Hodejegerne (Norvegia/Germania, 2011)

Hodejegerne

(Norvegia/Germania, 2011)

Regia: Morten Tyldum

Cu: Aksel Hennie, Synnøve Macody Lund, Nikolaj Coster-Waldau

Rating: 3.5/5

Filmele norvegiene pe care le-am văzut în ultima vreme au reușit să îmi intre în grații. Anul trecut, ”Troll Hunter”, sub masca unui horror found-footage, se dovedea a fi o satiră socială destul de isteață, iar recentul câștigător de la TIFF, ”Oslo, 31 august” este un portret foarte bine realizat al alienării unei anumite clase sociale. În urma lor vine și ”Vânătorii de capete”, un film cu mai puțin substrat, dar plin de trucuri hitchcock-iene, care își propune să demonteze thriller-ul modern, așa cum este el făcut la Hollywood. Filmul începe destul de convențional, cu Roger, un scund căutător de talente care este și hoț de tablouri (Aksel Hennie, probabil cel mai bine cunoscut din ”Max Manus”), căruia i se ivește șansa de a da o mare lovitură (în cea de a doua carieră). Lucrurile se complică însă destul de repede, odată cu apariția în scenă a lui Clas (Nikolaj Coster-Waldau), un client de-al lui Roger, care întâmplător, este posesorul unui tablou de mare valoare, amantul soției lui Roger și un fost soldat antrenat în misiuni de urmărire și eliminare de teroriști. Înfruntarea dintre acești doi vânători de capete (în cele două sensuri ale expresiei) va fi plină de scene de suspans, twist-uri și explozii de violență, în timp ce tabloul foarte valoros pe care Roger vrea să îl fure devine un biet MacGuffin uitat la un moment dat într-o latrină (Hitchcock ar fi mândru).

Singurul regret în ceea ce privește filmul este că nu este realizat cu mai mult stil, că nu se recunoaște o voce proprie a celui care stă în spatele camerei de filmat. Sigur, la nivel de scenariu (care oricum este bazat pe un roman) avem mici inovații (eroul nu corespunde tiparului hollywood-ian, „heringii roșii” și „armele lui Cehov” sunt inteligent plasate pe parcursul povestirii ș.a.), iar secvențele-cheie sunt hiper-realiste și mult mai violente decât am anticipa (spre exemplu, deznodământul întâlnirii lui Roger cu câinele lui Clas sau plonjeul impresionant al mașinii de poliție într-un hău). În rest, însă, nu prea există nimic la nivel vizual care să iasă din sfera standard a thrillerelor nordice, de la paleta de culori până la momentele în care sunt introduse flashback-urile.

În ciuda acestor mici rezerve, filmul este foarte entertaining și cu siguranță merită văzut la cinema, într-o cală cât mai plină posibil (de altfel, a fost unul dintre filmele proiectate în aer liber la TIFF, ceea ce ar trebui să garanteze că este pe placul publicului larg). Nu cred că ”Vânătorii de capete” are pretenția de a fi mai mult decât ceea ce este - un thriller bine executat (în ciuda câtorva împunsături anti-corporatiste și subplot-ului despre spionajul industrial). Reușita sa (inclusiv pe plan internațional) îi face de rușine pe realizatorii americani de filme de duzină, ale căror surse de idei par să fi secat (nu degeaba orice film mai mainstream care apare din Europa este imediat achiziționat pentru a fi transformat într-un remake, inclusiv cazul de față). Iar Askel Hennie este un interpret foarte bun, carismatic și expresiv, jumătate din succesul filmului datorându-se prezenței sale.