Câinele japonez (România, 2013)

Câinele japonez

(România, 2013)

Regia: Tudor Cristian Jurgiu

Cu: Victor Rebengiuc, Șerban Pavlu, Kana Hashimoto, Toma Hashimoto

Rating: 2.5/5

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme românești care au avut premiera în această toamnă și care mi-au rămas ca „restanțe”. Din dorința de a fi cât mai relevant posibil, voi începe cu unul care încă mai rulează în cinematografe - „Câinele japonez”. Acesta este debutul în lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu (remarcat pentru scurtmetrajele „Nunta lui Oli” și „În acvariu”) și ne prilejuiește reîntâlnirea cu Victor Rebengiuc, într-un nou rol de tată. Rămas fără casă și nevastă în urma inundațiilor, lui nea Costache (Rebengiuc) i se oferă șansa nesperată de a se împăca cu fiul său (Șerban Pavlu), venit „în vizită” cu soția și copilul pe care îi are în Japonia. 

Trebuie spus că filmul arată extraordinar de frumos. Fiecare cadru este construit minuțios și pune în valoare peisajele și decorul natural al județului Giurgiu, într-un stil care frizează realismul socialist (in a good way). Multe imagini îți rămân întipărite în minte, precum primul cadru, fix și de la înălțime, care ne arată o mare de oameni recuperându-și bunurile din lunca inundată a Dunării - momentul (o introducere superbă) amintește de un peisaj impresionist sau, poate, de o scenă colectivă din ”Mother India”, dar are o forță aparte, dincolo de conexiunile vizuale care se pot face. Un alt cadru foarte reușit îl urmărește pe nea Costache (de la spate, dardennian) urcând treptele înspre biserica satului, cu umerii ușor plecați, într-o mare de oameni care îl urmărește cu interes. Și ar mai fi multe astfel de exemple. Problema (dacă se poate spune așa) este că parcă toate cadrele sunt construite prea corect. Aparatul de filmat se mișcă foarte puțin, iar Jurgiu nu se complică, orchestrând acțiunea cât de mult posibil într-un singur plan focal (sunt și excepții, e drept, dar destul de puține). Și oricât de frumos ar arăta, nu am putut să îmi scot din cap ideea că fiecare cadru este perfecționarea unui exercițiu de compoziție.

Nu am prea multe lucruri negative de zis despre „Câinele japonez”, în special fiindcă Jurgiu nu își asumă prea multe riscuri. Nici din punct de vedere vizual (cadre-secvență, cât de fixe posibile), nici din punct de vedere al discursului narativ. Ceea ce urmează să se întâmple este dictat, programatic, de o succesiune foarte clară a evenimentelor, iar regizorul se ține de ea. Pare paradoxal, dar dacă ar fi să-l compar cu „Roxanne”, un film mult mai „idiot”, fără stil, pe alocuri mai kitschios, mai manipulativ și per ansamblu cu mult mai multe hibe, mi-a plăcut mai mult debutul lui Vali Hotea. Poate fiindcă am apreciat eforturile lui Hotea de a face un pic de comedie și de a nu evita confruntările între personaje. Că nu îi ies, asta este altceva, dar la Jurgiu toate certurile sau momentele stânjenitoare sunt trunchiate la montaj sau evitate întru totul (vezi revenirea fiului, moment destul de prost negociat). Mă gândeam și la o comparație cu ”Rocker”, dar filmul lui Marian Crișan (construit în aceeași paradigmă realistă-naturalistă-minimalistă) mi se pare superior din toate punctele de vedere (inclusiv o mult mai sinceră reprezentare a unei relații tulburate dintre un tată și fiul său). Ce mi-a rămas din „Câinele japonez”, dincolo de picturalitatea cadrelor, este jocul lui Rebengiuc, care face ceva foarte diferit de „Medalia de onoare” (un rol care aparent se raportează la aceleași coordonate) și reușește să dea un pic de viață filmului (chiar dacă nu neapărat și autenticitate).

Comedy Cluj Review - Roxanne

Roxanne

(România, 2013)

Regia: Vali Hotea

Cu: Șerban Pavlu, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Valeria Seciu

Rating: 3/5

Filmul rulează deja în cinematografe, dar a avut parte de o proiecție de gală în cadrul festivalului, sâmbătă seara. Venit de la Locarno cu mâna goală (la fel ca „Metabolism”-ul lui Porumboiu), debutul în lungmetraj al lui Vali Hotea se deschide cu o investigare a zbuciumatei istorii recente a filmului: Tavi (Pavlu) își cere dosarul de la Securitate, pentru a afla cine l-a turnat în liceu pentru o faptă minoră - o dedicație la Radio Europa Liberă. Dacă identitatea turnătorului întârzie să apară, Tavi are parte de o altă surpriză: s-ar putea să aibă un copil cu prietena sa de la acea vreme, acum căsătorită cu un medic/afacerist de succes. Este posibilă o reîntâlnire, după 20 de ani? Și cât de mult își va ignora Tavi celelalte probleme (actuala iubita, mama cu Alzheimer, propria sa carieră) pentru a încerca să-și reia viața de acolo de unde aceasta s-a întrerupt în anii '80?

Trebuie să spun că mă așteptam să fie mult mai groaznic decât a fost. Singura garanție pe care o prezenta filmul a fost Șerban Pavlu (și, într-o mai mică măsură, Diana Dumbravă). Și e drept că Vali Hotea nu dovedește prea mult stil, iar look-ul general al filmului este destul de plat, de „televizual”. Însă cel mai rău lucru pe care îl pot spune în această privință este că, pe alocuri, seamănă cu un episod din ”În derivă”. Măcar dialogurile sună bine, chiar dacă materialul de bază este destul de subțire, iar scenele care ar trebui să demonstreze virtuozitatea limbajului și a interpreților (certuri, dezvăluiri etc.) sunt ratate. Hotea nu obține intensitatea și onestitatea pe care acestea le necesită pentru a nu părea ridicole („exemplară” este secvența în care turnătorul se destăinuie, care pare să vină de nicăieri și nu conduce la nicio dezvoltare narativă suplimentară).

Ceea ce le iese realizatorilor, în schimb, este relația dintre Tavi și mama sa. Deși aceasta apare doar în patru -cinci scene, în fiecare demonstrând grade variabile de demență, confuzie și agitație, ajunge pentru a configura un portret mult mai complex al personajului principal decât ar părea. Ultima secvență dintre cei doi, în care mama nu îl recunoaște, în timp ce pe ecranul televizorului defilează imagini de arhivă de la Revoluție, pe fondul accentuării crizei economice. Mesajul e clar: Tavi trebuie să lase deoparte trecutul, să se maturizeze și să își facă prezentul mai fericit; dar nicăieri în restul filmului acest mesaj nu este livrat la fel de subtil, dar percutant ca în această secvență, care acuză, în fundal, lamentările-clișeu ale poporului român, de genul „era mai bine pe atunci” sau „de vină sunt numai comuniștii/Iliescu/Băsescu/etc.” Și, în final, două cuvinte despre Șerban Pavlu - acesta interpretează un personaj mai puțin psihotic decât cel din „Toată lumea din familia noastră”, dar aproape la fel de antipatic și imatur. Îmi place cum Pavlu se descurcă cu astfel de roluri... neprietenoase și ne-abia aștept să îl văd în „Câinele japonez”. 

Toată lumea din familia noastră (România/Olanda, 2012)

Toată lumea din familia noastră

(România/Olanda, 2012)

Regia: Radu Jude

Cu: Șerban Pavlu, Sofia Nicolaescu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu

Rating: 3.5/5

Marius (Șerban Pavlu) este un tată divorțat, care și-a planificat o mini-vacanță cu fiica sa de 5 ani la mare. Dimineața primei zile începe cu o vizită umilitoare la părinții săi (Stela și Arșinel), de la care trebuie să obțină cheile de la mașină. Ajuns într-un final la fostul său apartament, se întâlnește doar cu soacra (Tamara Buciuceanu-Botez) și actualul boyfriend (Gabi Spahiu) al nevestei, care refuză să îi cedeze fetița, pe motiv că este bolnava. După o scurtă ceartă, apare și Otilia (Mihael Sîrbu), care îi interzice acestuia să plece cu Sofia la mare. Când Marius opune rezistență, Otilia cheamă poliția. În acest moment, mă gândeam că filmul nu are niciun motiv să fie mai mult decât un scurtmetraj. Dar a urmat twist-ul: disperarea lui Marius se transformă într-un mic episod psihotic, în care acesta îi leagă pe fosta și pe actualul ei, îi face acesteia declarații de dragoste, își închide soacra în dormitor și refuză să deschidă poliției, în timp ce o ține pe Sofia pe genunchi, încercând să o manipuleze de partea lui.

Greul filmului stă pe umerii lui Șerban Pavlu, a cărui personaj nu îmi poate fi deloc simpatic. Un deadbeat dad, cu aere de intelectual, care fumează țigaretă electronică, fredonează Pink Floyd pe bicicletă, trântește zeflemitor citate în latină în timp ce pe ceilalți îi numește „boschetari”, „zdrențe”, „viermi”, „ciumpalaci” și alte miticisme... Poate că era necesar ca personajul său să fie „irecuperabil”, pentru ca toată situația din final să atingă acel absurd comic care dă izul aparte al filmului românesc. Până în acel moment, filmul este banal. Deși recunosc că este posibil ca prelungirea expozițiunii să își fi îndeplinit scopul, dar primele 40 de minute nu au fost foarte intrigante.

Nu mi-a plăcut „Toată lumea din familia noastră” mai mult decât primul lungmetraj al lui Radu Jude, „Cea mai fericită fată din lume” (dar ceva mai mult decât filmul pe care Jude nu l-a mai făcut, „Principii de viață”). De asemenea, cred că Jude a încercat un pic cam multe din toate: prea multe poante, nu toate reușite, prea multe insulte, nu toate verosimile (cu cea mai mare indulgență) etc. Nu aș reproșa același lucru primului său film. Totuși, „Toată lumea din familia noastră” merită văzut pentru aceste secvențe hiper(supra?)realiste care fac din ultima jumătate de oră a filmului o adevărată hostage situation, fără cale de ieșire (poate doar una pe măsură de absurdă).