Roger Waters, the Wall and the Cinema of It All

Nu am de gând să fac un review muzical al concertului lui Roger Waters de la București (cred că ”The Wall” a fost acoperit deja din acest punct de vedere). Nici nu voi face recenzie a show-ului în ansamblu - out of my jurisdiction. Dar vreau să spun câteva cuvinte despre partea vizuală a spectacolului. Decorul scenei - un zid alb lung de 70 de metri și înalt de 12 - s-a transformat pe perioada spectacolului într-un ecran widescreen imens, pe care au fost proiectate imagini pe toată durata show-ului. Acestea au consistat în mare parte din  material pre-înregistrat: animații (inclusiv împrumuturi din filmul ”The Wall”), efecte speciale, colaje cu mesaje anti-război, chiar și câteva secvențe cu Roger Waters cântând, ale căror coregrafie era imitată de acesta pe scenă. Alături de muzica în sine, efectele sonore bulversante, cele două păpuși uriașe și balonul-porc care te invita să bei vodka Kalashinkov, imaginile proiectate au făcut din ”The Wall” o experiență complexă, muzicală, teatrală, pe alocuri burlească și nu în ultimul rând cinematică. 

”The Wall” s-a pretat întotdeauna la puneri în scenă cât mai elaborate, de la ecranizarea semnată de Alan Parker în 1982 până la show-ul din 1990 de la Berlin (singura locație mai potrivită decât fix vizavi de Casa Poporului). M-am întrebat dacă ce am văzut miercuri la București proiectat pe imensul zid a fost sau nu cinema. Răspunsul este discutabil. Revoluția digitală a făcut posibil ca ”The Wall” să fie un show extraordinar, perfect din punct de vedere al utilizării tehnologiei. Aceeași revoluție digitală a schimbat modul în care ne uităm la filme și ne-a invitat/obligat să redefinim cinema-ul. Cu siguranță, câteva dintre momentele din ”The Wall” transcend simpla experiență teatrală a unui spectacol cu mega-buget și aproape că transformau muzica (care ar fi trebuit să fie centrul atenției) în coloană sonoră de fond. Mă refer la defilarea desfășurată a ciocanelor, la imaginile reale din diferite războaie sau secvența avioanelor care lansează simboluri în loc de bombe.

"The Wall", r. Alan Parker, 1982

Acum câteva săptămâni, cine-entuziaști din lumea întreagă se bucurau de descoperirea primului film  (considerat până atunci pierdut) făcut de Orson Welles - un mediu-metraj mut de dinainte de ”Citizen Kane”. Numai că pelicula nu a fost creată pentru cinema, ci ca „acompaniament” pentru o piesă de teatru. Este clar că nu putem delimita așa de ușor ce este cinema de ceea ce nu este. Iar zonele gri sunt destul de multe - jocuri video, art installations, reportajul televizual, o întreagă cultură a cinematografiei experimentale etc.