Vanishing Waves (Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Vanishing Waves

(Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Regia: Kristina Buozyte

Cu: Jurga Jutaite, Marius Jampolskis, Brice Fournier

Rating: 4/5

 

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme pe care le-am văzut la Biertan, la  festivalul de film horror şi fantastic Full Moon. Primul film pe care l-am ales este, în  acelaşi timp, cel mai bun şi cel mai neaşteptat dintre cele prezentate în cadrul festivalului.   Este vorba despre un sci-fi lituanian (!), pe numele său original "Aurora", rebotezat   pe englezeşte "Vanishing Waves". Regizoarea Kristina Buozyte şi creative directorul Bruno Samper îşi imaginează un laborator ştiinţific în care o mână de savanţi multilingvi încearca să găsească o modalitate de a "lega" două creiere. Primul   lor experiment controlat îşi propune să conecteze mintea unui cobai tânăr membru al echipei (Lukas, jucat de Marius Jampolskis) şi o pacientă comatoasă (pe care aflăm ulterior că o cheamă Aurora). Lukas are instrucţiuni clare doar să descrie senzaţiile (auditive, vizuale su tactile) pe care le obţine odată ce este scufundat într-un sleep depravation tank şi acoperit de sute de electozi   şi să evite contactul direct cu psihicul celeilalte persoane are este legată la circuitul experimentului. Problemele apar odată ce Lukas se întâlneşte cu psihicul  Aurorei şi pătrunde în lumea creată de sinapsele dormante ale acesteia, punând în pericol nu doar rezultatul ştiinţiic, dar şi sănătatea mintală a tânărului nostru.  

Pentru o bună perioadă de timp, în primele 30-45 de minute, filmul se dedică redării senzaţiilor pe care Lukas le simte în timpul conexiunilor, transformându-le în elaborate construcţii audio-vizuale. Prima "imersie" se răsfrânge asupra specatorulii ca un  şuvoi abstract de pixeli dansatori care cristalizează în culori şi forme care par să plutească într-un lichid nedefinit. Mai târziu, în cea mai frumoasă secvenţă a filmului, trupurile goale ale Aurorei şi a lui Lukas se rostogolesc ca într-un balet pe podeaua unei case de lemn iluminată de o suavă lumină de apus. Iar imediat după aceea, cina savuroasă pe care cei doi o iau la malul mării se transformă într-un moment cu adevărt grotesc. 

După această serie de secvenţe foarte inventive din punct de vedere tehnic, filmul începe să se concentreze asupra lui Lukas, al cărui psihic e pe cale să se dezintegreze. El reuşeşte să afle identitatea Aurorei şi devine obsedat să o salveze, în timp ce în viaţa sa personală şi profesională dezordinea este din ce în ce mai mare. Regizoarea Kristina Buozyte adaugă în porţiunea de mijloc câteva elemente de thriller, fără să sacrifice look-ul şi stilul vizual pe care l-a impus până atunci. Doar la începutul celui deal treilea act există o uşoară rătăcire, cu prilejul a câtorva scene întunecate şi uşor confuze chiar pentru spectator, dar totul este salvat de două secvenţe extraordinare din final, ambele puse în scenă în clarobscur: o fugă/urmărire în nud şi o ultimă conversaţie între cei doi protagonişti, filmată într-un singur cadru pe parcursul căruia camera de filmat se apropie încet de cei doi interpreţi (care iniţial par a constitui un singur trup gol, în întuneric).  

Nu este greu să găsim în "Vanishing Waves" idei explorate deja de multe ale filme ale genului. Comparaţii uşoare (şi facile) se pot face cu "Matrix" sau "Inception", iar sicriul  în care intră Lukas seamănă cu monolitul din "2001" (chestie pe care regizoarea o recunoaşte, de altfel). Mai interesant ar fi să căutăm sursele de inspiraţie din direcţia aşa-zisă arthouse. La Q&A-ul de după film, Buozyte l-a menţionat pe Antonioni, iar  influenţa acestuia s-ar vedea (cu uşoară indulgenţă) în cele câteva planuri-secvenţă ale  filmului, mai puţin în construcţia abstractă a cadrelor sau în temele explorate. Lynch şi Cronenberg bântuie şi ei acest film, dar eu unul am simţit "aroma" destul de distinctă a  lui Andrzej Zulawski, în special în ceea ce priveşte mişcările imprimate corpurilor celor doi actori, a modului în care este negociată limita dintre lumină şi întuneric şi (ei bine, evident!) în felul în are este filmată orgia de la mijlocul filmului.  

Din fericire, toate aceste împrumuturi, trimiteri şi omagii sunt ambalate într-un produs final destul de original. Şi mai lăudabil este faptul că, în ciuda efectelor speciale şi atenţiei acordate scenografiei, realizatoarea nu pierde niciodată din vedere ideile şi temele pe care le dezvoltă. Pentru mine, "Vanishing Waves" a fost o a doua revelaţie a anului, după "Corabia lui Tezeu" - încă un film văzut la un festival, care pare să fi venit de nicăieri, oferind food for thought şi rafinament vizual. Unul dintre filmele anului, cu siguranţă!