumea din familia noastră” merită văzut pentru aceste secvențe hiper(supra?)realiste care fac din ultima jumătate de oră a filmului o adevărată hostage situation, fără cale de ieșire (poate doar una pe măsură de absurdă).